RARITĂŢI LEXICALE ÎN HRONOGRAF DEN ÎNCEPUTUL LUMII (MS. 3517 CCA 1658–1661) – ANALIZĂ ÎN VEDEREA LUCRULUI LA DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE ŞI LA DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE, REDACTATE SUB EGIDA ACADEMIEI ROMÂNE (LITERA C, capăt – chizășie)
MIOARA DRAGOMIR*
Lexemele cu litera C pe care le‑am extras din Hronograf den începutul lumii, ms. 3517 pentru analiză, sunt în număr de aproximativ 300, astfel că lista este mai lungă decât a lexemelor analizate la literele A[1] (130 de lexeme) și B[2] (108 de lexeme), luate în ansamblu. Datorită faptului că materialul se întinde pe multe pagini, pentru publicare, am împărțit lista în mai multe părți. Astfel, în lucrarea de față prezentăm 103 lexeme[3]: capăt, capigiu, capiște, carătă, gardinal (variantă de la cardinal), care, careleşi, carne, carte, casă, catadisă, catapetazmă (variantă de la catapeteasmă), cataroi, catargă, catastiv (variantă pentru catastif), catavasie, catâr, catran, cazanie, cădea, cădelniţă, căftan, căi, căitură, călare, călămară, călăreaște, călăreț, călărie, călărime, călător, călători, călătorie, călca, călcător, căldare, căldărar(iu), căldărărie, călugăraș, călugări, călugăriță, cămară, cămăraș, cămilă, cănaf, căpătâi, căpetenie, căpitan, căptușit, cărăiman, cărămidă, cărtular (variantă de la cărturar), căsaș, căsca, căşcioară, cătinel, cătră, căuta, căzâlbaş, căzni, căznitor, ceaea, ceas, ceasornic, ceată, ceață, ceauș, cenușă, cerb, cerca, cercare, cercăta, cerceta, cerchez, cerere, ţărămonie/ţărimonie/ţirimonie (variante de la ceremonie), ceresc, cetaș, cetățean, cetenie, chentinar, chervăsărie, chesar(i) (variantă de la cezar), chică, chiclop (variantă de la ciclop), chil, chilie, chin, chinui, chinson, chion, chiot, chip, chiparis (variantă de la chiparos), chirie, chișiță, chit, chiti, chitit, chiuhăilan, chiui, chivot, chizășie.
O parte dintre acestea au fost descrise în cartea noastră despre lexicul Hronografului (Dragomir 2017), în capitolele despre cuvintele de diferite origini, despre derivare sau în legătură cu alte chestiuni privitoare la lexic, dar fără o raportare la situația lexicografică din DA și DELR[4] pe care o realizăm aici, reluând și informațiile precizate în carte și, uneori, lărgindu-le. Pentru o seamă de cuvinte am prezentat și alte atestări din epocă, din fișierul propriu, realizat de-a lungul timpului, pentru diverse studii.
Aceste lexeme au fost selectate din textul Hronografului pe aceleași considerente precizate la analiza cuvintelor care încep cu literele A și B și la prima parte din litera C[5] și vor putea fi utilizate în redactarea la cele două dicționare academice, mai cu seamă că Dicționarul limbii române este în lucru, la ediția a doua: actualmente literele A și B se lucrează la Departamentul de lexicografie și etimologie de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” din București, iar litera C se redactează la Departamentul de lexicologie și lexicografie de la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași.
cápăt s.n. – „singular nou, refăcut din capete, plur. lui cap”, cf. DA (s.v.). În Hronograf apare o utilizare pentru care nu este clar sensul. În K (p. 319), nu se află un cuvânt echivalent, iar sensul este cu atât mai greu de înțeles cu cât cuvântul face parte dintr-o glosă. Probabil că, având o documentare mai bogată, redactorul acestui cuvânt va putea defini sensul și va găsi citatului din Hronograf locul potrivit în schema lexicografică: Ț-am trimis datoriia mea, cu ce îţ sântu, toată, adecă capeteli, şi iată că ţ-am trimis şi dobânda şi priimeaşte şi foarte-ţ mulţămăscu de bini f. 336v.
capigíu s.m. < tc. kapuğy, cf. DA (s.v.); tc. kapucı, kapıcı, cf. DELR (s.v. capugiu); tc. kapıcı, (înv.) kapuğu, kapuğï, kapučï, cf. SUCIU, D. Cu sensul „portar al seraiului; căpitanul lor (însoţit de capigii) era trimis în Ţările Române în caz de mazilire a domnului sau la inaugurarea unei domnii noi”, cuvântul este atestat în LET. I (M. COSTIN[6]) (DA s.v.). Cuvântul se întâlneşte şi la URECHE, L. 165[7], iar în sintagma capigi-başa, este folost în R. GR. 12, 61[8] şi în CR. ANON. 277, 298[9]. În DELR (s.v. capugiu), prima atestare este din anul 1640. Hronograful prezintă o atestare anterioară celei din DA: Acel om s-au fost turcit şi l-au fost pus capigiu f. 520r.
cápiște s.f. < paleosl. kapište, cf. DA. Cu sensul „templu (sau altar) păgânesc”, cuvântul este atestat în ANON. CAR., VARLAAM, C., BIBLIA (1688), LET. I, CANTEMIR, IST., MINEIUL (1776). În DELR prima atestare este din anul 1620. În Hronograf se află mai multe atestări înainte de BIBLIA (1688): În cetatea Troadei era o capişte ce să chema a lui Apolon dumnădzău f. 142v; Sveata besearecă aceasta şi lăcaşul lui Dumnădzău să feace capişte şi mecit ismailteanilor f. 478v, cf. f. 303r, f. 574r, f. 576r, f. 580v.
carắtă s.f. < rus. rfhtnf (< it. caretta), cf. DA. Cu sensul „trăsură elegantă cu patru roţi, închisă (cu coş, cu uşi şi cu geamuri)”, carătă este atestat în NEAGOE, ÎNV., DOSOFTEI, V.S.[10], LET. I, LET. II (DA s.v.). În DELR, prima atestare este din anul 1634. Termenul se află şi în cronograful tradus de Dosoftei, Novă adunare de istorii…[11], în BIBLIA 1688 şi în NECULCE, L.2 16[12]. Referitor la acest cuvânt, V. Arvinte precizează: „Prezenţa cuvântului carătă în HERODOT, I. (p. 349, 359, 460)[13] constituie un indiciu că termenul îi era cunoscut lui Nicolae Milescu, care l-a folosit şi în traducerea Bibliei, păstrată în ms. 45 şi tipărită în BB”[14]. Acest cuvânt apare şi în R. GR. 102, 131, 132, 139, 193[15]. În Hronograf se întâlnesc atestări dintre cele mai timpurii: Avea Solomon 700 de carăte, tot ferecate cu aur şi cu argint şi împlute cu pietri scumpe şi avea 2 mii de cai învăţaţ de treaba carătelor f. 76r; Făcusă acestu împărat o carătă scumpă, tot cu aur, şi şedea într-însă el şi cu boiěrii lui f. 120v; Ș-au fostu avându împăratul făcute carăte cu cafasuri mari şi largi, de-au fostu făcute ca o cuşcă ş-au fostu şedzându împărăteasa şi cu featele când au fostu ieşind la primblare f. 226v; cf. f. 121r, f. 235v, f. 293v, f. 380v, f. 454r ş.a.
gardinál, variantă de la cardinál, s.m. < ngr. kardinavleo” K (417), în Hronograf este un împrumut contextual; DA indică etimologia lat. cardĭnālis, -e. Acesta este unul dintre cuvintele cu etimologie latino-romanică intrat în limba română prin intermediul traducerilor grecești. Cu sensul „fiecare din cei 70 de prelaţi catolici (episcopi, preoţi, diaconi) care alcătuiesc «sacrul colegiu»” care alege pe papa şi dintre care se alege papa şi care sunt miniştri şi consilieri ai săi”, cuvântul este atestat în LET. I (URECHE) (DA s.v. cardinal). În epocă, am întâlnit termenul şi în N. COSTIN, L.[16], cu forma cardinal, dar şi gardinal. În Hronograf cuvântul are numai forma gardinal, care se poate datora pronunţiei din greceşte a ocluzivei c după nazala n: twn (ton) kardinavlewn. Hronograful oferă câteva dintre primele atestări, de la jumătatea secolului al XVII-lea: Scrisă papa carte cătră împăratul, can de la toţ gardinalii şi sănatorii şi împomcişară pre împăratul cu cuvântul f. 344r; Nu numai papa au dat vasă pre mare şi cheltuială pentru venirea aceasta a împăratului, ce încă şi gardinalii au dat f. 467v; Au rămas la papa la Râm şi-i feace papa gardinali f. 468v, cf. f. 344v, f. 457v.
cáre pron. – lat. qualis, ‑em, cf. DA. Cu valoare de pronume nehotărât și sensul „fiecare”, este atestat în VARLAAM, C. În textul nostru sunt prezente o seamă de atestări ale pronumelui cu această valoare, atât la singular, cu sau fără articol, cât și la plural: I-au spus şi de oamenii cei vechi dentâiu, carele cum au fostu f. 31r; Vădzu pre împăratul Ioas şedzându în scaun şi pre toţ boiěrii, carele unde-i era locul f. 90v; Le deade învăţătură să să ducă care pre la locurile loru f. 439v; Cându va fi în dzeace dzâle a lunii, să iěi oi, carii după casă-şi părinţască, adecă după gloată ce avea f. 538v ș.a.
cáreleși, variantă de la cáreși, pron. < care + ‑și, cf. DA. Cu valoare de pronume nehotărât și sensul „fiecare”, termenul este înregistrat la MOXA, C., VARLAAM, C., DOSOFTEI, PS. și V.S., PSALTIRE (1680), BIBLIA (1688), LET. I. Hronograful oferă o atestare înainte de Dosoftei: Pre după ce să va înnoi lumea şi vor înviia morţâi, să vor giudeca la giudeţul cel fără făţărie şi fără mită şi careleş după deala sa sau după bune fapte ş-or lua […] răspunsul şi vor mearge carele unde-ş va fi gătit f. 595r.
cárne s.f. – lat. caro, carnem, cf. DA. 1. Cu sensul „mușchii corpului omului sau al animalelor vii sau moarte […] spre deosebire de oase, zgârciuri, vine, piele, păr”, cuvântul este atestat într-o traducere a lui Coresi, ap. GCR I. În DELR prima atestare este din jurul anului 1500. Hronograful oferă noi atestări: Au învisat îmmă‑sa cum s-au pogorât de sus un hultur ş-au apucat o bucată de carne den plămânele mâne-sa ş-au zburat cu dânsa f. 149r; Şi cum o au dezvălitu, minunea mare, au aflatu cum are hi fostu carne den trup de om f. 235r; 2. Cu sensul specializat „carne (1) (de mamifere și păsări), întrebuințată ca aliment (crudă, gătită, friptă, fiartă, tocată, afumată, sărată etc.)”, cuvântul este atestat în LET. III și în anul 1776. În Hronograf se află atestări mai timpurii: Acesta împăratu era obrezuit, adecă tăiatu ca jidovii, şi nu vrea să mănânce carne de mascur f. 167r; Oamenii şi cu slujitori amestecaţ trasără trupul cel spurcat a Focăi pren mijlocul trâgului, pre unde era mesărniţăli de să vindea carnea dobitoacelor f. 297r; Iară lăsarea // f. 278r săcului de carne, au făcutu-l în feurar, în 4 dzili; Veniia pren trâgul ce să vindea bucatele şi negoaţăle şi cerca cum să vinde pâinea, carnea şi toate fealiurile de bucate f. 382v, cf. f. 215r ș.a. Cuvântul este utilizat într-un context și cu o variantă veche de plural a substantivului: Să mănânce cărnile acealea într-acea noapte friptă pre focu şi adzâme cu jlăteaniţă (= verdeaţă) f. 538v.
cárte s.f. – lat. charta, ‑am, cf. DA. 1. Cu sensul „scrisoare, epistolă”, cuvântul apare în mai multe texte vechi: COD. VOR., CORESI, E., ANON. CAR., N. TESTAMENT (1648), BIBLIA (1688), URECHE, LET., PRAV. MOLD., N. COSTIN, LET. II, cronica lui NECULCE. În DELR o primă atestare a cuvântului este din anul 1500. În Hronograf, termenul cu acest sens se află în contextul: Pe după aceasta au scris împăratul Vasâlie carte la Foca Rrăul şi-i dzâsă aşea f. 441v; 2. Cu sensul „ordin (domnesc) în scris”, cuvântul este utilizat în Hronograf în contextele: Nu trebuie să trimiţi aşea, cu poronca, numai să-l aducă hiecum, ce trebuiěşte să trimiţi măriia ta scrisoare cu rugăminte, căce că un omu urgisitu nu poate veni de unde iěste fără carte împărătească f. 254r; Purceasă cu cartea sluga aceaia şi o deade acelui […] călugăr f. 371r; 3. Cu sensul „arta de a citi și scrie, învățătură, studiu, știință, instrucție, erudiție, cultură”, cuvântul este atestat în DA în COD. VOR., într-un document din secolul al XVI-lea, N. TESTAMENT (1648), BIBLIA (1688), M. COSTIN, LET. I, N. COSTIN, LET. II, în cronica lui Neculce, MINEIUL (1776). Hronograful oferă alte atestări, înainte de BIBLIA (1688): Iară şcoala unde învăţa // f. 286v copilul jidovului carte era aproape de beseareca creştinească cea mare, adecă de patriarhie, unde învăţa şi copii de creştin carte; Deaderă ştire împărăţîii, cum iěste om rrău şi fără ispravă şi nu ştie carte nemică f. 521r; Era omu bun foarte şi vasu dumnădzăescu, iară prostu de răspunsuri şi moale den fire şi puţânu den carte, iară mare şi multu la credinţă f. 536v; 4. În Hronograf, termenul are și sensul „alfabet”: Să scriia slove de carte în stâlpu, cu numele cutăruia împărat f. 431r; 5. Cu sensul „scrierea (de conținut literar, științific, didactic etc.) unui autor, apărută în formă de carte”, cuvântul este atestat în CORESI, E., NECULCE, LET. II, CHEIA ÎNȚELESULUI. Hronograful oferă o nouă atestare: Şii adusără scaun împărătescu de şedzu împăratul lângă cămara, adecă vistieriia Patriarhiei, şi să luă în voroavă cu patriarhul. Şi den voroavă începură a grăi, şi den carte f. 482v; 6. Cu sensul „un număr mai mare de foi, broșate sau legate la un loc, cuprinzând un manuscris sau (azi, de obicei) o carte tipărită”, cf. DA, cuvântul este înregistrat în CORESI, E. În Hronograf se găsește o atestare rară: Nu mai am cărţi şi vreame să-ţ mai povestescu îndelungat, omule f. 563v.
cásă s.f. Sub sensul „clădire (mare) cu destinație special, publică sau particular”, sunt surprinse mai multe sintagme. În Hronograf apar sintagmele casă de hrană de săraci și casă de odihnă de bătrâni: Acesta împărat multe odihne şi lucruri bune au făcut creştinilor […]. Aşijdirea şi casă de hrană de săraci şi alte casă de odihnă de bătrâni şi de hrană şi boniţe de mişei şi de bolnavi f. 464r.
cátadísă s.f. pl. (în manuscris, cuvântul este dublu accentuat) < ngr. katavdush „scufundare”, cf. DNR. Cuvântul nu este atestat în dicţionare. În Hronograf este un grecism şi are sensul „scufundare, afundare în apă”. Cuvântul este dublu accentuat: Avem învăţătură… a botedzarea pruncul cu trei catadisă, adecă de tri ori să-l udz preste tot într‑apa botedzului f. 565r.
