TOPONIMIA CA TEZAUR LINGVISTIC ŞI PATRIMONIU CULTURAL
VLAD COJOCARU*
- Introducere
Este toponimia ca ştiinţă, dar şi ca totalitate a numelor geografice, doar o ancilla a istoriei, geografiei, lingvisticii sau ea reprezintă şi altceva, mai nobil şi mai important, ca de exemplu un adevărat tezaur lingvistic sau, mai mult, o componentă a patrimoniului cultural naţional? Pentru a găsi un răspuns la această întrebare, vom utiliza ca argumente nu numai rezultatele cercetărilor efectuate la Departamentul de toponimie al Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide”, ci şi unele demersuri contemporane similare asupra statutului toponimiei în cele două accepţiuni ale sale, schiţând implicit o sincronizare a preocupărilor noastre cu cercetarea internaţională din domeniu.
Aplicarea principiilor lexicografiei structurale în toponimie (în MDTM) aşteaptă încă un ecou în comunitatea ştiinţifică de profil. Încercările noastre de a recupera prin acest demers întreaga valoare a numelor de locuri nu au provocat o confirmare clară a impactului noii teorii a câmpurilor toponimice[1] asupra cercetărilor onomastice. Eforturile de a utiliza programatic conceptul de etimologie toponimică, introdus de Dragoş Moldovanu[2] în locul conceptului de etimologie lingvistică, pentru a explica astfel raportul de desemnare stabilit între un toponim şi referentul geografic la care acesta trimite, plasând astfel numele de loc în contextul istoric, lingvistic, social, cultural originar, îşi aşteaptă încă validarea în cercetări similare din domeniul toponomasticii. Este adevărat că un demers etimologic serios a încercat întotdeauna să ofere o clarificare punctuală a originii unui nume de loc, cu referire la un anumit obiect geografic denumit, şi nu la orice obiect geografic pasibil de a purta acel nume. Această tendinţă a putut fi aplicată, evident, în limitele impuse de informaţiile lingvistice, istorice și geografice disponibile.
- Toponimia şi ştiinţele geografice
2.1. Toponimia ca substitut al documentelor juridice
O primă relaţie între cercetările noastre şi cele din alte spaţii geografice şi, implicit, lingvistice ne este oferită de un studiu de toponimie dintr-un areal cu un amestec de culturi, într-o perioadă în care numele de locuri veneau în sprijinul conceptului de proprietate (Cole, Hart 2021). Este vorba de toponimele ca certificare a posesiei teritoriale (relaţia teritoriu – posesor care transpare în etimologia toponimei personale). Autorii studiului analizează relaţia dintre ştiinţa cartografică a coloniştilor euro-americano-canadieni şi cunoştinţele intuitive de acelaşi tip ale populaţiei indigene canadiene. Deşi ultima nu avea acces la punerea pe hârtie a tezaurului de nume create de-a lungul timpului de locuitorii nativi ai Americii de Nord, aceştia posedau o „ştiinţă mentală” cartografică, am zice noi o tradiţie toponimică orală, referitoare la mediul înconjurător, aşezări umane, populaţii, teritorii, căi de comunicaţie[3]. Mai mult, autorii studiului relevă şi modul în care coloniştii europeni au profitat de această ştiinţă toponimică orală a populaţiei indigene în alcătuirea propriilor hărţi asupra teritoriilor pe care încercau să pună stăpânire[4].
Despre aceeaşi competenţă toponimică a locuitorilor unei zone este vorba şi în cercetările asupra modului în care îşi culegeau informaţiile geografice de la populaţia din Moldova echipele de cartografi care au stat la baza întocmirii hărţilor lui Bawr, Otzellowitz sau Harta rusă de la 1835; formele dialectale ale unor toponime din menţionatele hărţi cercetate la Iaşi trădează sursa populară a acestora, adică relaţia directă a cartografilor cu populaţia locală[5].
Un fapt inedit relevat de autorii studiului canadian îl reprezintă utilizarea manipulatorie de către indigeni a cunoştinţelor lor geografice, în speţă inducerea în eroare a exploratorilor euro-americani prin această transmitere a tezaurului de nume[6].
În trecut, cartografierea unor teritorii avea drept motivaţie cunoaşterea amănunţită a locurilor şi, volens-nolens, orientarea exactă în acel teritoriu prin mijlocirea denumirilor geografice, în ipoteza unui eventual conflict teritorial. Dovezi ale intenţiei informatorilor locali de a induce în eroare pe cartografii-anchetatori nu avem în spaţiul moldovenesc studiat de noi, aceştia din urmă nefiind probabil percepuţi ca potenţiali duşmani în momentul anchetelor toponimico-geografice. Erorile uneori flagrante, în special de localizare, dar şi deformările relevate de Dragoş Moldovanu în studiile sale sunt consecinţa stadiului ştiinţei cartografice din acea vreme, cum a arătat acelaşi cercetător[7]. Contactul direct al cartografilor cu utilizatorii locali ai toponimelor este relevat indirect prin rezultatele activităţii acestora. După cum puncta lingvistul ieşean, interesul pentru nomenclatura geografică nu se reduce la descoperirea formelor etimologice, ci se extinde asupra variantelor fonetice şi morfologice regionale sau arhaice, mai mult sau mai puţin disimulate de cartografi, reprezentând aspecte ale evoluţiei expresiei (Moldovanu 2005: XVI). Este evident că menţionatele variante denominative ale toponimelor nu puteau fi obţinute decât de la utilizatorii nativi ai acestora. Prin urmare, cercetările toponimice din zona Moldovei au relevat şi ele relaţia care a existat între competenţa toponimică orală a vorbitorilor nativi şi ştiinţa cartografică a geografilor străini care au cules nomenclatura geografică din această parte a României.
Aşadar, la populaţiile primitive, toponimele reprezintă actul lor de proprietate şi arhiva lor, valoare confirmată iarăşi şi în spaţiul nostru toponimic prin conservatorismul păstrării unor denumiri de pe hotarul unei posesii, chiar şi atunci când aceste denumiri se golesc de sens sau devin nemotivate, uneori chiar neînţelese, importanţa lor vitală rezidând în păstrarea cu exactitate a localizării lor. Noi am atestat chiar şi situaţii de contestare a dreptului de proprietate prin negarea autenticităţii denumirii (moşia X nu există pentru că toponimul care denumea moşia X nu există: refuzul referentului geografic prin negarea toponimului – de obicei din motive de proprietate, în litigii iscate în această privinţă). (Cojocaru 2017: 188–189).
Ca o primă concluzie, numele de locuri reprezentau nu doar mijloacele de orientare spaţială, de inserţie a unei comunităţi în acel spaţiu[8], ele constituiau şi un tezaur juridic, am putea spune, substituindu-se pe atunci actelor de proprietate neoperante în acea fază a dezvoltării comunităţii.
2.2. Toponimia ca sursă de informaţii geografice
Un alt studiu, de această dată din spaţiul mediteraneean hispanic, ne permite să rămânem cu discuţia în planul relaţiei dintre toponimie şi geografie: Naming singularities of the Pine Islands. The Mediterranean nature of an island landscape seen through geographical names (Ordinas, Binimelis 2022: 303‒321). În demersul lor de a apela la toponimie ca la o sursă de informaţii relevante în cel mai înalt grad pentru descrierea geografică a unui teritoriu, geografii, după cum relevă autorii studiului, invocă principiile de transparenţă şi de semnificaţie teritorială care ar sta la baza procesului de denominare toponimică, deducând de aici capacitatea toponimiei de a încifra caracteristicile generale, dar şi individuale, particulare ale unui teritoriu[9]. Afirmaţia directă de considerare a toponimiei ca instrument de cunoaştere teritorială ar părea un truism, dacă nu ar fi şi specificarea că nu este vorba de un instrument banal, ci de unul care transformă geografia într-o ştiinţă inovativă[10].
Explicaţia ultimei afirmaţii o găsim în definirea scopului cu care este înnobilată ştiinţa geografică: acela de a analiza relaţiile dintre om şi mediul fizic în care el activează, din această interacţiune dintre forţele naturale şi cele sociale rezultând mediul geografic, a cărui expresie este peisajul în accepţia autorilor. În această accepţie, peisajul reprezintă un martor al identităţii culturale. Însă din ecuaţia peisaj = natura + omul şi din axioma conform căreia cucerirea unui teritoriu de către om este acompaniată de apariţia toponimelor, rezultă relaţia dintre identitatea culturală a unui teritoriu geografic şi numele geografice de acolo.
Discutând despre valoarea peisajului ca identitate culturală[11], autorii studiului definesc scopul ultim al geografiei, dincolo de simpla contemplare la care te invită frumuseţea unui peisaj:
„Pero más allá de la mera contemplación a la que pueda invitar la belleza del paisaje, como disciplina científica, la Geografía analiza las relaciones entre el hombre y el medio físico que le rodea. De la confluencia de las fuerzas naturales y de las sociales surge el medio geográfico, cuya expresión es el paisaje”[12] (Ordinas, Binimelis 2022: 304).
Parafrazând în continuare ideile emise de autorii studiului în discuţie, putem afirma că toponimele sunt expresia unei anumite organizări a mediului şi a teritoriului. Ele sunt expresia cea mai umană a proceselor de luare în posesie a teritoriului şi de structurare a unor peisaje (peisaje care reprezintă rezultatul unei transformări colective a mediului natural, fiind aşadar un concept antropic)[13].
Să fie menţionata structurare a unor peisaje prin activitatea umană de cucerire a unui spaţiu natural o iluzie a sau o aluzie la structurile sau câmpurile toponimice? Cerinţa unei etimologii toponimice, dincolo de o etimologie lingvistică nespecifică, neindividualizantă, cerinţă aplicată în MDTM, vine tocmai în conformitate cu principiile de transparenţă şi semnificaţie teritorială postulate în studiul discutat în aceste rânduri. Etimologia toponimică individualizantă deschide mai multe căi, nu numai cea a decriptării geografice, mai ales în cazul mediilor antropice fosile, dispărute. Menţionăm ca exemplificare calea decriptării relaţiilor, în plan social, dar şi lingvistic, dintre comunităţi de limbi diferite care au fost în contact pe anumite teritorii de-a lungul istoriei[14]. Toponimia reprezintă o mnemotehnică a unui peisaj, adică a unui mediu antropic, cu alte cuvinte ea se constituie într-o memorie plurivalentă a unui mediu natural în care a intervenit activitatea umană.
2.3. Toponimia ca sursă de informaţii istorice /de geografie istorică
O trimitere involuntară la conceptul de etimologie toponimică, concept pus în aplicare în cercetările toponimice de la Iaşi, o oferă acelaşi studiu prin analiza toponimelor descriptive, incluzând un termen generic şi un determinant individualizant. Termenul generic, care indică uneori categoria toponimică, redă caracteristicile generale ale unei zone, dar interesanţi sunt termenii determinanţi, care particularizează şi care aduc o bogăţie de informaţii diverse, geografice, istorice, antropice. Aceşti determinanţi conferă valoarea enciclopedică a toponimiei: referirea la persoane, fapte istorice, plante, animale, activităţi umane, morfologia terenului, religie sau superstiţii[15]. Ceea ce afirmă Martinez de Pison redefineşte ceea ce Dragoş Moldovanu denumea prin conceptul de etimologie toponimică (de ce un loc se cheamă aşa?): toponimia nu ţine doar de lingvistică, ci este mai degrabă o referinţă geografică, ce ascunde o enigmă şi cere o explicaţie coerentă în raport cu trăsături teritoriale actuale sau, mai frecvent, din trecut, este un document cheie al istoriei unei relaţii teritoriale[16]. Aşadar, autorii nu se mulţumesc numai cu planul general lingvistic, ci ţintesc spre planul etimologiei toponimice.