catapetázmă s.f., variantă de la catapeteásmă < paleosl. katapetazma (< gr. katapevtasma), cf. DA. 1. Cu sensul „(În templul din Ierusalim) Vălul care despărțea partea numită Sfânta Sfintelor, unde se afla chivotul legii, toiagul lui Aron, și mana sa”, cuvântul apare în BIBLIA (1688). În DELR (s.v.) cuvântul este atestat în anul 1648. Hronograful ne oferă atestări mai timpurii decât cea din DA: Pre vreamea carea despuitoriul nostru Iisus Hristos şi-au dat duhul pre cinstita cruci, atunce mormânturili s-au destupat şi multe trupuri a svinţi morţi au învis, soarele s-au întunecat, catapetazma besearecii s-au despicat şi cutremur în toată lumea s-au făcut f. 527r; Dacă să răstigni Hristos pre cruce […], vădzu diiavolul minunele ce să feaceră atunce […], că soare s-au întunecat, pământul s-au cutremurat, pietrile s-au despicat, catapetazma au crăpat de sus până gios f. 551v; 2. Cu sensul „(astăzi, în biserica ortodoxă) despărțitura împodobită cu icoane dintre altar și navă (nartex), tâmplă”, cf. DA, termenul este atestat în MARDARIE, L., MUSTE, LET. III, MINEIUL (1776). În Hronograf se află o atestare, înainte de MUSTE, LET. III: Pe după ce luară veneţeanii Ţarigradul şi împărățâia […], au luat şi templul, ce să dzâce catapetazma besearecii, fiind făcut tot de argint lamură şi poleit cu aur vărsat, minunat f. 459v.
catárgă s.f. < gr. kavtergon, trecut și la ruși, cf. DA. În DELR prima atestare este din 1646 și se specifică faptul că termenul a putut fi preluat și din neogreacă: ngr. kavtergon (< v. gr. kavtergo”). Termenul există în PRAV. și PRAV. MUNT., M. COSTIN, LET. I, CANTEMIR, HR. În Hronograf se află câteva atestări înainte de cronica lui M. Costin: Atâta caice, şi şeici, şi catarge era pre mare, câtu nu să mai vedea apa mării prentre Ţarigrad şi pentre Scutari f. 255r; Gătară cătarga cea împărătească şi o împodobiră frumos şi o într-armară bini f. 430r; Şi era cu Mustafa paşea pre mare oşti, cu alte vasă, trei sute de mii, fără oaste ce era în catarge şi în doaă magune f. 498v, cf. f. 133r, 321v, f. 459v, f. 575v.
cataroí subst. < ngr. katar*r&ohv, cf. DA. În K nu apare un text corespondent traducerii, ceea ce înseamnă că este posibil ca acest pasaj să aparțină traducătorului. Cu specificarea „învechit, astăzi numai dialectal, cu înţeles nedesluşit” şi sensul „dambla, apoplexie, gută, moarte repede ca de trăsnet, boală de om sau de vite”, cuvântul este atestat în N. COSTIN, LET. II, NECULCE, LET. II (DA s.v.). În DELR prima atestare este din 1712. În textul nostru se află o atestare mai timpurie decât în ambele dicționare: Alţâi scoasără cuvânt cum l-au lovit cataroi den cap şi acoperiră moartea împăratului f. 313r.
catastív s.n., variantă pentru catastíf < ngr. katavsticon, cf. DA. Cu sensul „(aproape ieșit din uz și înlocuit prin) registru, carte, catalog, caiet, listă, jurnal, condică (de socoteli), protocol”, cuvântul este înregistrat în mai multe documente și texte, cu diferite forme. În DELR, prima atestare este din anul 1588. Hronograful oferă atestări de la mijlocul secolului al XVII‑lea: Iosif s-au sculat să să ducă la moşiia lui, la Iudea, ca să să scrie în catastivul lui Irod de la Ierusalim f. 151v; Deaderă poclonul împăratului // f. 491r doaă mii de galbeni de aur, precum au fost dat valedeaoa pentru patriarhul Dionísâie. Că aşea s‑au găsât în catastivul tefterdariului, şi i-au luat deplin; În dzâleli acestuia s‑au făcut scrisoare întâiu în lume, de au scris pre toţi oamenii den toată lumea în catastivul împărătescu f. 578v.
catavásie s.f. < paleosl. katavásije (< gr. katavbasi”), cf. DA. Cu sensul „irmosul care completează fiecare din cele nouă cântări ale canoanelor” (DA s.v. catavasie), termenul este înregistrat în MINEIUL (1776). În DELR prima atestare este din anul 1698. În Hronograf se află o atestare mai timpurie decât în ambele dicționare: Acolea făcea şi Casâiia catavasâili velico săbor, ca o învăţată de carte ce era f. 425v.
catấr s.m. < tc. katyr, cf. DA, tc. katır, cf. bg. katăr, scr. kàtura, magh. katár, kater, cf. SUCIU, D. Cu sensul „animal produs din împerecherea unei iepe cu un măgar sau unei măgărițe cu un armăsar”, cuvântul este atestat în MARDARIE, L., în anul 1692, în N. COSTIN, LET. A. I, ALEXANDRIA. În Hronograf se află atestări rare, de la mijlocul secolului al XVII-lea: Mărgând mai înainte împăratul, petrecu o primejdie mare, atâta cât ş-au pierdut fără veaste caii, şi cămilele, şi catârâi f. 492v; Şi-ş lăsară corturili, şi catârâi, şi cămilele cu totul şi den povodnicii împăratului rămasără f. 493r; Ș-au <aflat> cărăimanii vreamea atunce de-i loviră pre pers […] şi le luară tot <du>iumul şi toată dobânda ce luasă de la turci şi şi de <la> dânşi […]: cai, cămile şi catâr, cu bu<cate> şi cu arme f. 501v.
catrán, accentuat și cátran, subst. < tc. katran, intrat la noi şi prin mijlocire slavă (bg. rfnhfy, sb. rfnhfy, rus. rfnhfye, iar în Ardeal prin mijlocire ungurească, katrány, cf. DA, tc. katran, (înv.) katïran, kïtran, cf. SUCIU, D. Cu sensul „gudron (din distilarea cărbunilor); p. ext. păcură groasă cu care se ung corăbiile, funiile de la corăbii etc. spre a nu se strica de apă; dohot, smoală”, cuvântul este atestat la N. COSTIN, LET. I şi CANTEMIR, IST. (DA s.v. catran). În DELR prima atestare este din 1683. Prin urmare, în textul nostru întâlnim atestări mai timpurii decât în ambele dicționare: Era aprinsă peştiia aceaia de ardea cu foc de cătran, şi de iarbă pucioasă f. 102r; Iară oamenilor celor ce să afla la dânşii svinteli moşti, le ungea capeteli cu cátran şi cu untdelemnu şi le aprindea f. 351r; Le trimisă Dumnădzău un vântu hierbinte pre mare, ca şi cum ar hi suflând cu pară de foc, şi li să înhierbâ[n]tară cătranul de la corabii şi să topi f. 410r; Și i-au hiert de vii corintheanii în nişte căldări cu catran de corabii f. 411v, cf. f. 327v, f. 342v.
cazánie s. f. < v. sb. kazanije sau din pol. kazanie, cf. DA. Cu sensul „predică, omilie (citită dintr‑o carte anume) etc.”, cuvântul este atestat în câteva documente și texte veche. În DELR prima atestare este din 1635. În Hronograf se află mai multe atestări utile pentru redactare: Acolo, într-aceaia besearecă, au // f. 189v fostu spuindu Dumnădzău cazanii jidovilor; Când au fostu la svânta liturghie, după slujbă, s-au suitu arhiereul în amvon sus ş-au început cazanie frumoasă, cât n-au mai audzit ei alta ca aceiia f. 253r; Fiind patriarhul acesta dascal mare, şi filosof, şi cu lăţâme multă la cuvinte, făcea cazanii în toate dumineci f. 493v; Domnul Hristos, când îmbla pre pământu şi spunea cazanii pren şcoalele jidoveşti şi făcea minuni, iară fiind om Svinţiia Sa, mulţi oameni să lăsa după însu ascultându-i cazaniile şi prăvindu-i minunele f. 552v, cf. f. 226r, f. 247r, f. 590r.
cădeá vb. II – lat. cado, cf. DA. Cuvântul este utilizat cu mai multe sensuri în Hronograf. 1. Cu sensul „p. ext. A ajunge (printr‑o întâmplare norocoasă, printr‑o hotărâre neprevăzută etc.) la o situație sau într‑un rang superior, a deveni, a se face”, cuvântul este atestat în M. COSTIN, LET. I, NECULCE, LET. II. În Hronograf am întâlnit o atestare mai timpurie: Nici cutedza nime a să apropiia, până au cădzut la Râm un papă svântu şi au mărsu acolo, la acel copaci, cu preoţi mulţi, şi cu vlădice, şi cu litii, şi cu rugăminţi spre Dumnădzău şi i-au răsipit pre toţi de acolo f. 159r; 2. Cu sensul „a se pleca la pământ înaintea lui Dumnezeu spre a i se închina sau în fața unui om spre a-i arăta supunere, spre a-i cere iertare ori ajutor; p. ext. (învechit) a se închina (lui Dumnezeu), a ruga (pe cineva) cu stăruință (adesea complinit prin: în genunchi, la picioarele cuiva sau cu rugăminte)”, cuvântul este atestat în CUV. D. BĂTR., MOLITVELNIC 1633, URECHE, LET. I, DOSOFTEI, V.S., două documente din anii 1725 și 1757, N. COSTIN, LET. II. În Hronograf se află în contextele: Năroadele creştineşti den Ţarigrad, daca audzâră cuvinteli lor, // f. 305v să mâhniră rrău foarte şi de la adâncul inemilor lor numai ce suspina şi cădzură cu toţâi a să rugarea spre Domnul Dumnădzău Iisus Hristos şi spre Preacurata şi Născătoarea Sa Maică; Şi cădzu la văru-său, la veziriul, să-i facă acea pohtă pre voie, să o ia şi să-l cunune patriarhul f. 484v; Iară mitropolitul Monemvasiia să pusă tare pentru patriarhul şi cădzu la solul de la craiul de Franţa şi stătu solul tare şi-l scoasă den chisoari pre chizăşiia lui f. 520r; 3. În construcțiile „despre sorți, cărți, bobi etc.”, cuvântul se află în PALIA, DOSOFTEI, V.S., NECULCE, LET. II. Hronograful prezintă o altă atestare, înainte de Dosoftei: Feaceră sorţ, pre cine va cădea, acela să fie împărat f. 453v; 4. Cu sensul „fig. (despre boli, necazuri, noroc neprevăzut, sentimente etc.) a fi lovit sau ajuns de…, a da de…, a-i veni, a se face; a-i prinde, a‑i părea”, cuvântul este atestat în M. COSTIN, LET. II, MUSTE, LET. III. În Hronograf se află atestări anterioare: Iar împăratului, pe după ce muri fiiu-său, Constantin, i-au cădzut toată dragostea // f. 414r pespre fiiu-său, pre Leon, şi împăratului, şi şi împărăteasăi, maică‑sa; Cum o au vădzut, cum i-au cădzut la inemă dragă şi i-au cădzut toată pohta şi cugetul la dânsa f. 484v; Vezârii aceia carii era lăsaţi de sultan Murat să fie epitropi împărăţâii fiiu-său, lui sultan Mehmet, vădzând că nu-i ascultă împăratul de ce-l învăţa şi lucrurili ceale de apoi nu vor cădea buni, au şi scris cătră sultan Murat bătrânul f. 469r; 5. Cu sensul „a ajunge într-o situație rea, a da de un necaz, de o nenorocire, de o boală etc.”, cuvântul este atestat în M. COSTIN, LET. II, DOSOFTEI, V.S., N. COSTIN, LET. I, MINEIUL 1776. Hronograful oferă o atestare anterioară celor din DA: Şi de la o vreame cădzu în boala ce să cheamă dropica f. 449v; 6. Cu sensul „a-i veni cuiva (ca parte din ceva), a i se cuveni după drept, a-i fi cu cale sau cu dreptate, a îndreptăți pe cineva; p. ext. a merita”, cuvântul se află atestat în CORESI, E., PRAV. MOLD., VARLAAM, C., DOSOFTEI, V.S. În Hronograf se află în contextele: Iară împăratul Mihail, pentru scumpeatea lui, mai mult au pierdut, că nu vru să-l dăruiască o dată măcar, precum i să cădea, să-l aibă priěten, ce-l feace vrăjmaşi f. 474r; Nu i să cade ei împărăţiia, unii muieri şi unii cerchează, fiind de altă limbă, ce lor să cade împărăţâia f. 362r; Dzâsără să trimiţă să aducă pre Ieremiia de la Rodos, să-l puie patriarhu, că lui să cade f. 521v; 7. Cu sensul „a se cuveni cuiva, a-i ședea (bine), a i se potrivi”, cuvântul se află la Coresi, în BIBLIA 1688, M. COSTIN, LET. I, N. COSTIN, LET. II, într‑un document din anul 1762. Hronograful prezintă, de asemenea, o atestare: Şi l-au pus pre o cămilă şi-l purta pren mijlocul Alexandriei cum nu să cădea f. 211r; cf. f. 480r.
cădélniță s.f. < sl. kadil´nica (schimbat după suf. –elniță), cf. DA, cu sensul „vas de argint, aur sau alt metal, atârnat de lanțuri și în care se pun cărbuni aprinși și tămâie, cu care preotul aduce în cursul slujbei religioase jertfa de fum de tămâie, afumătoare, tămâietoare”, se află într-un document din anul 1588, în VARLAAM, C. și în câteva texte de după 1680. În DELR, prima atestare este din anul 1561. Hronograful prezintă o seamă de atestări pentru secolul al XVII-lea: Văşminte multe au făcut, şi evanghelii scumpe, tot cu aur învăscute, şi chivote, şi cădelniţe, şi sfeaşnice f. 257r; Acolo i-au ieşit înainte Patriarhul Ignatie cu toţi arhiereii şi cu tot clirosul besearecii, cu evanghelii, şi cu chivote, şi cu cădelniţă pren mâni f. 409r, cf. f. 229v, f. 268r, f. 459v.căftán s.n., variantă de la caftán < tc. kaftan, cf. DA (s.v. caftan), SUCIU, D. Cu sensul din Hronograf „manta orientală, albă, lungă şi largă, împodobită cu fir de aur sau de mătase, pe care o purtau domnitorii şi boierii români” (MDA s.v.; în DA se face trimitere la „cabaniţă, feregea” şi se ilustrează cu mai multe atestări din N. COSTIN, LET. II), cuvântul apare şi în M. COSTIN, O., cf. Glosarul. În DELR prima atestare este din anul 1485. În Hronograf, întâlnim atestări anterioare celor din DA: Adusără văşmânt împărătesc, adecă căftan, de-l îmbrăcară şi-l întări să fie eparhu şi patrichiu, adecă credincios curţâi împărăteşti f. 285v; I-au îmbrăcat pre toţi cu căftani scumpe f. 501r; Şi-i trimisă împăratul căftan şi buzdugan, să fie domnu şi ţărâi Sâriei cum iěste Misiriului f. 512v, cf. f. 481v. În primul exemplu, cuvântul glosează o sintagmă, ceea ce indică faptul că traducătorul considera acest cuvânt de origine turcă destul de cunoscut pentru a clarifica sensul sintagmei veșmânt împărătesc.
căí vb. IV < paleosl. kajati, cf. DA. 1. Cu valoare tranzitivă și sensul „a compătimi, a plânge pe cineva”, cuvântul este atestat în VARLAAM, C., N. COSTIN, LET. În Hronograf se află alte atestări de la mijlocul secolului al XVII-lea: Casa carea ai făcut întru numele mieu, voiu osăbi-o despre faţa mea şi cine va treace şi o va vedea, tot o va căi f. 75r; Iară a doa dzî, dacă să oblici, voroviia mulţ şi o foarte căiia, în ce chip o scoasără de împărţâie, în sâlă f. 364r; Năroadeli Ţarigradului o au căit toţ şi plângea după dânsa, aducându-ş aminte toţ de cât bine şi milă avuseasă toţ den mânule ei şi toţ cu totul o pomeniia f. 365r; 2. Cu valoare reflexivă și sensul „a simți remușcări, a avea mustrări de cuget și părere de rău, a‑i părea rău, a regreta o greșeală făcută, fiind în același timp hotărât de a nu o mai face în viitor”, cuvântul este atestat în vâteva texte vechi. Hronograful oferă două atestări: Ș-au adus aminte de priětnecul său, de viteazul Velisarie, şi plângea şi să căiia ce au făcut, de l-au orbitu pre cuvintele boiěrilor zavistnici f. 278v; Hadiha, muiěrea lui Mehmet, vădzându-l că să căzneaşte aşea cu greu, să căiia ce-au făcut de l-au priimit să-i fie bărbat f. 471v.
căitúră s.f. < căi + suf. -tură. Cuvântul nu este înregistrat în DA și nici în DELR. În Hronograf are sensul „căinţă, pocăire”: Şi măcar cât te vei căi şi te vei amărî, nemică nu vei mai folosî, precum să dzâce: căiturile de apoi întru nemică nu sânt f. 605r.
căláre, cu varianta călări adj., adv. – lat. caballaris, ‑em, cf. DA. Cu sensul „pe cal”, cuvântul este atestat la URECHE, LET. I, în LET. I, DOSOFTEI, PS. Hronograful oferă alte atestări, înainte de Dosoftei: Persâi [..] trimisără oşti multe, călări şi pedestri f. 301v; Făcea un chip de om iarăş de marmure cioplit, cum era chipul acelui împărat, ori pedestru, ori călare f. 431r; Turcii fură gata şi călări, şi pedestri şi deaderă năvală mare la ruptura zidiului f. 477v; Nemică nu putu faci, fiind locuri pietroasă, şi munţ, şi stânci, şi căi rreale tăiěte cu ciocanul, de nu era de străbătut om pedestru, dară încă călări f. 498r.
călămáră s. f., variantă de la călimáră < ngr. kalamavrh” (în parte, prin mijlocire slavă: bg. rfkfvfh, rfkbvfh, sb. rfkfvfh, rfkfvfhf, ucr. kałamar), cf. DA (s.v. călimară). Cu sensul „vas mic (de sticlă, porţelan, metal sau de lemn), în care se ţine cerneala”, cuvântul nu are atestări pentru epoca veche (DA s.v. călimară). În DELR prima atestare este din anul 1594. Hronograful oferă câteva atestări: Ceru Mihail de la papíia hârtie şi călămări, de-i deade şi scrisă Mihail la trei priěteni ai săi credincioş f. 374v; Învăţă de-i adusără hârtie şi călămări şi scrisă denaintea săborului aşea f. 432r, cf. f. 199r, f. 426v. Am întâlnit cuvântul și în DOSOFTEI, V.S.,[17] în R. GR. 172[18], cu pluralul călimeri, şi, probabil, apare și în alte scrieri.
călăréaște adv. < călare + suf. adv. -ește, cf. DA. Cu sensul „călare, de-a călarele, pe cal, călărind”, cuvântul este atestat în ANON. CAR., MOXA, NECULCE, LET. II. În Hronograf se află o altă atestare: Să dusără acei boiěri la poartă, acolo, şi-l găsiră pre acel vonicu stând călăreaşte pre un calu albu, minunatu f. 269r.
călăréț s.m. < călariu sau călare + suf. -eț (sau dintr-un lat. pop. *caballaricius, -a, -um), cf. DA. Cu sensul „soldat de cavalerie”, cuvântul este consemnat în M. COSTIN, LET. În Hronograf se află o seamă de atestări mai timpurii: Marea să împlusă de catarge, iară pământul nu să vedea de călăreţ şi pedestri f. 305r; Să adeveri şi împăratul că le va da doaspreace mii de oaste, călăreţ buni f. 458r; Să împuțânară călărețâi turcilor, adecă spahii, foarte, şi rămasă împăratul sprinteni şi cu puțânei oameni f. 469v; Ş‑au venit cu mulţ<âme> // f. 475r de oaste mare de călăreţ şi de pedestraş ş-au cuprinsu oştile acestuia, cf. f. 38r, f. 39r, f. 86r, f. 146r, f. 327r, f. 458v, f. 473v, f. 508r, f. 572v.
călăríe s.f. < călariu sau călare + suf. ‑ie, cf. DA. Cu sensul „acțiunea sau arta de a călări; călărit”, cuvântul este atestat la URECHE, LET. I. În DELR prima atestare este din anul 1640. Hronograful prezintă o atestare pentru acest termen, mai rar întâlnit în texte: Iară împăratului trebuind cai pentru călăriia sa, au scris în toate părţ să afle şi să-i trimiţă f. 384r.
călăríme s.f. < călariu sau călare + suf. -ime, cf. DA. Cu sensul „(în opoziție cu pedestrime) mulțime de călăreți, cavalerie”, cuvântul este atestat la URECHE, LET. I, în M. COSTIN, LET. I, în BIBLIA (1688), în anul 1773. În DELR prima atestare este din anul 1640. Hronograf oferă una din atestările timpurii în raport cu cele din DA, înainte de cronica lui Miron Costin: Să suiră turcii pre deasupra zidiului despre partea ce să dzâcea a lui Sveati Róman, mulţ ca lăscustele, ieneceari, pedestri şi călărimea f. 479r.
călătór s.m., în text adj. < derivat vechi din cale, cf. DA. În Hronograf, în afară de utilizarea frecventă, cuvântul prezintă și o utilizare rară, cu valoare adjectivală: Pre-aceaia vreame, mărgând un om călători pre drum, au fost având şi un dulău cu dânsul f. 315v.
călătorí vb. IV < derivat din călător, cf. DA. Cu valoare reflexivă și sensul „a pleca, a porni la drum”, cuvântul are o atestare din STOLNICUL DUMITRACHE. Hronograful prezintă o atestare mai timpurie: Iară gramaticul cel de taină a împăratului […] dzâsă: „Să ştii, putearnici împărate, că turcii s‑au călătorit cu puteare de oşti greale şi vin asupra împărăţâii tali” f. 397v; 2. Cu valoare intranzitivă și sensul „a face un drum (pe jos, călare, în trăsură, cu trenul); pe uscat, pe mare etc.) spre a ajunge într‑un loc mai îndepărtat (într-alt oraș, într-altă țară etc.), a fi pe drum (nu acasă)”, cuvântul apare în BIBLIA (1688), N. COSTIN, LET. I, în anul 1784. Hronograful prezintă o atestare mai timpurie, importantă și pentru forma învechită, de persoana a III‑a, plural: Pentru căce le‑au dzâsu să fie cu ciuboteli încălţaţi pren picioare, aceasta iarăş le arată să pravopreaveştască cuvântul lui Dumnădzău şi să călătoreadză cu nădeajde f. 543v.
călătoríe s.f. < călători + suf. ‑ie, cf. DA. Cu o posibilă folosire figurată, în DA, cuvântul nu are atestări din epoca veche. În DELR (s.v. cale) prima atestare este din anul 1643. Atestarea va putea fi utilizată în funcție de celelalte atestări de care va dispune redactorul cuvântului. În Hronograf, se află în contextul: Bunătățâle aceastea […] să urmedzi, că aceastea fiţ-vor vii, nemoarte, şi neputrede, şi ˂soţâi> săbornice călătoriei sufletului f. 593r.
călcá vb. I – lat. calcare, cf. DA. 1. Cu sensul figurat „a asupri, a umili, a persecuta, a nedreptăți”, cuvântul apare în CORESI, PS., NECULCE, LET. II, CANTEMIR, IST. și într‑un citat din CUV. D. BĂTR. Hronograful prezintă atestări înainte de cronica lui Neculce: Săracii de creştini era munciţ şi călcaţ în tot chipul, şi căzniţ, şi înfricoşeaţ de groazăle spurcaţâlor împăraţ f. 355v; Şi călcă rrău rodul creştinescu şi să pobrăzî fără cinste despre turci şi despre toate limbile, pentru fapteli călugărilor ş-a mirenilor f. 522v; 2. Cu sensul figurat „a zdrobi, a nimici, a aboli, a oborî”, cuvântul este atestat în DOSOFTEI, PS. În Hronograf se află atestări anterioare: Au nu sânt aceastea minuni? […] O, putearnici împărate, dară tu căce le calci şi le dzâci că sânt bodz şi idoli? f. 341r; Să vor întoarce întru eresâia lui şi vor călca cinstea svintelor icoani şi le vor defăima f. 387r; 3. Cu sensul figurat „a ajunge, a bate”, cuvântul nu are atestări din epoca veche. În Hronograf se află o atestare: Iară putearnicul Dumnădzău, cela ce veade toate, ş-au trimis osânda, că pre împăratul începu a-l călca acea boală cumplită f. 523v.
călcătór s.m. < călca + suf. -ător (cf. lat. calcatorium), cf. DA. Cu sensul învechit „cel sau cea care nu ține (un jurământ, o făgăduială etc.), cuvântul este atestat în câteva texte vechi. Hronograful prezintă câteva atestări ale substantivului cu diferite determinări, de la mijlocul secolului al XVII-lea: Te arătaşi vicleanu şi călcător de giurământ f. 364v; Patriarhul, necum să-i dea voie să să cunune, ce nici lăsa pre nime să-i grăiască sau să-i pomenească de aceasta, ca să să facă el preastâpnic şi călcător svintelor pravile f. 485r; Acesta părinte Eremiia, patriarhul, toate aceastea le‑au oblicit de la Ierusalim şi feace acolo săbor cu alţ patriarhi împreună […] şi afurisâră şi anathematisâră pre Ionnichie ca pre un preastâpnic şi călcătoriu de svintele pravile f. 518r; Au dzâs cătră oamenii lui cap aga să-l iěrte, că el nu să va face preastâpnic şi călcătoriu de pravilă f. 520v.
căldáre s.f. – lat. caldaria, -am, cf. DA. Cu sensul „vas mare de aramă în care fierbe apă etc.”, cuvântul este prezent în ANON. CAR., într-un document din CUV. D. BĂTR., VARLAAM, C., N. COSTIN, LET. II și în câteva texte din secolul al XVIII‑lea. În DELR prima atestare este din anul 1500. Textul nostru prezintă câteva consemnări: Ciocănescu şi batu în nişte căldări şi s-aude gâlceavă de oameni mulţi f. 188r; Unul dentru hadâmbii împăratului […] au şi nebunitu ş-au alergatu la feredeul împărătescu ş-au sărit în căldarea cu apa cea hierbinte f. 224r; I-au hiert de vii corintheanii, în nişte căldări cu catran de corabii f. 411v.
căldărár(iu) s.m. < căldare + suf. -ar. Cu sensul „meşteşugar care face sau repară căldări şi alte vase de aramă; negustor de căldări şi alte vase de aramă”, cuvântul este atestat în MARDARIE, L., CANTEMIR, IST. (DA s.v. căldărar). În DELR prima atestare este din anul 1535. Hronograful oferă atestări înainte de Cantemir: Când s-au împlutu 41 de ai de împărăţiia lui, era un sânagog jidovăscu în Ţarigrad, pre uliţa căldărarilor f. 258r; Să arătă un om pre anume Andreiu. Şi era căldărari şi avea un câne roşiu f. 277r.
căldărăríe s.f. < căldare + suf ‑ărie. Cu sensul „atelierul unde se fabrică sau (mai rar) prăvălia unde se vând căldări şi alte vase de aramă”, cuvântul nu are atestări în epoca veche (DA s.v.). În DELR, cuvântul este consemnat în perioada 1678‒1689. Hronograful oferă atestări anterioare, care sunt utilizări ca nume proprii, ce se referă la anumite locuri din Constantinopol: În Ţarígrad, la beseareca Căldărăriei, iěste o icoană a despuitoriului Hristos f. 335v; Spăseaşte‑te, svânta besearecă a Preacuratei Bogoródiţă de la Halcoprátii, adecă de la Căldărărie den Ţarígrad f. 353r.
călugăráș s.m. < călugăr + suf. -aș, cf. DA. 1. Cu sensul „călugăr tânăr, mic, drag; frate, novice” sau „spec. călugăr ce poartă icoana lui Dumnezeu în brațe, umblând din casă în casă spre a căpăta ceva”, cuvântul este atestat în DOSOFTEI, V.S., în anul 1736, în MINEIUL (1776). În Hronograf se află o atestare anterioară, care se referă la sensul inițial precizat: Au prinsu cu sâla pre un călugăraşu tânăru şi l-au dezbrăcatu şi l-au legatu într‑un patu f. 171v; 2. Cu un alt sens, care în Hronograf pare a fi diminutiv pentru călugăr, cu sensul special „călugăr care se nevoiește în pustiu; pustnic, sihastru”, cuvântul se află în contextele: I-au fostu calea preste un munte unde au fostu un călugăraşu zahastru şi svântu, într-acel munte f. 218r; Acel dracu i-au spus de totu, cum iěste acel călugăraş într-acel munte, anume Puplie f. 218r; 3. În alt context, cuvântul este un diminutiv pentru „călugăr, monah”: Daca întra în svânta besearecă, găsî acolea pre un călugăraş foarte bun şi om svânt preajdovidniţ [= înainte vădzător], careli poslușiia acei svinte beseareci f. 419r; Multe munci feaceră călugăraşilor şi pieriră fără samă f. 437r; Trimisă pre la mănăstiri, pe la duhovnici şi pre la călugăraşi milostenie, şi pre la preuţi, de‑i făcea paraclisă şi bdenii f. 449v; Vădzu pre patriarhul şi pre toţi călugăraşii şi creştinii cumu‑i căzniia şi-i frământa sarachineanii f. 457v, cf. f. 454r, f. 508r, f. 518r, f. 558r.
călugărí vb. IV < călugăr + suf. verbal -i, cf. bg. kalugerjá, cf. DA. Cu valoare reflexivă și sensul „a se face călugăr(iță), a se tunde întru monahism, a se duce (sau a intra) la mănăstire întru călugărie”, cf. DA, cuvântul este atestat în PRAV. MOLD. și M. COSTIN, LET. I. în DA (s.v.). În DELR prima consemnare este din anul 1581. Hronograful prezintă o altă ocurență, anterioară cronicii lui Miron Costin: S-au dus la o mănăstiri de s-au călugărit şi ş-au petrecut viiaţa sa dumnădzăieşti, până s-au săvârşit f. 368r.
călúgăriță s.f. < paleosl. kalugerica, cf. DA. Cu sensul „fată sau femeie (văduvă ori despărțită de bărbat) care, după ce a stat câtva timp ca soră într-o mănăstire, a depus jurământul de viață monahală; monahă, (intitulată adesea) maică”, cuvântul este atestat în DOSOFTEI, V.S., MINEIUL (1698), în anul 1735. În DELR prima atestare este din perioada 1591‒1600. În Hronograf se află atestări anterioare celor din DA: Să ducea pre la călugăriţă carele le ştiia că sânt slabe şi bătrâne şi le lua urcioarele de le aducea pre la toate apă f. 420r; Careli dentru preuţi va vrea să să facă arhiereu şi va avea preuteasă […], să să facă preuteasa călugăriţă şi să margă şi în mănăstire f. 457r; Ceru de la împărăţâie de-i deaderă altă besearecă, ce au fost petrecând călugăriţă, feate curate, într-însă f. 482r.
cămáră s.f. < ngr. kamavra, lat. cămăra, cămera, -ae, cf. DA. Cu sensul „vistierie” cuvântul este atestat în MARDARIE, L. și DOSOFTEI, V.S. (DA s.v.). În DELR prima atestare este din anul 1561. În Hronograf există o consemnare care îmbogățește redactarea termenului, anterioară celei din Dosoftei: Şi-i adusără scaun împărătescu de şedzu împăratul lângă cămara, adecă vistieriia Patriarhiei, şi să luă în voroavă cu patriarhul f. 482v.
cămăráș s.m. < cămară + suf. nom. de agent -aș, cf. magh. kamarás, cf. DA. În DA (s.v.) este înregistrată sintagma cămăraș(ul) de izvoade „boier de rangul trei, numit și logofăt de taină”, cu atestări din GHEORGACHI LOGOFĂTUL, LET. III. În Hronograf, într-o înșiruire de funcții și boierii deținute anterior de patriarhi, apar sintagmele cămărașul cărților și cămărașul de cărț, care este posibil să aibă același sens ca sintagma din DA sau să se refere la cel care îngrijea biblioteca domnului: Petrea, cămăraşul cărţâlor şi apoi iconom pre la împărăţâia lui Costatin […], 12 ai şi 4 luni f. f. 586v; Thoma, diiacon şi cămăraş de cărţ, 9 ai şi 9 luni f. 586v; Ioannu, iar cămăraş de cărţ, 5 ai şi 9 luni f. 586v. De asemenea, este utilizată sintagma cămărașul besearecii, în contextul: Costantin, cămăraşul besearicii, pre la împărăţâiia lui Costantin Pogonat, şi-l scoasără, 2 ai şi 3 luni f. 586v.