În fine, deşi geografi de formaţie, autorii studiului insistă şi asupra dimensiunii diacronice a cercetării mediului natural tocmai plecând de la toponimie, de la numele de locuri, la care se adaugă ajutorul altor ştiinţe, precum arheologia, antropologia, istoria, socio-ecologia[17]. Autorii continuă precizările asupra dimensiunii diacronice implicite oricărui toponim, care permite studiul istoric al referentului geografic, aşadar o perspectivă nouă asupra tripletei toponimie – geografie – istorie[18]. Prin urmare, avem relevată de către un geograf, în consonanţă cu opiniile toponimiştilor, dimensiunea diacronică a toponimiei, de o mare importanţă în înţelegerea acesteia în adevărata sa lumină, dincolo de platitudinea sincronică, de lipsa de adâncime a unei mape toponimice oarecare.
Sintetizând ceea ce ne propune acest studiu realizat din perspectiva unui geograf, toponimia pare a fi considerată un tezaur al patrimoniului cultural al unei comunităţi. Toponimia devine sursă de informaţii pentru ştiinţele geografice – o aparentă inversare a relaţiei dintre ştiinţa toponimiei şi geografie: dacă pentru un toponimist geografia reprezintă o sursă principală de informaţii necesare explicării numelor de locuri, se pare că această relaţie este biunivocă uneori, de vreme ce şi geografii pot apela la informaţiile toponimice ca la o sursă de primă mână pentru o ştiinţă geografică inovativă şi în progres, ca la un instrument de cunoaştere teritorială, mai mult chiar de definire a caracteristicilor proprii unui teritoriu. Toponimia este considerată un tezaur istoric şi cultural, de vreme ce ea înlesneşte definirea identităţii istorice şi culturale a unui teritoriu.
- Toponimia ca document lingvistic
Un ultim studiu, intitulat La Toponymie, branche de la Linguistique et Science auxiliaire, pleacă de la postularea toponimiei ca ştiinţă în primul rând lingvistică, ca parte a lingvisticii[19]. Se reaminteşte statutul mai vechi al ştiinţei toponomastice de auxiliar al ştiinţei arheologice, ulterior chiar de alternativă a acesteia, citând pe A. Dauzat, conform căruia numele de locuri reprezintă adevărate „fosile geologice antropice”[20]. În aceeaşi direcţie este menţionată şi opinia lui Charles Higounet, care „la considéraient comme la seule source pour fournir aux historiens des informations perdues, en particulier celles qui remontent aux périodes allant de la fin de l’époque antique jusqu’au début du Moyen Âge (environ cinq siècles) et dont nous ne savons rien, car il n’en est resté aucun vestige archéologique” (Chouèry 2021: 470). Însă utilizarea tehnicilor moderne de datare în arheologie au subminat acest rol al toponimiei, care trebuie considerată doar un auxiliar al arheologiei, şi nu un substitut al acesteia[21].
Autorul plasează toponimia între ştiinţele limbii cu argumentul importanţei primordiale a studiului etimologic al numelor de locuri: „La Toponymie étudie les noms de lieux en les reliant à leurs racines linguistiques” (Chouèry 2021: 471). Numele de loc, afirmă autorul, „est identité et il reflète ainsi la civilisation et constitue une authentique composante linguistique” (ibidem: 472). Considerând toponimia ca o componentă a patrimoniului oral, în primul rând prin relevanţa sa pentru descifrarea procesului originar al denominării toponimice, este punctată implicit importanţa primordială a studiului etimologic în toponimie, fapt ce o înscrie decisiv printre ştiinţele limbii[22]. Pledoaria pentru latura etimologică a acestei ştiinţe este continuată cu noi argumente, valoarea numelor proprii de locuri şi de persoane, ca parte importantă a vocabularului unei limbi, lăsându-se descoperită printr-o cunoaştere aprofundată a limbii din care acestea fac parte[23]. Numai această cunoaştere lingvistică ne permite să descifrăm înţelesul denumirii într-un anumit moment şi referitor la un anumit referent geografic, cu alte cuvinte să plasăm numele în contextul geografic, istoric şi lingvistic iniţial, cel al denominării[24]. În acest sens este considerat numele ca fiind o veche fosilă socială, şi nu doar lingvistică. Acest lucru îi conferă şi o valoare antropologică, alături de cea istorică, toponimul având un anumit conţinut care trimite la aspecte ţinând de gândirea umană, comportament, inovaţii în modul de viaţă etc.[25]. Iar analiza lingvistică a numelor de locuri constituie tocmai modalitatea de a cunoaşte latura lor culturală, adică originea lor[26].