cămílă s.f. < paleosl. kamil´ (< gr. kamhvla), cf. DA. Cu sensul „animal mare din regiunile calde, patruped și rumegător, cu picioare înalte, cu gâtul foarte lung, cu una sau două cocoașe în spate, întrebuințat în Orient la călărit și la cărat poveri”, cuvântul este atestat în TETRAEV. (1574), în ANON. CAR., URECHE, LET. I, BIBLIA (1688), N. COSTIN, LET. I. În DELR prima atestare este din anul 1561. Hronograful prezintă mai multe atestări: Să băgasă nămit la o muiěre bogată şi săracă de bărbat, pre anume Hadiha […], şi-i păştea cămilele aceii muieri f. 471r; Le luară tot duiumul şi […] câtă povoară au avut: cai, cămile şi catâri, cu bucate şi cu arme f. 501v, cf. f. 211r, f. 327r, f. 449r, f. 507r.
cănáf s.n., variantă de la canáf < magh. kanaf, cf. DA. Cu sensul „ciucure”, cuvântul este atestat în anul 1588, în N. COSTIN, LET. I. În DELR prima atestare este din anul 1518. Hronograful oferă o atestare pentru acest termen, înainte de scrierea lui N. Costin: Mai era alt văşmânt mai scurt, până // f. 47r la genunchi, ce să chema loma şi-i agiungea poala denapoi, ş-aceluia, până în pământ şi era cu flori şi cu cănafi.
căpătấi s.n. – lat. capitaneum, cf. DA. 1. Cu sensul „partea (patului sau a mormântului) unde vine capul”, cuvântul este atestat în MĂRGĂRITARE (1746). În Hronograf se află o serie de atestări anterioare: Vădzură acea svântă icoană cu Hristos răstignit, că era pusă icoana într-un unghiu deasupra căpătuiului jidovcei ceii lehusă f. 337v; Au găsât împăratul la căpătâiul împărăteasăi, în casa ei cea de taină, doaă icoani f. 354r; Şi preveghindu-l noaptea, au adormit şi împărăteasa pespre căpătâiul împăratului, fiindu trudită f. 387v; 2. Cu sensul „p. ext. perină umplută paie, cu vreji de cucuruz sau cu fulgi etc., p. ext. orice obiect ce se pune sub cap, ca astfel omul să stea cu capul mai ridicat când se culcă”, cuvântul este atestat în N. TEST., ANON. CAR., DOSOFTEI, V.S., în anul 1798, cf. DA. Hronograful oferă o atestare înainte de traducerea lui Dosoftei: Iară ea, preafericită, îş arunca o rogojină la pământ gios şi-ş punea o piatră căpă // f. 420r tâiu şi să culca.
căpeténie s.f. < derivat din capete (pl. lui cap), prin suf. -enie, cf. DA. Cu sensul „persoană care stă în fruntea unei întreprinderi sau instituții, șef, mai-mare, conducător (suprem), președinte (al unei adunări etc.), comandant, cap (al unui complot, al unei intrigi, al unei armate etc.), persoană principală”, cuvântul este atestat în LET. I, II, III, DOSOFTEI, V.S., BIBLIA (1688). În DELR prima atestare este din anul 1675. Hronograful prezintă o serie de atestări dintre cele mai timpurii, înainte de cea din DELR și de LET. II: Cine era căpetenii a altor sămințâi, făcură sfat şi să giudecară cum are putea să dobândească pre Sampson la mâna lor f. 57v; Au luatu şi ceaia carne într-o măframă şi s-au dus cu dânsă de au arătatu la carii era căpetenii Iérusalímului f. 161v; Sârguiră de deaderă la toate căpeteniili ţărigrădeani veaste să să păzască, că vor să piară de slujitori, toţ, într-acea noapte f. 317v, cf. 260r.
căpitán s.m. < it. capitano, trecut la noi mai demult prin mijlocire slavă (bg. kapitan, rus. kapitan´) sau ungurească (kapitány), mai târziu ca neologism, cf. DA. Cu sensul „(învechit, azi înlocuit prin comandant) cel care comandă o trupă mai mare de ostași (făcând parte dintr-o oaste sau armată întreagă având un comandant suprem)”, cuvântul se află în ANON. CAR., PRAVILA MOLD., DOSOFTEI, V.S., BIBLIA (1688), CANTEMIR, IST. În DELR prima atestare este din anul 1563. Hronograful prezintă câteva atestări care întregesc redactarea cuvântului, anterioare traducerii lui Dosoftei: Ş-au şi trimis mai de sirgu pre un căpitan cu trei sute de oameni să ducă pre Elisăiu f. 86v; Iară Tain, împărat a Indiei, prinsă bucu // f. 142r ros şi trimisă cu oşti multe pre Memnu, căpitanul său; Alesără cu toţii pre Iovianu, carele era căpitan, mai-mare pre 1000 de oameni f. 219v; Căpitanul frâncescu […] au şi năvălit asupra lui Barac cu doaă corabii frânceşti mari, căror le dzâc galioani f. 498v; cf. f. 63r, f. 207v, f. 220r, f. 259v, f. 266v, f. 515r.
căptușít adj. < căptuși cu sensul dezvoltat, prin analogie, „a îmbrăca sau acoperi ceva pe dinăuntru sau pe dinafară cu un strat (subțire), d. ex. lemn (scânduri, lați, trunchi, dulapi), cu hârtie, etc.”, se află în BIBLIA (1688). În DELR prima atestare este din anul 1650. Hronograful prezintă o atestare anterioară celei din DA: Ceaialaltă trulă iěste acoperită cu plumbu şi pre denlăuntru şi iěste căptuşită cu lemnu până pre la mijlocu f. 186v.
cărăimán s.m. – cuvântul nu este înregistrat în DA; provine din tc. karaman cu sensul ̒caramanlâu, locuitor al Caramaniei, persoană originară din Caramania (= regiune din Asia Mică)’, tc. karaman, cf. bg. karamán, scr. karàman, karìman, magh. karamán, cf. SUCIU, D. În limba română, cuvântul este un turcism cu diferite forme, atestat prima dată în MOXA, C., şi, ulterior, în alte scrieri (cf. SUCIU, D.). Traducătorul Hronografului a întâlnit acest cuvânt şi în K (p. 450), karamavno”, de unde l-a preluat și l-a adaptat fonetic, dar îl putea cunoaște și direct din limba turcă. Hronograful oferă câteva atestări: Au chemat o samă de capete den cărăimani şi i-au îmbrăcat pre toţi cu căftani scumpe f. 501r; Ş-au aflat cărăimanii vreamea atunce de-i loviră pre pers şi-i înfrânsără f. 501v; Au trecut cu catargile la cărăimani şi la Tripolea şi tot căra oşteani şi-i lepăda în Ţara Chiprosului f. 516v, cf. f. 497v, f. 500v, f. 505v.
cărămídă s.f. < mgr. keramivda (poate prin mijlocirea paleosl. keramida), cf. DA. Cu sensul „bucată de lut frământat (uneori amestecat cu paie) pusă într-un tipar, uscată apoi la soare, în urmă (de obicei) arsă în cuptoare; se întrebuințează la zidit etc.”, cuvântul este atestat în LET. I, MARDARIE, L., BIBLIA (1688), CANTEMIR, IST. În DELR prima atestare este din anul 1364. În Hronograf se găsesc o serie de atestări înainte de textul biblic, care întregesc redactarea cuvântului: Începură a pune pre jidovi la lucru, de săpa pământu să facă cărămidz, să hie de făcut cetăţ f. 28r; Împăratul au luatu în <mână> elu sângur varu şi cărămidă ş-au începutu temeiul şi pe <după> // f. 268v dânsul au început meşterii a lucra; Pusără Svântul obraz acolo, suptu un sclip ce era deasupra porţâi cetăţâi, şi-i aprinsără o candilă nainte şi pe împregiur zâdiri cu cărămidă f. 332v; Vădzu împăratul acolo o casă frumoasă şi acoperită cu cărămidz noaă f. 505r, cf. f. 73v, f. 198v, f. 333r.
cărtulár s.m., variantă de la cărturár < mgr. cartoulavrio“ „arhivar, scriitor de documente”, cf. DA (s.v. cărturar)[19]. 1. Cu sensul rezultat prin extensie semantică „care știe citi și scrie; (mai ales) cunoscător de carte, care știe carte (multă), învățat, erudit, (om) cult, cultivat”, cuvântul este atestat în ANON. CAR., MOXA, C., DOSOFTEI, V.S., NECULCE, LET. II. În DELR prima atestare este din jurul anului 1500. În Hronograf cuvântul este utilizat de multe ori cu acest sens: Sinteţ dentr-o siminţie bună şi cinstită şi să află dentru voi oameni bătrâni, cărtulari şi sfinţi f. 128v, În locul lui Eftihie, pusă <pa>triarhu pre altul, anume Íoaníchie, cel de la şcoală, om învăţat şi cărtu<lar> f. 283r, cf. f. 165v, f. 179v, f. 184r, f. 356v, f. 372v, f. 400r, f. 440v, f. 483v, f. 571v ș.a. Acest cuvânt se află şi în sintagma cărtulariul cel mare f. 571v < ngr. o& mevga” cartoullavrio”, K (p. 526). În Hronograf este folosită şi forma de feminin: Au oblicit şi de Casâiia // f. 426r cum iěste cărtulare şi‑i în rând cu tvoreţâi, de faci irmoase şi samoglasne, cf. f. 253r. De asemenea, în textul nostru se întâlnește și derivatul negativ: Turcii era neînvăţaţi şi necărtulari, ce făcea răvaşi de leamne şi cresta pre dânsă şi le era în loc de băgare samă, că altă samă nu ştiia, până ce‑i învăţară pre cătinel grecii f. 481r; 2. Cu sensul „învățat evreu, cunoscător și tălmăcitor al legii”, cuvântul este atestat în COD. VOR., CORESI, E., TETRAEV., N. TESTAMENT 1648, VARLAAM, C., BIBLIA (1688). Hronograful oferă o altă atestare pentru secolul al XVII-lea: S‑au sculat Neemiia şi cu Ezdra, cărtularii cei mari jidoveşti, şi s-au dus la Iérusalim ş-au dires iarăş Ierusalímul f. 125v.
căsáș s.m. < casă + suf. substantival ‑aș, cf. DA. Cu sensul „(uneori în funcțiune adjectivală) om stabilit, cu casă, soț, care are o casă, căsătorit”, cuvântul se află în VARLAAM, C., PRAV., M., COSTIN, LET. I, NECULCE, LET. II. În DELR prima atestare este din anul 1632. Hronograful prezintă o atestare anterioară scrierii lui Miron Costin, care întregește redactarea termenului: Trimisă împăratul pren ţară, pre afară den Ţarigrad, pren cetăţ, şi pren // f. 480v sate, şi oraşi şi învăţă să aducă oameni căsaşi cu totul, să lăcuiască în Ţarigrad.
căscá vb. I – lat. pop. *casco, ‑are (gr. cavskw), cf. DA. Cu valoare tranzitivă și sensul „(complementul e gura […]) a deschide gura mare spre a vorbi, a striga, a-și da sufletul etc.”, cuvântul este atestat într-o scriere a lui Miron Costin, ap. CGR I. În DELR prima atestare este din anul 1561. În Hronograf se află o atestare anterioară celei din DA: Atâta dureare mare avea, cât căscasă gura mare de i să vedea toate plămâneli şi măruntaiele dentr-însul f. 387v.
căşcioáră s. f. – diminutiv al lui casă, atestat în PSALT., LET. II, cf. DA (s.v. casă). În DELR prima atestare este din anul 1469. Hronograful oferă o atestare, care întregește redactarea cuvântului: În căşcioara unde şedea acel ficior de împărat mut, avea o icoană a lui Sveati Grigorie Bogoslov în casă de să închina f. 377r.
cătinél adv. –lat. pop. *cautelīnus sau *cautelēnus, cf. DA. Cu sensul „încetinel, încetișor, domol, lin”, cuvântul este atestat în DOSOFTEI, V.S., NECULCE, LET. II. În DELR prima atestare este din perioada 1563‑1583. În Hronograf se află o seamă de atestări anterioare celor din DA: Sara sta den dosul lui Avraam şi, dac-au audzât de născut, ea râsă cătinel dentru dânsă f. 11r; Ședzindu Sampson acolo, în chisoare, începură pre cătinel a-i creaşte perii capului f. 59r; Turcii era neînvăţaţi şi necărtulari, ce făcea răvaşi de leamne şi cresta pre dânsă şi le era în loc de băgare samă, că altă samă nu ştiia, până ce-i învăţară pre cătinel grecii f. 481r.
cắtră prep. – lat. contra, cf. DA. Cu sensul „(în legătură cu noțiuni temporale; mai ales precedat de pre. de) spre, pe la, aproape de”, cuvântul se află în VARLAAM, C., BIBLIA (1688), N. COSTIN, LET. II. În Hronograf se află o altă atestare anterioară textului biblic, importantă pentru completarea redactării cu citate din secolul al XVII‑lea: Iară pentru căce dzâce să să giunghe oaia de cătră sară, aşea şi agneţul lui Dumnădzău, spre apusul soarelui, la noaă ceasuri s-au giunghiat f. 542v.
căutá vb. I – lat. *cavitare, cf. DA (explicația etimologică este mai largă). 1. Cu sensul „a avea privirea îndreptată (spre…), a privi, a se uita (spre) etc.; a privi, a se uita”, cuvântul apare într-o serie de texte vechi. În Hronograf se află o atestare în contextul: Ian întrebaţi-l, ce nu lasă carăta să margă tare, ce tot caută înapoi aşea desu? f. 121r; 2. Cu sensul special „[…] a prezice, a încerca să afli trecutul și mai ales viitorul din diferite semne și arătări”, cuvântul nu are atestări din epoca veche. În textul nostru cuvântul este utilizat o dată cu acest sens: Că-i spuseasă nişte vrăjitori de ceiea ce caută în steale că va mai fi împărat Iustiniian încă o dată f. 319v; 3. Cu valoare impersonală și sensul „a trebui, a fi nevoit să…, a‑i veni vremea să…”, cuvântul se află în VARLAAM, C., PRAVILA MOLD., LET. I, LET. II, CANTEMIR, IST. Hronograful oferă o altă atestare: Stătură tare spre îndemnarea lui Tarasâie, ca numai să primască să fie patriiarhu. De ce, şi can fară voia lui, numai ce-i căută a priimi f. 357v.
căzâlbáş s.f. < tc. kyzyl-baš, cf. DA, ŞIO II2; tc. kızılbaş (literal ‚cap roşu’), tc. kızılbaș, cu trimitere la diferite limbi balcanice, cf. SUCIU, D. (s.v. cazălbaş). Cu sensul „persan”, cuvântul este atestat în LET. I (M. COSTIN), în mai multe locuri (DA s.v.). Acest termen apare şi la URECHE, L. 149, într-un pasaj al lui AXINTE URIC., cu forma cazâlbaş[20]. În DELR, prima atestare este din anul 1675. Hronograful prezintă o atestare anterioară celor din DA și DELR: Şi-i socotiia Hosroi şi-i ţânea la cinste mare şi mai aleşi den căzâlbaşii lui, unde i-au vădzut că au făcut atâta bărbăţâie la pers f. 440v.