- Cercetările toponimice structurale şi recuperarea valorii de patrinomiu a numelor de locuri
MDTM, I‒II, un dicţionar structural şi etimologic, şi-a propus să ofere explicaţia originară a utilizării unui nume pentru a identifica un anumit referent geografic. Altfel spus, utilizând argumentaţia de mai sus, „la connaissance approfondie de la langue nous fait révéler, non seulement le contenu du nom, mais nous permet de le réinstaller dans le temps et l’espace, de sorte que, comme mentionné ci-dessus, le nom est considéré comme un ancien fossile social qui nous est parvenu tel qu’il fut il y a des milliers d’années” (v. supra nota 24). Un nume de loc se naşte, în principiu, într-un anumit context lingvistic, istoric, geografic, social, cultural şi este absolut normal să păstreze de o anumită manieră informaţiile de acest tip în forma sa. La fel de firesc este ca aceste informaţii originare să fie distorsionate în timp, într-o anumită măsură, prin utilizarea sa în vorbire, toponimul încărcându-se în diacronie cu noi informaţii, martori ai modificărilor apărute în contextul lingvistic, istoric, geografic, social, cultural. În calitate de dicţionar etimologic – prin oferirea unei etimologii toponimice, şi nu doar a uneia general lingvistice -, MDTM încearcă să plaseze numele de loc în contextul originar istoric, lingvistic, social, acela din momentul apariţiei sale. Calitatea sa de dicţionar structural, adică prelucrarea materialului pe câmpuri toponimice, îi permite să dea seamă şi de utilizarea numelor de locuri în comunitate în diacronie, cu alte cuvinte să surprindă dezvoltarea şi evoluţia acestor câmpuri. Aşadar, prelucrarea de acest tip a informaţiilor încearcă să recupereze întreaga valoare lingvistică, istorică, geografică, culturală a numelor de locuri.
Dăm un singur exemplu care ilustrează ingerinţa pragmaticii în destinul unui nume: actualul top. Balta Raţei trimite imediat la pasărea care se potriveşte atât de bine cu apelativul baltă, trădând, însă, fără niciun scrupul, sensul său originar, Balta lui Raţea, formă atestată la 1662 (cf. MDTM, I, s.v.).
Ilustrăm ideea de recuperare a multiplelor valenţe ale numelor de locuri prin câteva exemple din volumul al II-lea al MDTM I și II, cuprinzând toponime cu bază descriptivă.
ÁLBA1 [pârâu, sat şi un deal Albele] – Etim.: adjectivul alb în funcţie toponimică, acordat cu entopicul vale sau apă, motivat de prezența pietrelor de culoare albă în albia pârâului; în zonă există și o stâncă Piatra Albă. − Etimologia populară încearcă şi ea să descopere explicaţia originară a denumirii: numele satului ar veni de la cel al Dealului Albele, numit astfel pentru că aici „s‑a oprit valul de ninsori dinspre Transilvania”.
ANALÓGUL [teren şi sat] – Etim.: entopicul analog „parte de teren neagricol (atribuită unui proprietar, în urma împărţirii unei moşii răzeşeşti) corespunzător proporţională terenului agricol stăpânit după spiţa neamului”.
ARGÉSTRUL [cu varianta Agestrul; pârâu, sat, pădure, deal] – Etim.: entopicul agestru „grămadă de aluviuni aduse de un curs de apă” în funcție toponimică, motivat de existenţa unui „mare con de depunere (argestru)” la gura pârâului Argestrul.
ÁRŞIŢA1 [poiană, pârâu şi sat] – Etim.: entopicul arşiţă „loc unde a ars pădurea” în funcţie toponimică, motivat de faptul că „acolo a ars cândva o bucată din Pădurea Bogdănaşilor”.
ÁRŞIŢA2 [munte şi sat] – Etim.: entopicul arşiţă „suprafaţă de teren expusă soarelui” în funcţie toponimică, coasta dealului fiind orientată spre sud.
ASẮUL [pârâu, sat, luncă] – Etim.: magh. aszó „vale seacă, uscată” în funcţie toponimică, cu obişnuita redare în română a magh. ó prin -ou (faza veche, anterioară monoftongării) > ‑ău (király, c. 107, 141); etimologia este motivată de faptul că, în verile secetoase, pârâul seacă.
AVẤNTUL [sat] – Etim.: toponim oficial arbitrar, cu funcţie hortativă, urmărind să influenţeze prin nume, în sens pozitiv, destinul social al locuitorilor.
BÁHNA2 [pârâu şi sat] – Etim.: entopicul bahnă în funcţie toponimică; terenul străbătut de pârâul Bahna Mare și afluenții săi este argilos, iar în perioadele ploioase apa băltește.
BÁIA [sat, deal, luncă] – Etim.: ent. baie „mină” în funcție toponimică; informaţii documentare şi arheologice arată că târgul Baia a fost întemeiat de o colonie de saşi, instalată aici pentru a exploata minereuri auro‑argintifere și fieroase descoperite în partea sudică a satului Baia.
BÁLTA ÁRSĂ [lac, pârâu, sat, deal] – Etim.: sintagmă în funcție toponimică, desemnând „o baltă fără apă, cu stuf şi lozii, care a fost arsă”.
BĂLTÉNII [sat] – Etim.: nume de grup bălteni (< entopicul baltă + sufixul colectiv ‑eni) în funcţie toponimică; satul este amplasat într‑o zonă inundabilă, cu multe bălţi provenite din revărsări ale râului Prut şi schimbări de matcă ale acestuia.
BICÁZUL [munte, râu, oraş, defileu, poiană, pădure, lac, luncă] – Etim.: (A) apelativul bicaz (variantă a lui bicaş „piatră albă, strălucitoare”) în funcţie toponimică, motivat probabil de prezenţa Pietrei Luciului în partea de N a muntelui. Corespondentul germ. şi cel rom. de la (9) [Krötendorf, respectiv Broasca] sunt etimologii populare, prin asocierea oiconimului Bicaz cu magh. béka „broască”.
CÂMPULUNGUL MOLDOVENESC [oraş, depresiune, munte] – Etim.: sintagma câmp lung, desemnând cea mai lungă depresiune intramontană din Carpaţii Orientali (cca 8 km), situată în şesul râului Moldova, între punctele de confluenţă cu pârâul Sadova (la vest) şi cu pârâul Şandru (la est), în care s‑a înfiinţat localitatea Câmpulungul Moldovenesc.
CẤMPURILE [sat] – Etim.: entopicul câmp „întindere plană de pământ, fără pădure, folosită pentru arătură, opunându‑se, la nivel popular, codrului” (cf. tufescu, n. 176, da s.v.[27]) la pl., în funcţie toponimică. Câmpul de pe valea Şuşiţei este prielnic agriculturii (puşcă, ş. 58), aşa cum arată şi un document din secolul al XVIII-lea, când aici se cultiva „grâu, păpuşoi, orzu, mălaiu”.
CIȘMEÁUA [cişmea, sat, deal, iaz] – Etim.: apelativul cișmea în funcţie toponimică, în partea de vest a satului fiind o cișmea pe care tradiția locală o datează de pe vremea lui Ștefan cel Mare (mdg, II, 443/2).
COLÁCUL1 [pârâu, sat, deal, pădure, poiană] – Etim.: entopicul colac „loc unde un râu formează un cot” în funcție toponimică; în această zonă, râul Moldova face o cotitură de forma unui colac, o cârligătură (în apropiere existând și toponimul Dealul Cârligăturii anch. și Pârâul Cârligăturii harta mil.). Astăzi apelativul nu mai este cunoscut de către localnici.
COLÁCUL2 [pârâu, sat, deal] – Etim.: apelativul colac „loc unde apa unui râu formează un cot” în funcţie toponimică, râul Putna înconjurând odinioară terenul de la E de satul Colacul, numit Podeciul.
CRĂPĂTÚRILE [ravenă, pârâu, sat] – Etim.: entopicul crăpătură la pl. în funcție toponimică; denumirea este motivată de prezența în zonă a unui teren accidentat (Râpa Popeștilor), cu pereți verticali, secționați de torenți care lasă impresia unor crăpături.
CRÚHLA [poiană, sat, deal, pârâu, plai] – Etim.: adjectivul huţul kruhla „rotundă” (janitsek, c. 12) în funcţie toponimică, desemnând poiana cu această formă, numită în trecut și Poiana Rotundă.
CUMPĂRĂTÚRA [sat] – Etim.: apelativul cumpărătură „teren obținut prin cumpărare” în funcție toponimică absolută; denumirea este motivată de faptul că satul a fost întemeiat de câțiva locuitori din satul vecin Bosanci, care au cumpărat acest teren după al Doilea Război Mondial.
DARABÁNII [oraş, pădure, deal] – Etim.: nume de grup darabani „dorobanţi” în funcție toponimică, motivat de prezenţa unui corp de darabani în sat (Căbiceni), unde aveau o căpitănie; aceştia aveau statutul de „ostași de pază a drumurilor mari și îndeosebi a punctelor importante de trecere, întrucât în apropiere drumul mare al Hotinului trecea peste Prut”.
DRÉPTUL [pârâu, sat, poiană, munte] – Etim.: adjectivul drept cu valoare substantivală în funcție toponimică, cu referire la cursul pârâului, fără meandre, cu o „orientare aproape rectilinie, ceea ce se remarcă cu claritate când este privit dinspre obârșie, de pe muntele Grințieșul Mare”.
ÉISENAU [sat] – Etim.: compus germ. Eisenau „Valea Fierului” în funcţie toponimică, cu referire la locul unde funcţionau topitoriile de metal ale industriaşului Anton Manz von Mariensee și unde s-a înființat colonia germană de „ţipţeri” (veniţi din comitatul Zips), muncitori în aceste topitorii.
FIÉRUL1 [munte, pârâu, sat, pădure, poiană] – Etim.: apelativul fier în funcție toponimică, motivat de existenţa minereurilor metalifere în subsolul muntelui.
IZVÓRUL ALB [pârâu, munte, luncă, sat] – Etim.: sintagmă formată din apelativul izvor „torent” și determinantul adjectival alb, motivat de „stâncăriile și fragmentele din dolomito-calcare mezozoice de culoare albă din albia și versantele care o încadrează”.
MAGAZÍA [sat] – Etim.: apelativul magazie în funcție toponimică absolută, motivat de faptul că în zonă exista „magazia unei velnițe în care se fabrica spirt”.
MÁLUL1 [râpă, sat] – Etim.: entopicul mal „deal abrupt/ parte abruptă a unui deal” în funcție toponimică absolută.
MÁRGINEA [sat] – Etim.: apelativul margine în funcție toponimică absolută, motivat de amplasarea satului la hotarul judeţului Bacău cu judeţul Neamț.
MOÁRA DOMNEÁSCĂ [moară, sat] – Etim.: sintagmă în funcție toponimică absolută, motivată de existența unei mori de apă în apropiere de orașul Vaslui. Moara a fost înființată în timpul domniei lui Mihai Racoviță, care avea în proprietate pământul din zonă.
MOVILÉNII2 [sat] – Etim.: nume de grup movileni în funcție toponimică, motivat de faptul că la N de sat se găsesc patru movile mari de pământ, dispuse sub formă de dreptunghi.
NĂMOLOÁSA [sat] – Etim.: adjectivul nămolos la feminin, pentru a se acorda cu entopicul moșie, în funcție toponimică, motivat de așezarea satului într-o zonă mlăștinoasă, nămoloasă din cauza revărsărilor râului Siret.