căzní vb. IV < sl. kazniti (cf. pol. kazniti „a pedepsi”, rus. kaznitĭ „a pedepsi aspru, a executa”, (refl.) „a se chinui, a se pocăi, a-i părea rău”, rut. kaznyty, sb. kazniti „a pedepsi”), cf. DA. 1. Cu sensul „a chinui, a munci, a canoni, a face cuiva caznă”, a supune la torturi; a silui”, cuvântul este atestat în MARDARIE, L., DOSOFTEI, V.S., BIBLIA (1688), NECULCE, LET. II, ANTIM, ap. TDRG. În Hronograf apar atestări timpurii în raport cu majoritatea celor din DA: Săracii de creştini era munciţ, şi călcaţ în tot chipul, şi căzniţ, şi înfricoşeaţ de groazăle spurcaţâlor împăraţ f. 355v; Începu şi acesta spurcat a-ş arăta arama şi eresâia şi începu a căzni creştinii, pentru svinteli icoane f. 376v; 2. Cu valoare reflexivă (rar intranzitivă) și sensul „a suferi chinuri, a se chinui”, cuvântul este atestat în DOSOFTEI, V.S. În Hronograf se află atestări anterioare: „O, vai de mini, ocainicul [= ticălosul], cum mă muncescu pentru svintele icoani”. Şi izbindu-să şi căznindu-să ca cum era mai cumplit şi deşchisă ochii, împăratul, şi căută grozav şi hlubav f. 388r; Hadiha, muiěrea lui Mehmet, vădzându-l că să căzneaşte aşea cu greu, să căiia ce-au făcut de l-au priimit să-i fie bărbat. Nu numai căce că era sărac, ce unde avea şi acea boală scârnavă şi urâtă f. 471v.
căznitór s.m. < căzni + suf. -tor. Cuvântul este atestat în MARDARIE, L. În DELR prima atestare este din anul 1649. Cu sensul „persoană care provoacă dureri, chinuri cuiva”, cuvântul are o utilizare și în textul nostru: Dentr-aceale năroade, vădzând că vor pieri cu toţâi, deaderă foc temniţâi şi slobodzâră vinovaţâi şi să luară căznitorii Focăi şi cu Foca după sunetul vinovaţâlor şi fugiră f. 294v.
ceáea adj. dem. < variantă (din cauze de fonetică sintactică) a lui acel, cf. DA. În expresia ce(e)a lume cu sensul „lumea cealaltă sau de apoi, (în basme) celălalt tărâm”, cuvântul nu are atestări din epoca veche (DA s.v.). În Hronograf este utilizat de două ori în această expresie, prima dată în opoziție cu ceastă lume: De cum au datu el mişeilor pentru numele mieu, eu încă-i dau de o sută de ori mai cu asupră pre ceastă lume. Iară pre ceaea lume, îi voi da viiaţă veacinică f. 96r; Datu-le-au învăţătură cum […] fieştecare, precum au viţuit pre ceastă lume, ori cu avuţâie, ori cu sărăcie, aşea va viţui şi pre ceaea lume f. 472r.
ceas s.n. < paleosl. čeasŭ, cf. DA. Cuvântul este bogat semantic și acest fapt se reflectă și în utilizările în Hronograf. 1. Cu sensul „timp cuprinzând a 24‑a parte a zilei sau 60 de minute; o(a)ră”, acest termen apare în COD. VOR., N. TESTAMENT (1648), BIBLIA (1688), CANTEMIR, IST. În Hronograf se află multe atestări ale acestui sens: Ş‑au stătut soarele încă 6 ceasuri de cum au fostu să apuie, până au tăiatu pre toţ vrăjmaşii săi f. 49r; Când au fost în şeasă ceasuri de noapte, cum fu cuvântul lui Dumnădzău, veni Írimíia şi cu Varuh la zidiurile cetăţii f. 105r; Toate despre Dânsu să feaceră, adecă şi veacii, şi aii, şi împărţala de dzâle şi de nopţ, şi de ceasuri f. 535r; Ș-au întinsu mânuli în pomul raiului în şeasă ceasuri, de au luat strămoşii Adam şi Évva de au mâncat f. 552r, cf. f. 208v, f. 256r, f. 290r, f. 317r, f. 357v, f. 542v etc.; 2. Cu sensul „moment, clipă”, cuvântul este atestat la CORESI, EV., DOSOFTEI, PS. În Hronograf termenul este folosit cu acest sens de multe ori: Şi dentr-acela ceas ce au făcut pruncul, începu a-ndrăgi Avraam pre Agar f. 9r; Şi dentr-acela ceas şi începu a scădea putearea lui Solomon şi toată isprava lui f. 78r; Dentr-acela ceas l-au şi luat împăratul în curțâle împărăteşti f. 404r; Pre aceasta țâne țâie visteariu ne- // f. 594r clătit, şi neprădat, şi de pururea bogatu şi avut, carea fu țâie hrănitoare şi aplecătoare den ceasul ce te‑am născut, cf. f. 16v, f. 19v, f. 57v, f. 256v, f. 330v; 3. În expresia într‑acela ceas, cu sensul învechi și dialectal „în momentul acela, atunci, imediat, îndată, pe loc”, cuvântul este înregistrat în COD. VOR., MARDARIE, L., N. TESTAMENT (1648), BIBLIA (1688), PRAV., PRAV. MOLD., ANTIM, P., AXINTE URICARIUL, LET. II, MINEIUL (1776). Hronograful oferă alte atestări din secolul al XVII-lea. Remarcăm că această expresie este des folosită în textul nostru: Iar într-acela ceas i-au venit glas de la Dumnădzău şi-i dzâsă f. 7r; Într-acela ceas sosî şi Isaf de la vânatu şi făcu bucate cumu-l învăţasă tată-său f. 16v, cf. f. 25v, f. 33r, f. 58r, f. 110r, f. 120r, f. 224r, f. 280r, f. 306r, f. 431r, f. 532v ș.a.; 4. În expresia într‑acest ceas, cu sensul „acum, la moment, imediat, momentan”, cuvântul nu a fost înregistrat în texte din epoca veche. În Hronograf, expresia se află în contextele: Într-acest ceas să pierim şi noi, şi tu, şi tot Ţarígradul să să pustiiască f. 503v; Într-acesta ceas să vă arătaţ libovul şi vitejiia, că, cu agiutoriul lui Dumnădzău, astădz vom să dobândim ţara aceasta f. 509r; 5. Cuvântul se află în Hronograf și într-un proverb: Şi-ş îndelungă vreamea şi nu ştie ce naşte fapta până a treace ceasul, adecă agiunge-va să fie viu până mâine, să să pocăiască, au nu va agiunge f. 27v; 6. În expresia în ceasul ce…, cu sensul „când, în clipa sau momentul în care”, cuvântul este înregistrat în PRAV. MOLD., BIBLIA (1688) și în anul 1784. Hronograful oferă alte atestări, anterioare textului biblic: În ceasul ce veţi audzî glasuri de buciume, şi de trâmbiţă, şi de alte // f. 102r fealiuri de musíce […], toţi voi să cădeţi cu faţa la pământ şi să vă închinaţi chipului celui de aur ce au făcut Návuhudonósor împărat; Şi arătă Avimeleh smochine de 70 de ai, cum era proaspete şi cum era, ca în ceasul ce le‑au luat den smochinu f. 108v; De va cunoaşte el dentru Duhul Svânt, în ceasul ce vom sosî, că eşti împărățâia ta şi cu mine şi ne va dzâce pre nume, trebuie, den ce ne va da învăţătură, numai să facem f. 370v; 7. Cu sensul „prilej, ocazie”, cuvântul nu are atestări din epoca veche. Hronograful oferă o atestare: Iară el ş-au fost păscându prilejul cându-ş va găsî vreamea şi ceasul ca să omoar[ă] pre împăratul f. 166v; 8. Cuvântul este folosit și în construcția a‑și aștepta ceasul, probabil o expresie – dacă între atestările redactorului se mai adaugă și alte atestări –, cu sensul „a fi gata de moarte, a fi pregătit să moară”, neînregistrată: Şi toţ corăbiěrii amuţâsă şi-ş aştepta ceasul ca numai să să înneace f. 320r; 9. În sintagma ceasul morții, cu sensul „clipele imediat premergătoare (unui eveniment important), cuvântul nu are atestări din epoca veche. Apare o atestare din ALEXANDRIA 1799, în sintagma ceasul de naștere, lucrată în același loc. Hronograful oferă o atestare: O, frațâlor, astădz ne sosî ceasul morțâi sau a robirei f. 479r; 10. Precedat de articol nehotărât, împreună cu care constituie o locuțiune adverbială, cu sensul „deloc”, termenul se află în contextele: Iară Daniil prorocu foarte avea cinste mare la Chíra împărat, cât nu putea împăratul un ceas să hie fără Daniil proroc f. 121v; Ahileu craiu, daca-l pusără mai mare oştilor, au luat oştile eleneşti şi pre Palamídu fílosóful cu dânsu, că foarte-i era drag şi nu putea un ceas fără dânsu f. 138r; 11. Cu sensul „moment în care se întâmplă un anumit eveniment (predestinat)”, cuvântul se află în contextele: Iară Hristos n-au vrut să să dea jidovilor, că încă nu era sosâtu ceasul acela f. 540r; Şi cătră ucenicii săi dzâsă: „Venit-au ceasul ca pentru să să slăvască Fiiul omenescu” f. 540v; Să ruga Părintelui dzâcând să-l treacă potiriul <cel> de moartea de pre cruce, să nu-l bea, că încă n-au fost sosât ceasul f. 551v; „Acmu dzâcu, acmu sufletul mieu s-au cutremurat, Părinte, mântuiěşte-mă de ceasul aceasta” f. 556v; Mai multu să te păzăşti de moarte şi de ceasul ei cel cumplit şi amaru; că-ţ va // f. 597r[21] îndrăzni ca unui om prostu, şi nu împărat; 12. Semnalăm faptul că termenul se află în Hronograf și în sintagma mică de ceas „clipă, secundă” (cf. DLR s.v. mică), în contextele: Şi iar să rugară lui Dumnădzău Moisí şi Aaron şi să răşchirară într-aceaia mică de ceas, cât nu să mai vădzură nice unul, necăiuri f. 33v; În locu trimisă Dumnădzău pară de focu den ceriu şi arsă acea jirtfă cum era, cu apă, cu leamne, cu pietri, cu totului tot şi încă şi locul unde au fostu era a<scru>mat, într-aceaia mică de ceas f. 83r.
ceasórnic s.n. < bg. (sau v. rus.) xfcjdybr, apropiat de ornic, cf. DA. Cu sensul „aparat care arată ceasurile, ceas, ornic; orologiu, pendulă”, cuvântul este atestat prima dată în ANON. CAR. În DELR prima atestare este din anul 1650. L‑am întâlnit și în M. COSTIN, O., cf. Glosar[22] şi în R. GR. 171, cu forma ceasornec[23]. Hronograful îmbogățește redactarea cu o atestare: Vru să puie ceasornice în Ţarigrad, să bată ceasuri, ca şi la Veneţâie, ce nu‑l lăsară imamii, adecă dascălii f. 523r.
ceátă s.f. < paleosl. četa, cf. DA. 1. Cu sensul „clasă sau corporațiune de oameni de aceeași condițiune sau situație socială, tagmă, cin”, în sintagme specializate ca ceata sfinților, cetele îngerești sau de îngeri, cuvântul apare în VARLAAM, C. În DELR prima atestare este din anul 1500. În Hronograf, lexemul este utilizat cu acest sens și în sintagme de același tip ca cele din DA: Să mă pui şi pre mine în ceata lui arhidiaconu Ştefan, căce că eu încă mă trag dentru siminţiia lui f. 186r; L-au luatu şi l-au dus acolo, într-acea peştere cu draci mulţi şi i-au chematu, acel vrăjitoriu, şi sosi un căpitan cu toată ceata sa f. 207v; S-au înfricoşat foarte şi pururea să rugă lui Dumnădzău să-l spăsască şi să-l destonicească în ceatele direpţâlor f. 392v; Și vădzu ceatele toate a direpţâlor în raiu şi ceatele păcătoşilor în iad, ş-au adus aminte de cuvintele lui Theodosâie şi de a surori-sa f. 392v; Vor să să facă ceata direpţâlor, şi ceata prorocilor, şi ceata apostolilor f. 553v; 2. Cu sensul „un număr oarecare de persoane adunate la un loc (pentru o acțiune comună) etc.”, cuvântul este atestat în DOSOFTEI, V.S., LET. II, CANTEMIR, IST. În Hronograf întâlnim o atestare anterioară: Pe după săvârşirea Theodorii, nemaifiind rudă de împăraţi, rămasă tot primenindu-să şi îndesându-să boiěrii şi făcându-să ceate, carii pe cine vor pune împărat f. 453v.
ceáță s.f. – lat. pop. (în glose) caecia, cf. DA. Cu sensul „aburi de apă necomplet condensați care plutesc în aer etc.”, cuvântul este atestat în BIBLIA (1688), DOSOFTEI, PS. și în anul 1784. În DELR prima atestare este din anul 1640. În Hronograf se află o atestare anterioară celor din DA: Vădzură fără veaste unde au apucat pre un copilaş o ceaţă ca un nuoru şi l-au suit în naltul ceriului f. 256r.
ceaúş s.m. < tc. čauš, cf. DA, ŞIO ii1, V. Arvinte, MLD II Ex.: 39, tc. çavuș, cf. DELR, SUCIU, D. Prezența termenului în Hronograf a putut fi influențată și de cuvântul tzaouvsio” din textul grecesc. Cu specificarea „la turci” şi sensul „funcţionar inferior al sultanului turcesc, făcând mai ales serviciu de uşier la Curte, de curier însărcinat să transmită poruncile în toate părţile imperiului sau de aprod aducând pe vinovaţi înaintea justiţiei”, cuvântul este atestat în LET. I (M. COSTIN) (DA s.v.). În DELR prima atestare este din 1535‑1545. În Hronograf se întâlnesc atestări mai timpurii decât cele din DA: Eparhul trimisă pre un ceauş la stolnicul să-l cheame să vie la giudeţ de faţă, precumu-i obicina f. 284v; Cu voia săborului, trimisără ceauşi după Theolipt să-l aducă f. 522r, cf. f. 572r. În Hronograf, cuvântul se întâlnește şi în sintagma: ceauşul cel mare f. 572r, care corespunde sintagmei din K (p. 526) o& mevga” tzaouvsio” și care se află și într-un alt context: Patriarhul au chemat tot clirosul besearecii şi au luat şi pre ceauşul cel mare a împăratului f. 495r.
cenúșă s.f. – lat. *cinusia, cf. DA. Cu sensul „substanță minerală prăfoasă și (de obicei) răcită (în opoziție cu spuza, care e fierbinte) care rămâne după arderea unor corpuri organice (lemne, cărbuni etc.)”, cuvântul apare în ANON. CAR. și PSALT. În DELR prima atestare este din jurul anului 1500. Hronograful oferă atestări din secolul al XVII-lea: Prorocul scoasă un ciur plin de cenuşe şi începu den fundul capiştii a veni înapoi cu dosul cătră uşe f. 122r; Atâta au arsu de rău, cât şi pietrili s-au amistuit în foc, de s-au făcut cenuşe f. 507v.
cerb s.m. – lat. cervus, cf. DA. Cu sensul „mamifer patruped rumegător, cu coarne ramificate, care cad și se înnoiesc în fiecare an”, cuvântul este prezent în PSALT., CORESI, PS., ANON, CAR., LET. II, DOSOFTEI, V.S., LET. III. În DELR prima atestare este din jurul anului 1500. Hronograful oferă alte atestări, anterioare celor din letopiseț: Mai tare va hi oaste de cerbi sălbateci şi de altă hiară, când vor avea capu mai mare un leu să fie pre dânşii, decât o oaste de lei vrăjmaşi, când voru avea un cerbu mai mare să li hie cap pre dânşii f. 261v.
cercá vb. I – lat. circare, cf. DA. 1. Cu valoare tranzitivă și sensul „a examina, a supune unei cercetări, a cerceta (cu de-amănuntul) etc.”, cuvântul se află într-o serie de texte vechi. Oferim atestări și din Hronograf: Strâgară toţ creştinii ca să să mai cearce acest giudeţ… şi li rămasă lucrul aşea f. 521r; De va hi vreo îndoială la vriun giudeţu, precum nu i s-au giudecat giudeţul pre direptul, // f. 545v acestuia giudeţu să nu să rupă, ce să să dea vreame şi soroc să să mai cearce; 2. Cu valoare tranzitivă și sensul „a căuta (adesea în opoziție cu afla sau găsi)”, cuvântul se află în diverse scrieri vechi. Prezentăm și o atestare din Hronograf: Voroava loru era pentru Dechie împăratu, cumu-i va hi cercându să-i găsască, pentru să-i muncească f. 248v; Iară pre Ştefan Persul, caimacamul, […] cercară-l şi-l prinsără, şi încă pre un călugăr, pre anume Theodor, ce au fost şi el musaip la taineli împăratului ceale rreale f. 318r.