NEÁGRA1 [pârâu, deal, sat, defileu] – Etim.: adjectivul negru la feminin, pentru a se acorda cu entopicul vale, în funcție toponimică, motivat de fragmentele de roci andezitice de culoare neagră, specifice Munților Călimani, care tapisează albia pârâului.
ORTOÁIA [pârâu, sat, munte] – Etim.: apelativul regional ortoaie „cotitură” (< verbul a ortoi/ a hortoi „a coti, a întoarce”) în funcție toponimică, motivat de faptul că râul Bistrița face un cot brusc în zona de confluenţă cu pârâul Ortoaia.
PODÉNII [sat, pârâu, deal] – Etim.: nume de grup podeni în funcție toponimică, motivat de existența a peste 40 de poduri și punți din lemn peste Pârâul Podeni, care permit trecerea spre locuințele așezate pe mal.
PRÁGURILE [deal, sat, pădure] – Etim.: entopicul la plural praguri în funcție toponimică, motivat de geografia zonei, la SV așezării găsindu-se „ogașe și ravene, cu maluri abrupte cu rupturi de pantă și numeroase praguri în canalul de scurgere”.
PUCIÓSUL [pârâu, munte, sat] – Etim.: adjectivul pucios în funcție toponimică, motivat de existența a două izvoare sulfuroase pe stânga pârâului, la circa 500 m în amonte de locul unde se varsă în Bistrița.
PUŢÉNII [sat, şes] – Etim.: nume de grup puțeni „cei de lângă puţuri” în funcție toponimică, motivat de prezența unor puțuri care au fost săpate încă din vechime în vatra actualului sat, în apropierea albiei pârâului Gerul.
- Concluzii
În afară de importanţa sa lingvistică, prin statutul de parte a tezaurului de limbă a unei comunităţi, toponimia este, fără îndoială, şi parte a patrimoniului cultural al acelei comunităţi, pentru că ea reprezintă creaţia unei comunităţi lingvistice şi culturale. Această idee este susţinută nu numai de rezultatele oferite de MDTM, I–II, ci şi de studiile analizate mai sus, din care am dat citate in extenso pentru a ilustra fără niciun dubiu credinţa cercetătorilor de diverse specializări în valoarea inestimabilă a tezaurului toponimic al oricărui spaţiu geografic şi lingvistic.
BIBLIOGRAFIE
Chouèry 2021 = Viviane Hanna Chouèry, La Toponymie, branche de la Linguistique et Science auxiliaire, în „Jordan Journal of Modern Languages and Literatures”, XIII, 3, p. 467‒476 (https://doi.org/10.47012/jjmll.13.3.6).
Cojocaru 2002‒2003 = Vlad Cojocaru, Două surse cartografice ruseşti vechi ca documente lingvistice, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, XLII‒XLIII, p. 103–117.
Cojocaru 2017 = Vlad Cojocaru, Provocări istorice şi geografice ale toponimiei, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, LVII, p. 185–194.
Cole, Hart 2021 = Daniel G. Cole, E. Richard Hart, The Importance of Indigenous Cartography and Toponymy to Historical Land Tenure and Contributions to Euro/American/Canadian Cartography, în „International Journal of Geo-Information”, X, 397, p. 1‒14 (https://doi.org/10.3390/ijgi10060397).
Dauzat 1926 = Albert Dauzat, Les noms de lieux, origine et évolution; villes et villages–pays–cours d’eau–montagnes–lieux-dits, Paris, Delagrave (apud Chouèry 2021: 469).
Martínez de Pisón 2010 = E. Martínez de Pisón, Valores e identidades, în E. Martínez de Pisón y N.Ortega Cantero (Eds.), El paisaje: valores e identidades, Madrid, Ediciones de la Universidad Autónoma de Madrid, p. 11‒45 (apud Ordinas, Binimelis 2022).
Mateu 2000 = J.F. Mateu, Vicenç M. Rosselló i la toponomàstica valenciana, în Estudis de Toponímia Valenciana, Valencia, Ed. Denes, p. 1‒9 (apud Ordinas, Binimelis 2022).
MDTM, I = Daniela Butnaru, Dinu Aurel Moscal, Ana-Maria Prisacaru, Vlad Cojocaru (autori), Dragoș Moldovanu (coord.), Mic dicționar toponimic al Moldovei (structural și etimologic), Partea 1. Toponime personale, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza, 2014.
MDTM, II = Daniela Butnaru, Dinu Aurel Moscal, Ana-Maria Prisacaru, Vlad Cojocaru (autori), Mic dicționar toponimic al Moldovei (structural și etimologic), Partea a 2-a. Toponime descriptive, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza, 2021.
Moldovanu 1972 = Dragoş Moldovanu, Principii ale lexicografiei toponimice, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, XXIII, p. 73‒100.
Moldovanu 2005 = Dragoş Moldovanu, Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche (cca 1395–1789), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Moldovanu 2010a = Dragoş Moldovanu, Teoria câmpurilor toponimice (cu aplicaţie la câmpul hidronimului MOLDOVA), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Moldovanu 2010b = Dragoş Moldovanu, Hydronyms of Old Turkic origin in the South of Moldavia, în „Beiträge zur Namenforschung”, XLV, 1, p. 45‒67.
Moldovanu 2014 = Dragoş Moldovanu, Introducere la MDTM, I.
Ordinas, Binimelis 2022 = Antoni Ordinas Garau, Jaume Binimelis Sebastián, Singularidades toponímicas de las islas Pitiusas. La mediterraneidad de un paisaje insular a través de los nombres geográficos / Naming singularities of the Pine Islands. The Mediterranean nature of an island landscape seen through geographical names, în „Investigaciones Geográficas”, LXXVII, p. 303–321 (https://doi.org/10.14198/INGEO.19650).