cercáre s.f. < vb. cerca. 1. Cu sensul care provine din primul sens al verbului prezentat anterior, „cercetare, examinare (cu de-amănuntul)”, lexemul nu are atestări din epoca veche. În Hronograf se află în contextele: Adusă pre tatăl copilului, pre jidov, şi feace împăratul cercare mare pentr-aceasta şi să află aşea adevărat f. 287v; Îndată feace cercare mare pentru moartea tătâne-său, cum au fost, şi să oblici f. 313v; 2. Cu sens care s-a dezvoltat din al doilea sens al verbului prezentat aici, „căutare”, cuvântul apare în Hronograf în contextul: Îndată feace împăratul cercare şi-l aflară şi dzâsă de-l închisără f. 360r; 3. Cu sensul „căutare, iscodire, ispitire”, termenul se află în contextul: Tu, audzându că s-au făcut Dumnădzău omu, nu-ţi turbura cugetul a mai cercarea, fără ce să credz minunea a lui Dumnădzău cea adâncă şi cu firea necuprinsă f. 549r, cf. f. 544r ș.a.
cercătá vb. I < contaminare din cerceta şi căta, cf. DA, SCRIBAN, CIORĂNESCU. În DELR se consideră că aceasta este o variantă a verbului a cerceta (s.v.). În Hronograf, termenul are sensul „a cerceta; a studia, a medita (asupra unui lucru), a cântări; a scruta”. Cu această formă, cuvântul este atestat la DOSOFTEI V.S.[24], dar cu sensul „a cerceta; a se interesa de cineva (spre a-i veni în ajutor), a vedea de cineva, a avea grija cuiva, a îngrji, a căuta”. 1. În Hronograf, cuvântul are sensul „a examina (cu de‑amănuntul), a cerceta” și se află în contextul: Va cercăta de amărunt cuvântul acesta şi va sămălui aii făcând începătură de la Ishoda Cniga f. 529v; 2. Cuvântul are și sensul „a căuta, a iscodi; a ispiti”: Slăveaşte putearea Urdzâtoriului şi nu te mai sâli a cercătarea adâncurile lui Dumnădzău, nice să te înşeale firea f. 549r.
cercetá vb. I – lat. circĭto, –āre DA. 1. Cu sensul „a căuta să știi, să afli, a te informa, a face întrebare”, în DA cuvântul este atestat în TETRAEV. (cca. 1650‑1675). În DELR prima consemnare este din anul 1567. În Hronograf întâlnim una din primele atestări, cu o formă conjugată veche de conjunctiv, persoana a III‑a sg.: Ce au şi trimis mai de sirgu să cearcete carii-i sint aceia ce au scornit întâi aceastea lucruri, de s‑au potrivitu împăratului pentru Ioanu Zlataustu f. 241r; 2. Cu sensul „a examina (cu de-amănuntul), a cerca”, cuvântul se află în contextul: Nice să cuvine să creadză giudeţul fiece cuvinte cu pâră şi cu ce defaimuri, fără să nu cearcete bine şi de amăruntul f. 545v.
cerchéz s.m. < tc. čerkez, cf. DA, tc. Çerkez, Çerkes, (dial.) çerkez, çerkes, cf. DELR, SUCIU, D. Cu sensul „numele unei seminții arice din grupa vestică a popoarelor din Caucaz”, cuvântul are atestări din anul 1642, M. COSTIN, LET. I, cronica lui Neculce. În DELR prima atestare este din anul 1587. Hronograful oferă mai multe atestări cu forma de feminin și de masculin plural, anterioare scrierii lui Miron Costin: Să cutremură Iustiniian şi să vorovi cu muiěrea-şi şi o trimisă la cercheazi, de o aşedză f. 320r; Împăratul trimisă catarge multe ca să-i aducă împărăteasa de la cercheji, de unde o trimiseasă f. 321v; Au născut împăratului fiiu de cerchiaza Irina, fata haganului f. 348r; Nu i să cade ei împărăţâia, unii muieri şi unii cerchează, fiind de altă limbă, ce lor să cade împărăţâia f. 362r, cf. 583r.
cérere s.f. – de la verbul cere. Cuvântul apare într-o serie de texte vechi, cu diferite sensuri. În Hronograf se întâlnește cu sensul „solicitare”, îndeplinind funcția de complement intern: Nu uita pre ceia ce-ţ vor ceare vreo cearere, ori să-i dăruieşti cu vreun daru, ori cu vreo mesărie de boierie sau cu altu daru cuvenit şi cu cinste f. 607v.
ţărămoníe, ţărimoníe, ţirimoníe, variante de la ceremoníe, s.f. – un neologism intrat în limba veche prin pol. ceremonia, cerymonia sau rus. xthtvjybz, iar mai târziu din latină caerĕmōnĭa, ‑ae sau it. cerimonia, cf. DA (s.v. ceremonie). Cu sensul ̒forme exterioare şi regulate şi de oarecare pompă, la săvârşirea unui cult religios’, cuvântul este atestat în LET. II şi CANTEMIR, I. În DELR se prezintă o primă consemnare din anul 1648. Am întâlnit cuvântul şi în R. GR. 131[25]. Hronograful conține atestări anterioare celor din DA, în contextele: Scrisă împăratul Iovianu la marele Athanasie, să-i scrie toate învăţăturile şi ţirimoniile a svintei legi creştineşti şi să ştie şi mai bine f. 220r; Mâncând şi bând cu o samă de boiěri, multe să hvăluia și-i urla capul pentru svântul săbor şi pentru alte ţărimonii a svintei besearecei f. 323v; În locul acestuia patriarhu […] au fost pus pre mitropolitul de la Larisa, anume Ieremiia, om bun şi cărtular mare, iară gros den fire şi nechitit cu ţărămoniile călugăreşti şi cu obicinile f. 519r.
cerésc adj. < cer + suf. -esc. Cu sensul „dumnezeiesc, divin”, cuvântul apareîn COD. VOR., N. TEST., BIBLIA (1688), DOSOFTEI, PS. În DELR prima atestare este din perioada 1563‑1583. Hronograful prezintă o atestare anterioară textului biblic: Aceasta împodobeaşte împărăţâia şi agoniseaşte nume cinstit şi bun împăraţâlor pururea şi despre toţ lăudaţ întru această viiaţă, iar întru ceaia ce ni să meneaşte fericire cerească şi bucurie nesăvârşită şi veacinică f. 593r.
cetáș s.m. < ceată + suf. ‑aș. Cu sensul „părtaș, soț, tovarăș etc.”, cuvântul apare întro serie de texte vechi. În DELR prima atestare este din anul 1610. Hronograful oferă o altă atestare: Iară el, spurcatul, pe după ce-l bătură, s-au svătuit cu o samă de cetaşi ai lui, iconoboreţi ca şi dânsul, ca să năpăstuiască pre Svântul Methodie f. 393r.
cetățeán s.m. < cetate + suf. -ean. Cu sensul „locuitor cu îndatoriri militare al unei cetăți, al unei fortărețe sau al unui oraș întărit”, cuvântul este folositîn LET. I, DOSOFTEI, V.S.[26], MINEIUL (1776). Conform DELR, prima atestare datează din perioada 1563‑1583. Textul nostru oferă următoarele ocurențe, utile pentru redactare, anterioare celei din scrierea lui Dosoftei: Oamenii, cetăţeanii de Solom, multă rrăutate trasără, şi moarte, şi robie, de-i lua robi şi-i despărţâia f. 467r; Iară cetăţeanii, de păreare bună, să pogorâră la dânşi, de să întreba de sănătate şi da mâna unii cu alţ f. 499r.
ceténie, citénie s.f. < slavona bisericească (paleosl. čiteije, četanije, rus.-bis. čitanija, bg. čétene, sb. čitanje), cf. DA s.v. citanie. Cu sensul învechit „faptul de a lua cunoștință de conținutul unei scrieri (cărți), instruire prin citit, citeală; lectură, studiu”, cuvântul este atestat în CORESI, EV., într‑un HRONOGRAF, ap. GCR, I, în DOSOFTEI, V.S., MINEIUL (1776). În DELR prima consemnare datează din perioada 1563‒1583. În Hronograf se află alte atestări, de la mijlocul secolului al XVII-lea. Două dintre acestea care se referă la citirea din cărțile bisericești și se pare că au un sens într-o anumită măsură diferit față de sensul prezentat. Acest sens va putea fi definit de către redactorul cuvântului, care va realiza schema lexicografică pe baza mai multor atestări: Somnul ei era numai cât aţâpiia şi să şi scula la rugă şi la cetenie f. 420r; Cnigele de cetenii a necărtularilor, chipurile sântu, adecă icoanele, şi laudă de cinstea svinţâlor f. 563v; În ce chip trupul să hrăneaşte şi să îngraşe de bucateli care mănâncă, într-acesta chip şi sufletul să întăreaşte şi să hrăneaşte dentru cuvintele ceale duhovniceşti şi dentru citenii şi ucenii (= învăţături) f. 604r, cf. f. 592v, f. 604r.
chentinár s.n. < ngr. kenthnavrion (= m. lat. centēnārĭum), cf. DA (s.v. chindinar). Cuvântul are sensul „măsura de greutate de 150 de litre” şi este atestat în MOXA, cu forma chindinar (specificat „numai la Moxa”) (DA s.v. chindinar). În Hronograf este un împrumut contextual, kenthnavrio, în K (p. 272). Traducătorul îl consideră mai puțin cunoscut și, de aceea, îl glosează în context. Acest termen a fost preluat din K şi în traducerea lui Dosoftei, Novă adunare de istorii… [27]. În Hronograf, cuvântul apare în câteva locuri: Ş-au şi trimis împăratul 50 de chentinari de galbeni f. 266r; Cheltuiala care era să să cheltuiască iarăşi într-acealea dzâle, adecă 12 chentinare de galbeni, adecă cântare […], îi arunca împăratul la năroade, de să făcea bucurii şi vesălii f. 281v; Cumpăniră aurul şi ieşi o mie şi noadzăci de chentinare, adecă cântare, iară argint să aflară trei mii de chentinari f. 396r; cf. f. 269r, f. 329v, f. 353v, f. 397r, f. 440r ș.a.
chervăsăríe s.f., variantă de la carvasará < tc. kervan seray, cf. DA (s.v. carvasara) „edificiul în care se afla vama turcească, în care trăgeau în gazdă negustorii turci cu mărfurile lor”. În SUCIU, D. se indică etimologia tc. kervansaray, (învechit) karvansaray, kervanseray, karvanseray, *karvasaray, *karvasariye. În DA, termenul a fost identificat în câteva texte vechi. Hronograful oferă o altă atestare: Să făcea vlădici şi episcopi şi procleaţâi şi era toate lucrurile făcute fără pravilă şi fără leage, cum era mai rrău. Că mai să făcusă Patriarhiia chervăsărie şi lacaş de curvie f. 519r.
chesár(i) s.m., variantă de la cezár – lat. Caesăr, -ăris, cf. DA. Termenul putea fi cunoscut traducătorului Hronografului şi din limba latină, dar cel mai probabil l-a preluat din K (p. 526 ş.a.). 1. Cu precizarea „termen literar; învechit” şi sensul „împărat (roman), imperator, cezar”, cuvântul este atestat în COD. VOR., N. TEST. (1648), M. COSTIN, O., BIBLIA (1688) (DA s.v cezar). În Hronograf, lexemul se întâlneşte în contextele și atestările sunt anterioare celor din scrierea lui M. Costin: Adusără acolea şi pre Tiverie chesari f. 288r; Pre Domnul Hristos, cându l-au întrebat ucenicii săi au iěste a să darea chinson lui chesaru, adecă poclon, iară Hristos, încă îi întrebă f. 565v; Să daţi de a chesarului, lui chesaru, şi de a lui Dumnădzău, lui Dumnădzău f. 565v; Era împărat samodârjeţu acesta împărat Avgust chesariu şi oblădui toată lumea suptu ascultarea lui f. 580v; 2. Cu sensul „titlu dat unor demnitari în Imperiul Bizantin, care ocupau locul al doilea, după împăratul” (DA s.v. cezar), cuvântul nu este atestat în epoca veche. În Hronograf este folosit de mai multe ori: Când s-au împlut 30 de ai de împărăţiia lui, au pus chesaru pre o slugă a sa, anume Dalmatie f. 203r; Feace pre Galu chesaru la răsărit şi-i pusă numele pre numele său, şi-i dzicea Galu Costantin chesaru f. 208v; Au stătut împăratu Vasiliscu şi au pus chesaru pre un fecioru al său f. 262v; Pre acesta l-au luat împăratul fiind şi omul lui şi l-au făcut chesariu Răsăritului, cum am dzâce paşe la Misirliu f. 286r; Dacă-ş mărită featele, feace pre amândoi ginerii chesari: pre Mavrichie la Răsărit, iară pre Gherman la Apus f. 289r; Feace împăratul pre Roman, socru-său, chesari, să fie toate treabeli împărăţâiei după dânsu, şa oştilor, cum s-ari dzâce veziri f. 429r, cf. f. 353v, f. 429r, f. 435v.
chícă s.f. < sl. kika, bg. rbrf, sb. kíka, rus. rbrf, cf. DA. 1. Cu sensul „părul capului în întregime, crescut lung, (astăzi, numai) părul care cade pe ceafă sau pe spate la bărbaţi, dar mai ales la fete, neîmpletit sau împletit etc.” (DA s.v.), cuvântul este atestat în ANON. CAR., BIBLIA 1688, BERTOLD (1779), TREPETNIC (1779). În DELR prima atestare este din anul 1575. Hronograful oferă o atestare anterioară textului biblic: Dzâsă de-i tăiară chica capului şi-l dezbrăcară f. 285r; 2. În Hronograf se află și o utilizare figurată, care se referă la dâra luminoasă lăsată pe cer de comete: S-au arătat o stea cu chică spre răsărit, foarte luminoasă f. 348v; Să arătă un luceafăr, comit, cum am dzâce, cu chică şi // f. 453r mergea despre răsărit spre apus.
chiclóp s.m., variantă de la ciclóp < gr. Kuvklwy; în DA (s.v. ciclop) este considerat neologism din fr. cyclope, provenit din lat. cyclops, iar acesta este preluat din grecește. Cu sensul „figură mitică de uriaş cu un ochi în frunte”, cuvântul nu are atestări pentru epoca veche. În DELR prima atestare este din perioada 1794‑1820. În Hronograf este un împrumut contextual și pare a fi nume propriu, Kuvklwpo” K (252). Cu toate acestea l-am înregistrat, pentru că termenul este utilizat și ca substantiv comun, fapt care va reieși mai bine din atestările deținute de redactor: Să cheamă aşea acea ţară, pre mâna lui Chiclop. Acesta Chiclop au fost, precum spune filosoful Omir, că n-au fost ca alţi oameni, ce au fost având numai un ochi în frunte f. 575r.
chil s.n. – în DA (s.v. chilogram) este considerat neologism din franceză (compoziție savantă din gr. civlioi „o mie” și gravmma „gram”). Prezența cuvântului în forma chil, considerată în DA variantă de la termenul chilogram, indică faptul că acesta a fost un cuvânt de sine stătător, independent de neologism: Avea acel bodzu obroc mare den visteriia împărăţiei, că-i ducea în toate dzileli 12 chile de făină de făcea pâine f. 121r; Ioan, frateli împăratului […], au şi trimis pre la Elada, şi la Peloponis, şi pre aiurea, de au cumpărat o sută de modii de grâu. Şi modiul – câte de optu chili f. 448r.