Riesco 2010 = P. Riesco, Nombres en el paisaje: la toponímia, Fuente de conocimiento y aprecio del territorio, în „Cuadernos Geográficos”, XLVI, 1, p. 7‒34 (apud Ordinas, Binimelis 2022).
THE TOPONYMY AS A CULTURAL AND LINGUISTIC PATRIMONY
ABSTRACT
The author of the study tries to debate on the issue whether the toponymy, either as a science or as the totality of geographical names, is no more than the ancilla of history, geography, linguistics, or it represents something nobler and more important, and should therefore be considered an authentic linguistic thesaurus and a component of national cultural patrimony. To answer this question, the study presents some relevant results of the toponymic research undertaken at the Institute of Romanian Philology in Iaşi, Department of Toponymy, together with other contemporary scientific approaches on the status of toponymic sciences. There are two key concepts of the theory of toponymic fields which stand on the foundation of the Toponymic Dictionary, Structural and Etymological elaborated at the Institut of Iaşi: the toponymic field and the toponymic etymology. The use of these two concepts in the processing of the toponymic data places the geographical names in the historical, linguistic, geographical, social, cultural context of their origin. Thus it is stressed the fact that the toponymy is the creation of a linguistic and cultural community.
Keywords: toponymic field, toponymic etymology, cultural patrimony, social fossile, diachrony, plurivalent memory.
* Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Academiei Române ‒ Filiala Iași (vldcojocaru@yahoo.com).
[1] Pentru informaţii complete asupra teoriei câmpurilor toponimice, vezi Moldovanu 2010a.
[2] „Etimologia unui toponim nu se reduce la descoperirea unei baze antroponimice sau lexicale, ci trebuie să justifice un raport între semnul lingvistic şi obiectul (socio-)geografic. Cele mai multe dicţionare oferă etimologii lingvistice, identificând numele de persoană sau apelativul inclus în toponim; în ce ne priveşte, am uzat de o amplă documentare pentru a încerca să răspundem la întrebarea «de ce se cheamă (sau s‑a chemat) aşa?»” (Moldovanu 2014: I‒II). Conceptul aplicat în MDTM a fost propus încă din 1972: „Motivarea toponimică nu se reduce la existenţa unei baze apelative (care, de fapt, este certă numai în toponimia descriptivă), ci la justificarea unui raport între un semn lingvistic şi un obiect geografic” (Moldovanu 1972: 75).
[3] „Although Native Americans/American Indians/First Nations did not originally have access to paper for their map creation, many of them nonetheless had excellent cognitive cartography concerning their environment, settlements, populations, territories, trails and trade routes” (Cole – Hart 2021: 1).
[4] „They were often able to communicate this spatial knowledge to Euro-Americans who were mapping said lands by drafting maps (on paper, deerskin, or on the ground in dirt and snow) and providing place-names. These maps and toponymy essentially describe how well Indigenous peoples understood the geography of their lands” (Cole, Hart 2021: 1).
[5] Pentru detalii, vezi Studiul introductiv la Moldovanu 2005, precum şi Cojocaru 2002‒2003.
[6] „Sometimes Native guides intentionally led Europeans astray” (Cole, Hart 2021: 1).
[7] „Finalitate militară vor avea şi hărţile austriece la scară mare din perioada războiului austro-ruso-turc (1787–1792), între care se remarcă, printr-o exactitate deosebită, cele realizate de Hora von Otzellowitz” (Moldovanu 2005: XIII). „Alte erori se explică prin insuficienţele cunoaşterii geografice [sau] se datorează particularităţilor de reprezentare cartografică” (ibidem: XX).
[8] Despre o inserţie a individului într-un spaţiu nu este adecvat să se vorbească, pentru că procesul de denominare toponimică se împlineşte într-o comunitate de indivizi, fie aceasta cât de mică.
[9] „This article continues an area of research undertaken and applied in Minorca and main aim is to verify how an analysis of names can provide an important source of geographical information. […] A qualitative and quantitative analysis of the largest corpus of names in the Pine Islands (Ibiza and Formentera) confirms compliance with the principles of transparency and territorial significance with which the general characteristics and singularities of the island landscapes are described” (Ordinas, Binimelis 2022: 303).
[10] „Both the methodology and results are suggested as a template and contribution to progress to geography as an innovative science that uses names (or toponymy) as a tool for territorial knowledge” [subl.n.] (ibidem).
[11] „[…] el valor del paisaje como identidad cultural” (Martínez de Pisón, 2010 apud Ordinas, Binimelis 2022: 304).
[12] „Însă, dincolo de simpla contemplare la care te poate invita frumuseţea peisajului, ca disciplină ştiinţifică, Geografia analizează relaţiile dintre om şi mediul fizic care îl înconjură. Din întâlnirea forţelor naturale şi a celor sociale rezultă mediul geografic, a cărui expresie este peisajul” [trad. n.].
[13] „El paisaje es el resultado de una transformación colectiva de la naturaleza. La actividad humana crea los paisajes, modificando la sucesión natural y manteniendo estados antrópicos intermedios convenientes para sus fines. Y al respecto, los topónimos como una de las expresiones más humanas de los procesos de ocupación del medio y de la compleja construcción de los paisajes, se constituyen no sólo en referente también de la cartografía, instrumento propio del geógrafo, sino que también expresan una determinada organización del medio y del territorio. Aún más, la toponimia, en su papel de herramienta geográfica y humanística, permite al geógrafo demostrar su valor en la organización cultural de unos paisajes vividos a lo largo de milenios” [subl.n.] (Mateu 2000, apud Ordinas, Binimelis 2022: 304).