chilíe s.f. < paleosl. kel´ja, kelija (rus. kélĭia, kéliia, bg. kelíja, kilíja), din gr. kelliv(on), cf. DA. 1. Cu sensul „odăiță în cuprinsul mănăstirei, în care locuiește un călugăr sau o călugăriță, odăiță de sihastru, cămară, cămăruță”, cuvântul apare în ANON. CAR., LET. II și într-un text al mitropolitului Dosoftei, ap. CGR I. În DELR prima atestare este din anul 1529. În Hronograf întâlnim câteva atestări, anterioare scrierii lui Dosoftei: Ș-au luatu iertăciune de la toţi ş-au întrat în chilie‑ş f. 201v; Au mărsu singur la chiliia lui Sveatii Vasilie şi-i cădzu la picioare, rugându-să să-l iěrte şi să să roage lui Dumnădzău f. 224v; Aceastea învăţături dzâsă Svântul patriarh Gherman cătră împărăteasa şi să dusă la chilie-şi f. 389v, cf. 520v; 2. Cu sensul „pivniță”, cuvântul nu are atestări din epoca veche. Textul nostru oferă un exemplu cu acest sens: Pre Theofan l-au închis întâiu în Curţâle Slobode, ce era făcute de Irina împărăteasa, într-o chilie întunecoasă, şi l-au ţânut acolo închis doi ai, de-l leşina de foame şi de seate f. 373v.
chin s.n. < magh. kin, cf. DA. Cu sensul „suferință fizică (crudă), caznă, muncă, tortură, supliciu, (învechit) patimă”, cuvântul apare într-o serie de scrieri vechi. Conform DELR, prima atestare este din jurul anului 1500. Unul din contextele sugestive și bune pentru ilustrare semantică din Hronograf, este următorul: Precum cuvântul naşte den gându fără chinu, aşea şi Cuvântul lui Dumnădzău au născut den Părintele fără chinu f. 536r.
chinuí vb. IV < chin + suf. -ui, cf. DA. Cu utilizare învechită, cu valoare intranzitivă și sensul „a suferi (torturi), a pătimi, a răbda (chinuri), a se canoni; a păți (ceva)”, cuvântul se află într-o serie de scrieri vechi. Prima atestare din DELR este din jurul anului 1500. În Hronograf verbul se întâlnește în contextele: În ce chip raza soarelui nice să taie, nice să răneaşte, aşea şi dumnăzăirea lui Hristos, neusăbită fiind de trup, chinuia trupul, iară dumnăzăirea nu chinuia f. 530v; Și strastiile lui Hristos, adecă când chinui trupeaşte, într-aceaia vreame s-au făcut f. 540r.
chinson s.n. (cuvântul nu are accent în manuscris) < gr. ecl. khvnso” ̒1. un fel de monedă; 2. impozit pe cap de om’, cf. GHIOVANIS; cuvântul este glosat în context prin „plocon”, „dare” şi preluat din cronograful grecesc cu forma de acuzativ: Pre Domnul Hristos, cându l-au întrebat ucenicii săi, au iěste a să darea chinson lui chesaru, adecă poclon, iară Hristos, încă îi întrebă f. 565v. În K [fiz] (= 517), cuvântul se află în pasajul: o@tan e*rwthvqh, ei& e@xesti du’nai kh’nson Kaivsari.
Acest termen a fost preluat ca atare și în cronograful tradus de Dosoftei după K, Novă adunare de osăbite istorii…, ms. 3456 și este folosit fără glosă: Toate câte era în cort, şi Domnul Hristos, când s-au întrebat: oare cad‑se chinson chesariului? f. 354r.
chíon s.n. < ngr. kivona” „stâlp, coloană”, cf. GHIOVANIS. Cuvântul nu este înregistrat în DA. În Hronograf este un împrumut contextual, cum, foarte probabil, a fost preluat și în alte traduceri după texte grecești în epocă: Iară gios, pre faţa besearecei, suptu oglaşenii, sintu 16 stâlpi şi 10 chioane mare şi foarte groş f. 187r. Cuvântul apare în diverse locuri în K. În cronograful tradus de Dosoftei a fost împrumutat în mai multe contexte, inclusiv cu pluralul ca în grecește, ca un neologism pe care cărturarul l-a considerat un cuvânt ca atare, fără a-l adapta fonetic întotdeauna. Într-una din situații apare însoțit de sinonim: Sint şi stâlpi de marmuri, 8, de lungi de 8 picioare, scoşi în afară. Şi gios la pomosteală, sint stâlpi 16 şi chionii groase dzece f. 112r; Toată curte Sântului mormânt este cu marmuri cu ozoră împistrită pre gios pomosteala şi sint patru stâlpişori, chionia f. 114r; Ș-au pus-o pre 12 picioare, chionii de argint şi o au înscăunat f. 187v.
chíot s.n. < derivat din onomatopeea chiu + suf. –ot. Prima atestare în DELR este din anul 1581. 1. Cu sensul „strigăt de durere, vaiet, ţipăt”, cuvântul este consemnat în CUV. D. BĂTR. II, MOXA. În Hronograf se află alte atestări: Cum i-au lovit fără veaste, au început a să face chiote şi vaiete şi fugiia toţi în toate părţile f. 65v; Şi să feace un chiot, şi un trăsnet, şi vaiete, şi bocete, cât să cutermura pământul şi să audziia vaietele şi chiotele până la ceriu f. 145r; I s-au făcut plângeri, şi boacete, şi chiote, cât s-au fost audzind glasurile şi ţipetele în ceriu f. 230v ş.a.; 2. Cu sensul „strigăt de bucurie, de veselie, de biruinţă”, cuvântul este folosit în DOSOFTEI, PS. În Hronograf este prezentă o atestare anterioară: Să pogorî Moisi den măgură şi veni până supt poala muntelui şi ascultă şi audzî // f. 41v chiote, şi glasuri, şi cântece, şi giocuri cu tâmpene, în vesăliia viţălului; 3. Cu sensul „strigăt de vânătoare, de goană (cu care se alungă fiarele)”, cuvântul este atestat în CANTEMIR, IST. În Hronograf se află o atestare anterioară: Iară într-altă dată iarăş au ieşit împăratul la vânat. Şi, de chiotele oamenilor şi de strâgări, au ieşit un lup mare, de fugiia f. 405r; 4. Cu sensul învechit „(întrebuinţat aproape numai la singular, cu înţeles colectiv) strigăte de luptă, de atac”, cuvântul este folosit în BIBLIA 1688, DOSOFTEI, PS., CANTEMIR, HR. ş.a. În Hronograf se află atestări anterioare: Să feace o năvală mare şi un chiot şi gâlceavă, cât să audziia glasurile până în ceriu. Iară săgeţile şi suleţile cădea asupra lor ca ploaia den nuori f. 140v; Ș‑au datu amândoi foarte război tare şi iute, câtu să audziia trăsnetele şi chiotele până la ceriu f. 228v; Şi acela războiu vrăjmaşu să feace, cât cine poate să scrie trăsnetele şi buhneteli de puşci, şi de sâneaţă, şi de chioteli oamenilor? f. 516v.
chip s.n. < magh. kép (dial. kíp), cf. DA. Prima atestare din DELR este din jurul anului 1500. 1. Cu sensul „plan (al unei clădiri, al unei cetăți)”, cuvântul apare în LET. II și în DOSOFTEI, V.S. În Hronograf există o atestare anterioară: Deade David scrisoare pre mâna lui Solomon tot chipul besearecii, cumu-l va face şi-i deade izvod de heruvimi, cumu-i va face şi cum să le hie aripile întinsă, să să agiungă unul de la altul f. 72v; 2. Cu sensul „statuie”, cuvântul este atestat în VARLAAM, C. Hronograful oferă noi consemnări: De libovul lui Hristos, iară acea muiěre au cheltuit ş-au făcut un chip cum au fostu a lui Hristos şi l-au pus în mijlocul cetăţii, naintea casăi sale f. 213r; Dac-au pus acel chip a împărăteasei acolo, în toată vreamea strângea haburi şi giocuri, cu surle şi cu tâmpeni f. 238r; Atunce au cădzut şi stanul de piiatră cu chipul lui Arcadie împărat, şi altor împăraţ chipuri de pren stanuri de piiatră, au cădzut f. 344v;3. Cu sensul „înfățișare a unei persoane sau a unui obiect prin desen, pictură ș.a.: tablou, icoană, desen, pictură, zugrăveală etc.”, acest termen este atestat în PRAVILA MOLD., CANTEMIR, HR. În Hronograf se află alte atestări, mai timpurii decât în scrierea lui Cantemir: Să te scoli să te duci la poarta cetăţâi şi să cauţ de-o parte deasupra porţâi cetăţâi, să tai cu un ciocan în piatră, că vei găsî un chipu a lui Hristos f. 333r; Tu, în ce chip vei defăima, o, necredincioasă, chipurili icoanelor, carele iěste învăţătură de pravilă să să facă? f. 561v; 4. Cu sensul „înfățișare, aparență, aspect, exterior, ipostas, figură”, cuvântul apare în CORESI, EV., DOSOFTEI, V.S., LET. III, MINEIUL (1776). În Hronograf se află atestări anterioare celei din scrierea lui Dosoftei: Acesta ce era şi iěste slăvit şi mărit despre heruvimi şi despre serafimi, s-au plecat pre sâne şi luă chip // f. 554v de om; Carele nu să va închina icoanei, acela nice Fiiului lui Dumnădzău nu să închină, carele iěste chip viu şi nedespărţât a nevădzutului Dumnădzău şi Părinte f. 562v; Să facem omu în chipul nostru şi în podoaba noastră, ca pentru să adevereadză pre Fiiul şi pre Duhul Svânt f. 526r; 5. Cu sensul „apariție, vedenie, arătare, spectru, imagine”, cuvântul este prezent în DOSOFTEI, V.S. Hronograful oferă o atestare mai timpurie: Ascultă Dumnădzău ruga lui Costantin şi-i arăta în ceriu chipul svintei cruci, făcut cu steale f. 175r; 6. În locuțiunea prepozițională în chipul cu sensul „în felul, în calitate, de, ca, la fel cu etc.”, cuvântul este atestat în CORESI, EV., VARLAAM, C., PRAV., LET. I, AMIRAS, CANTEMIR, IST. Hronograful prezintă o atestare de la mijlocul secolului al XVII-lea: Era Svinţiia sa în trup de vârstă nici prea mare, nici iarăş mică: svânta faţă îi era în chipul grâului, albă şi rumănă f. 580r; 7. Cu sensul „gen, sex”, cuvântul nu este înregistrat în DA. În Hronograf apare cu acest înțeles de două ori: Au scris capu de pravilă Theodosie împărat, să nu să mai facă chip muierescu diiaconi în besearecă, până nu să vor face de 60 de ai f. 229v; Chiamă‑să şi Fiiul omenescu, pentru căce ş-au împreunat dumnădzăirea cu întruparea şi pentru noi au suferit naştere den chipu muierescu f. 555r; 8. Cu sensul „față, obraz, figură”, cuvântul se află în MARDARIE, L., MINEIUL (1776). Hronograful oferă o atestare anterioară celei din Minei: Au zugravii datorie a zugrăvi chipurile oamenilor f. 594r; 9. Cuvântul nu a fost înregistrat în locuțiunea adjectivală cu chip, cu sensul „chipeș, arătos”, care apare în textul nostru: Era om cu chip şi arătos, şi creştin bun, şi pravoslavnic f. 313v; 10. Locuțiunea adverbială într-alt chip (magh. más kép), cu sensul „altfel, altcum, în alt mod; de altcum”, apare în PRAVILA DE GOVORA (1640), LET. II. Hronograful oferă o altă atestare: Şi nu era bun, ce era om vicleani şi sprânţar. Iară într‑alt chip, era om frumos, şi de-a firea, şi foarte săgetătoriu bun f. 489r; 11. În locuțiunea adverbială în ce chip (magh. milyenkép), cu sensul „cum, în ce fel, în ce mod”, cuvântul este atestat în COD. VOR., CORESI, EV., PSALT., N. TESTAMENT (1648), BIBLIA (1688), PRAV. În Hronograf această locuțiune este foarte des utilizată: În ce chip voiu întinde mâna mea cea de paiu uscatu, să apucu focul cel iute? f. 154r; Dacă nu vom slăvi chipul svinţâlor cu urdzâre de scrisoari, ca şi când îi vedem avidoma, dară pre svinţi că nu‑i vedem, nice‑i ştim în ce chipu îi vom slăvi? f. 562r ș.a.; 12. Cu sensul „fel, mod, modalitate, posibilitate, rost etc.”, cuvântul este folosit în PRAV. Textul nostru oferă noi atestări: Să batgiocurească şi să potopască // f. 350v ori în ce chip, ca să nu mai fie cinul călugărescu necăiri, nici să să mai audză de călugări; Și-ş spusă toată taina cătră dânsul, cum adecă-i iěste voia, ori în ce chip, să să apuci să fie împărat f. 365v; Purta tot văşminte nebăgate în văpseale, ce numai precum vrea fi den firea lor, nevăpsâte, or negru, or albu, ori în ce chip, să nu aibă altă văpsală f. 580r.
chiparís s.m., variantă de la chiparós < ngr. kuparivssi, kupavrisso”, cf. DA. Cu sensul „frumos arbore răşinos din familia coniferelor, cu frunziş verde închis, care nu se veştejeşte iarna, plantat cu predilecţie în cimitire, lângă morminte”, cuvântul este atestat în DOSOFTEI, V.S.[28], BIBLIA 1688 (DA s.v. chiparos). Prima atestare menționată în DELR datează din anul 1642. L-am întâlnit şi în VARLAAM, L. 228[29]. În Hronograf se află o atestare anterioară celor din DA, cu forma apropiată de cea grecească: Vădzu în vis unde crescusă în ograda ei un chiparis frumos f. 403r.
chiríe s.f. < tc. kirij sau bg. rbhbf, cf. DA. Conform DELR, prima atestare este din anul 1632. În Hronograf cuvântul apare în locuţiunea adjectivală cu chirie, cu sensul „închiriat”, care în epocă este înregistrată în PRAV., LET. II (DA s.v.): Într-o casă cu chirie şedzusă un creştin, că o tocmisă într-un an f. 337v. Această locuţiune se întâlneşte şi în HERODOT, I. 28: Şi aşă luă cu chirie casa faurului.
chíşiţă s.f. < sb. rbxbwfşi bg. rbnbwf, cf. DA. Cu sensul „moţul de păr la încheietura dindărăt deasupra copitei calului sau a boului; pinten; p. ext. scobitura de deasupra copitei, glezna calului”, cuvântul este atestat în ANON. CAR. (DA s.v.). În DELR prima atestare este din anul 1825 și se specifică faptul că „atestarea din TDRG3 nu este sigură, deoarece trimite la un cuvânt neglosat din ANON. CAR.”. Hronograful oferă două atestări ale acestui cuvânt, care se întâlnește rar, cel puțin în epoca veche: I-au lovitu marele Costantinu de patru părţi şi i-au tăiat, cât au fostu îmblându în sânge cu caii până în chişiţă, peste tot locul f. 202v; Și-i tăiară şi-i giunghiară cu suliţâle, cât îmbla în sânge până în chişiţă f. 304v.
chit s.m. < paleosl. kit´ (< gr. kh’to”), cf. DA. Cuvântul este atestat în PALIA, CORESI, EV., VARLAAM, C., DOSOFTEI, PS., V.S. Prima atestare în DELR este din anul 1570. În Hronograf se află noi exemple: Au dzis apelor să scoaţă dentru dânsăle toate lucrurile, adecă chiţii cei mari, şi peştii, şi toate zburătoarele // f. 154v ceriului; În dzâlele acestui împărat s-au arătat un chit în mare, adecă un peaşte carele au fost înnecând corabii multe pre-ngă Ţarigrad f. 283r.
chití vb. IV < sb. kititi „a găti, a împodobi” sau bg. „fac buchete, împodobesc”, cf. DA. Cu valoare tranzitivă și sensul „(mai ales în Mold.) a plănui, a-și face socoteala, a socoti, a gândi să faci ceva cât mai bine; p. gener. a judeca, a cugeta, a (se) gândi, a crede, a propune, a fi de părere”, cuvântul este atestat în PRAVILA DE LA GOVORA (1640), DOSOFTEI, V.S., BIBLIA (1688), CANTEMIR, IST. Hronograful prezintă o atestare anterioară scrierii lui Dosoftei: Au fostu chitindu să-l apuce de cătră câmpu, să-l buldzască cu oştile spre apă, ca pentru să dea Costantin împărat cu oştile pre podu şi să să rupă podul f. 175r.