[14] O astfel de decriptare a unor relaţii interlingvistice şi sociale o poate oferi, de exemplu, etimologia Elanului – de la alan la jalan cu preiotarea slavă: v.tc. alan „şes, păşune, luncă” (cu referire la caracteristica zonei prin care curge pârâul), cu iotacizarea lui a- iniţial sub influenţa slavei de est (Moldovanu 2010b: 55); sau etimologia Oituzului – de la v.tc. ohtuz la ojtuz, prin filieră maghiară (ibidem: 60).
[15] „La numerosa y valiosa información transmitida por los topónimos puede proceder tanto por su parte genérica como por su parte determinante. En los genéricos o apelativos toponímicos aparece a menudo la terminología geográfica que describe las características generales del país, mientras que en los determinantes de los topónimos abundan los detalles específicos que ahondan en la información particular de cada lugar denominado aportando un amplio abanico de potencialidades referidas a múltiples aspectos de carácter muy diverso (geográfico, histórico, antroponímico…). Al respecto, resultan especialmente ilustrativas las palabras del ibicenco Marià Torres (1995) al remarcar el valor enciclopédico o interdisciplinar que brota de la toponimia: personas, hechos históricos, plantas y animales, pesca y navegación, la morfología del terreno, religiosidad y superstición, aspectos que recogen el amplio espacio que existe entre el hombre y la naturaleza” [subl.n.] (Ordinas, Binimelis 2022: 304-305).
[16] „La toponimia no es sólo una especialidad lingüística ni un repertorio de nombres azarosos, sino también y muy directamente una referencia geográfica. Primero para designar puntos, y sobre todo porque encierra un enigma y pide una explicación coherente con los hechos territoriales, los de hoy o, más frecuentemente, los de ayer. Porque es un documento clave de la historia de una relación territorial. Esto lo sabían antes los geógrafos, no era necesario decirlo, pero hoy es preciso volver a ejercitarlo” [subl.n.] (Martínez de Pisón 2010: 24– 25, apud Ordinas, Binimelis 2022: 305).
[17] „El encuadre metodológico de los paisajes históricos […] tiene en cuenta la toponimia documental y oral. […] El espesor histórico de un área paisajística, esto es, la sucesiva imprimación del territorio por la actividad humana desde siglos remotos, es una de las claves del carácter de los paisajes; la reconstrucción de paisajes antiguos saca partido de los nombres de lugar, combinados con aportaciones de la arqueología, antropología, historia, socio-ecología y otras disciplinas concurrentes” (Riesco 2010: 27, apud Ordinas, Binimelis 2022: 305).
[18] „Por otro lado, y entroncando con la utilización cartográfica de la toponimia, permite abordar el estudio histórico del paisaje, pues los topónimos sobre el mapa sirven al geógrafo para rescatar paisajes perdidos de forma que el conocimiento histórico sumado al del terreno […] permiten identificar sus significados paisajísticos y sus sencillas conceptualizaciones de los lugares. Por ello se afirma que la toponimia es parte de la historia del paisaje” [subl.n.] (Martínez de Pisón 2010: 17, apud Ordinas, Binimelis 2022: 305).
[19] „Elle fait essentiellement partie de la Linguistique, compte tenu que le nom, quel qu’il soit, dérive de la langue ; c’est un mot, il a ses règles, ses connotations et ses dimensions sémantiques, et il est chargé de maintes significations” (Chouèry 2021: 467).
[20] „Les noms de lieux sont « des fossiles géologiques humains », et que cette analogie est un fait justifié étant donné que les noms de lieux apparaissent sous la forme de « strates historiques successives, empilées les unes sur les autres en tant que couches géologiques »” (Dauzat 1946: 13, apud Chouèry 2021: 469).
[21] „Les noms, quelles que soient les informations précieuses qu’ils contiennent, ne peuvent à eux seuls constituer un matériau suffisant pour une analyse historique complète. La notion dominante selon laquelle les noms sont des couches historiques accumulées et équivalents en termes de valeur aux classes archéologiques, est devenu une image exagérée en quelque sorte et la meilleure solution qui s’est finalement imposée, c’est dans la classification des toponymes comme aide à l’Archéologie et non un substitut” (Chouèry 2021: 470).
[22] „Il appartient d’abord au patrimoine oral ; nous le considérons comme un fossile linguistique, qui préserve la parole originelle du peuple fondateur” (Chouèry 2021: 471).
[23] „Les noms en général et les noms de lieux en particulier ne sont qu’une partie importante des langues et qui ne peuvent être négligées en Archéologie. Ils en constituent le premier pilier et l’épine dorsale, d’où l’importance des noms de lieux et des noms de personnes en termes d’analyse verbale et contextuel, autrement dit de par leur sens” (Chouèry 2021: 472)..
[24] „En fait, la connaissance approfondie de la langue nous fait révéler, non seulement le contenu du nom, mais nous permet de le réinstaller dans le temps et l’espace, de sorte que, comme mentionné ci-dessus, le nom est considéré comme un ancien fossile social qui nous est parvenu tel qu’il fut il y a des milliers d’années” (Chouèry 2021: 472).
[25] „Cela donne aux noms une valeur anthropologique pure et en fait une source de connaissances historiques, comme l’Archéologie qui étudie les aspects matériels de l’histoire humaine, car chaque nom contient un contenu qui nous reflète un aspect de la pensée humaine, du comportement, de l’innovation dans les modes de vie et de l’urbanisme” (Chouèry 2021: 472).
[26] „L’analyse physiologique et étymologique des noms convient comme un outil pour connaître la source culturelle de ces noms, c’est-à-dire leur première origine” (Chouèry 2021: 472).
[27] Redăm întocmai sursele citate în MDTM I și II.