chitít adj. – Prima atestare în DELR este din anul 1686. Cu sensul „socotit, chibzuit; priceput”, cuvântul nu prezintă atestări din epoca veche în DA. Cuvântul este de câteva ori folosit în Hronograf, care oferă atestări mai timpurii pentru ambele dicționare: Acestu împăratu au fostu şi om viteazu, şi chititu cu oştile f. 264v; Trimisă pre un sărdariu anume Flavianu, foarte om viteazu şi chitit cu oştile f. 209r; Hatman preste oşti puseasă pre unul ce-l chema pre anume Iustiniian, om chitit şi învăţat a purta oşti f. 288v; Aleasără dentru dânşi doispreace oameni carii ştiia ei că sânt mai bărbaţ şi mai chitiţ de oaste f. 449r; Doftori, duhovnici şi bărbaţi chitiţi cu svaturi, fiiule, să ţâi pre lângă tine şi să-i aibi întru toată viiaţa dzâlelor tale şi cu dânşii să petreci, de ţî-i voiia să-ţi fie bătrâneaţăle cinstite f. 597r, cf. f. 226v, f. 438r.
chiuhăilán s.m. – probabil un turcism. Cuvântul nu este înregistrat în dicţionare. În contextul din Hronograf se deduce că are sensul „rasă de cai arăbeşti”: Să împlură de avuţâie şi de cai arăpeşti chiuhăilani f. 355v.
chiuí vb. IV < derivat din chiu, cf. DA. În DELR prima atestare este din anul 1645. Cu sensul „a scoate un strigăt tare, ascuțit și prelungit, de bucurie”, cuvântul a fost înregistrat din BIBLIA (1688). În Hronograf se află o utilizare anterioară celei din DA: Daca să îmbăta, el lua surlarii, şi trâmbicearii, şi alăutarii, şi toţi orgănarii şi să ducea noaptea pre la curve şi pre la cârcime şi bea şi chiuia f. 157r.
chívot s.n. < paleosl. kivot´ (< gr. kubwtov”), cf. DA. Prima atestare din DELR este din jurul anului 1500. 1. Cu sensul „templu la evrei”, cuvântul apare în contextul: Atunce au făcut chivotul, cum s-ari chema beseareca, şi casă lui Dumnădzău f. 44v; 2. Cu sensul specializat, cu precizarea (numit și) chivotul legii sau mărturiei „lada în care evreii țineau tablele legii și toiagul lui Aron”, cuvântul este atestat în NEAGOE, ÎNV., BIBLIA 1688, într-un text al mitropolitului Dosoftei, ap. TDRG și într-un HRONOGRAF din jurul anului 1650. În Hronograf se află noi atestări, în care cuvântul este și glosat: Și în toţ să fie curaţ când vor vedea că vor rădica chivotul, adecă un săcrii ce era făcut de aur şi era într-îns pravila lui Dumnădzău, acela să chema chivotul f. 48r; Pentru scriptura chipurilor, adecă a icoanelor, tâlcuiěşte căce atunceş, pre aceaia vreame, au învăţat Domnul Dumnădzău să închipuiască în şatra cu chivotul heruvimii f. 561r; 3. Cu sensul specializat „(În biserica creștină) dulăpiorul sau cutia de argint, așezată pe sfânta masa (din altar), în care se păstrează cuminecătura, sfântul mir, moaște sau alte obiecte sfințite, tabernacul”, cuvântul este atestat în DOSOFTEI, V.S. și într‑un alt text al mitropolitului, într-un HRONOGRAF (1760) și în anul 1768. Hronograful oferă atestări mai timpurii: Le lua bodzii cei de aur şi de argintu şi-i făciia chivote, şi evanghelii, şi cădelniţă f. 229v; Acolo i-au ieşit înainte Patriarhul Ignatie cu toţi arhiereii şi cu tot clirosul besearecii, cu evanghelii, şi cu chivote, şi cu cădelniţă pren mâni f. 409r; Luară […] şi chivoteli ceale scumpe de aur şi tot cu pietri scumpe, şi repidele ceale făcute ca dardele, ce mergea ipodiiaconii ţâindu-le în mâni când ieşiia cu svinteli daruri în cap preotul f. 459v.
chizășíe s.f., variantă de la chezășie < chezaș + suf. -ie. Cu sensul „garantare, garanție etc.”, cuvântul se află într-o serie de texte vechi, mai ales din secolul al XVIII-lea[30]. În DELR, prima atestare este din anul 1626. Hronograful oferă atestări de la mijlocul secolului al XVII-lea, anterioare celor din DA: Iată, acesta iěste Hristos, careli mă ia pre chizăşie, şi pre acesta-ţ puiu chezeaşu şi mărturie, ca, de mă voiu învârteji sănătos, să-ţ dau şi galbenii deplin, şi şi dobânda lor f. 336r; Mitropolitul Monemvasiia să pusă tare pentru patriarhul şi cădzu la solul de la craiul de Franţa şi stătu solul tare şi-l scoasă den chisoari pre chizăşiia lui f. 520r.
BIBLIOGRAFIE ŞI SIGLE
- COSTIN, O. = Miron Costin, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P. Panaitescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958.
- COSTIN, L. = Nicolae Costin, Opere, I. Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de la 1709 la 1711, studiu introductiv, note, comentarii, indice şi glosar de Const. S. Stoide şi I. Lăzărescu, prefaţă de G. Ivănescu, Iaşi, Editura Junimea, 1976.
- ANON. = Cronica anonimă despre Brâncoveanu, Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717, în Cronici brâncovenești, Antologie, postfață, glosar și bibliografie de Dan Horia Mazilu, București, Editura Minerva, 1988.
DA = Dicţionarul limbii române. Sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Tomul I. Partea I: A‑B, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, 1913; Tomul I. Partea II: C, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul”, 1940; Tomul I. Partea III. Fascicula I: D‑de, Bucureşti, Intreprindere Industrială a Statului, 1949; Tomul II. Partea I: F‑I, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1934; Tomul II. Partea II. Fascicula I: J‑lacustru, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul” S.A., 1937; Tomul II. Partea II. Fascicula II: Ladă‑lepăda, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul” S.A., 1940; Tomul II. Partea II. Fascicula III: Lepăda‑lojniţă, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Universul” S.A., 1948.
DELR = Dicţionarul etimologic al limbii române, vol. II, ca-cizmă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2015.
DENSUSIANU, O. III = Ov. Densusianu, Opere, III, ediţie îngrijită de Valeriu Rusu, Bucureşti, Editura Minerva, 1977.
Dosoftei 1689 = Mitropolitul Dosoftei, Novă adunare de osebite istorii, începînd de la faptul lumii…, traducere de mitropolitul Dosoftei, în 1689, după cronograful lui Matheos Kigalas; păstrată în ms. 3456, Biblioteca Academiei Române (BAR).
Dragomir 2017 = Mioara Dragomir, Hronograf den începutul lumii (Ms. 3517). Studiu lexicologic, vol. I. Descrierea lexicului. Raportare la lexicul din traducerile mitropolitului Dosoftei. Raportare la lexicul epocii; vol. II. Aplicarea conceptului de bază psihologică / spirituală în lingvistică şi filologie. Hronograful este traducerea lui Nicolae Milescu Spătarul, Iaşi, Editura Doxologia.
Dragomir 2020 = Mioara Dragomir, Rarități lexicale în Hronograf den începutul lumii (ms. 3517) – analiză în vederea lucrului la Dicționarul limbii române și la Dicționarul etimologic al limbii române, redactate sub egida Academiei Române (litera A), în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. LIX–LX/2019–2020, p. 7‒42.
Dragomir 2022a = Mioara Dragomir, Rarități lexicale în Hronograf den începutul lumii (ms. 3517) – analiză în vederea lucrului la Dicționarul limbii române și la Dicționarul eEtimologic al limbii române, redactate sub egida Academiei Române (litera B), în vol. In memoriam Stelian Dumistrăcel, nr. special al revistei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. LXII, p. 119‒144.
Dragomir 2022b = Mioara Dragomir, Rarităţi lexicale în Hronograf den începutul lumii (ms. 3517 cca 1658–1661) – analiză în vederea lucrului la Dicţionarul limbii române şi la Dicţionarul etimologic al limbii române, redactate sub egida Academiei Române (litera C, partea I, Cádă–cap), în vol. Actele Colocviului internațional „Lexicografia academică românească. Provocările informatizării”, 2020-–2021, coordonatori: Marius-Radu Clim, Elena Isabelle Tamba, editori: Alina-Mihaela Bursuc, Mioara Dragomir, Cristina Florescu, Gabriela Haja, Laura Manea, Mariana Nastasia, Claudius Teodorescu, Cluj‑Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2022, p. 51 ‑ ‒p. 61.
GHIOVANIS = Giobavnh” Crhvsto”, Nevo lexikov qhsaurov” ovlh” th” ellhnikhv” glwvssa”, Aqhvna, Pagkovsmio” ekdotikov” organismov” (f.a.).
- GR. = Radu Greceanu, Începătura istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Rumâneşti, io Costandin Brâncoveanu Basarab‑voievod, dă când Dumnezeu cu domniia l‑au încoronat, pentru vremile şi întâmplările ce în pământul acesta în zilele măriii‑sale s‑au întâmplat, în Cronici brâncoveneşti, antologie, postfaţă, glosar şi bibliografie de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, Editura Minerva, 1988.
HERODOT, I. = Herodot, Istorii, [traducere de Nicolae Spătarul], ediţie îngrijită de L. Onu şi Lucia Şapcaliu, prefaţă, studiu filologic, note, glosar de Liviu Onu, indice de Lucia Şapcaliu, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
K = Mattheos Kigalas, Neva suvnoyi” diaforw’n iJstoriw’n ajrcomevnh ajpov ktivsew” kovsmou…, tipărit în anul 1650, la Veneţia.
Manea 2006 = Laura Manea, Dosoftei, Viaţa şi petreacerea svinţilor. Studiu lingvistic, partea I, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Doru Mihăescu, Cronografele românești, București, Editura Academiei, Române, 2006.
MLD II Ex. = Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, seria veche, Pars II, Exodus, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”1991.
MLD IV Num. = Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, seria veche, Pars IV, Numeri, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1994.
MLD V Deuter. = Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, seria veche, Pars V, Deuteronomium, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” , 1997.
NECULCE, L.2 = Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită şi glosar de Iorgu Iordan, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.
- POP. = Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I. Stolnicul Constantin Cantacuzino. Anonimul Cantacuzinesc. Radu Popecu, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961.
SUCIU, D. = Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române, vol. II, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010.
ŞIO II2 = Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. II. Vocabularul. 2. Vorbe istorice, Bucureşti, Socec, 1900.
URECHE, L. = Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987.
VARLAAM L. = Varlaam, Leastviţa sau scara raiului de Ioan Scărarul, ediţie, notă asupra ediţiei şi glosar de Oana Panaite, Prefaţă şi revizuirea transcrierii interpretative de Eugen Munteanu, Iaşi, Editura Trinitas, 2007.
LEXICAL RARITIES IN CHRONICLE FROM THE BEGINNING OF THE WORLD (MS. 3517) – ANALYSIS FOR PROSPECTIVE WORK ON THE DICTIONARY OF THE ROMANIAN LANGUAGE AND ON THE ETYMOLOGICAL DICTIONARY EDITED UNDER THE AEGIS OF THE ROMANIAN ACADEMY
(LETTER C, capăt – chizășie)
ABSTRACT
Our list of lexemes that start with C which we extracted from the Chronicle from the Beginning of the World, manuscript no. 3517, comprises around 300 items in total, more than those with A (130 lexemes) and B (108 lexemes) that we have previously analysed. Due to the large volume of our research, we decided to divide the list into two parts. Thus, in the first part of this paper, we are analysing 104 lexemes.
Some of these lexemes have been described in our book on the lexis of the Chronicle (Dragomir 2017), in the chapters on words of different origins, on derivation or in connection with other issues related to the lexis, but with no reference to the lexicographical situation in DA and DELR, as we make here, resuming the information presented in the book.
These lexemes were selected from the text of The Chronograph on the same grounds we specified in the analysis of the words that begin with the letters A and B and the first part of the letter C and can be used in the compiling of the two academic dictionaries, especially since the second edition of The Romanian Language Dictionary is in progress. Currently, the letters A and B are being edited at the Department of Lexicography of the “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” Institute of Linguistics from Bucharest, and the letter C is being edited at the Department of Lexicology and Lexicography of the “Alexandru Philippide” Institute of Romanian Philology from Iași.
Keywords: old period, old manuscript, rare lexeme, new meaning, lexical variant, lexicographic scheme, XVIIth century attestations, The Dictionary of the Romanian Language (DLR), The Etymological Dictionary of the Romanian Language (DELR).
* Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Academiei Române – Filiala Iași, Iaşi, România (mioaradragomir_2006@yahoo.com).
[1] Prima parte a lucrării de faţă, vezi Dragomir 2020.
[2] Partea referitoare la litera B, vezi Dragomir 2022a..
[3] Termenii sunt ordonați alfabetic, dar cuvintele din aceeași familie lexicală au fost analizate după termenul din care sunt derivate (ex.: căldare, căldărar(iu), căldărărie) și urmează ordinea alfabetică în interiorul aceleiași familii lexicale (ex. călugăraș, călugări, călugăriță; cămară, cămăraș). De asemenea, acolo unde varianta lexicală a unui cuvânt începe cu altă literă, ea urmează în șirul unde ar fi fost cuvântul-titlu, iar acesta este precizat (ex. gardinal, variantă de la cardinal; țărimonie, țirimonie, variante de la ceremonie).
[4] Siglele menționate din DA și DLR pot fi consultate în Bibliografia dicționarului.
[5] Pentru prima parte a lucrării care se referă la cuvintele cu litera C vezi Dragomir 2022b.
[6] Pentru siglele din Dicționarul limbii române (seria veche), vezi Bibliografia din DA.
[7] La URECHE, L. 165, cuvântul se află în contextul: „L-au tâmpinat capigii împărăteşti, viind ca să-l ia din scaun şi să-l ducă la împărăţie”.
[8] În R. GR. 12, cuvântul se află în pasajul: „Era un capigi-başa împărătesc anume Ahmet-aga, care mai nainte venise cu trebi la domnul”.
[9] În CR. ANON. 277, cuvântul apare în pasajul: „Să ia un capigi-başa al împăratului şi un balgi-baş al hanului şi pă alţi turci”.
[10] Vezi şi Manea 2006: 69, 301.
[11] În Novă adunare de istorii…, cuvântul se întâlnește în pasajul: „Iară împărăteasa, primblându-să cu carăta, zări vie săracii rodită” f. 156r.
[12] În NECULCE, L.2 16, cuvântul se află în pasajul: „Au triimis boierii şi mitropolitul haine scumpe domneşti şi carătă domnească cu slujitori”.
[13] Autorul face referire la ediţia realizată de L. Onu (HERODOT, I.).
[14] Vezi V. Arvinte, Studiu lingvistic, în MLD IV Num.: 21.
[15] În R. GR. 102, cuvântul apare în pasajul: „Pogorându-să din carâtă, l-au suit coconii până sus în case”.
[16] În N. COSTIN, L. se întâlneşte în pasajele: „Zbignev Osleninschii, moşul lui Zbignev, ci-au fostu pe urmă şi episcop Crăcăului şi cardinal” (p. 76); „Fost-au la acel săbor Hristofor papa cu gardinalii săi” (p. 85).
[17] Vezi și Manea 2006: 112.
[18] În R. GR. 172, cuvântul este folosit în contextul: „I-au trimis şi o păreche de călimeri dă argint.”
[19] Vezi și V. Arvinte, Studiu lingvistic, în MLD V Deuter.: 38.
[20] La URECHE, L. 149, acest cuvânt se întâlneşte în contextul: „Sultan Amurat […] vârtoase războaie au făcut cu haldei, ce să numescu acum cazâlbaşi”.
[21] În ms., la legare, a fost numerotat greşit, f. 598r, iar foaia a fost legată greşit, după f. 598r (numerotată 599r).
[22] Cu forma ceasnic, cuvântul este atestat şi în cronica lui Radu Greceanu, cf. DENSUSIANU, O. III, p. 125.
[23] În R. GR. 171, cuvântul este prezent în pasajul: „Trimiţând măriii-sale şi semn de dragoste un ceasornec”.
[24] Vezi şi Manea 2006: 336, unde autoarea aduce şi un alt exemplu decât cel din DA, din DOSOFTEI, V.S.: „Veniia […] de cercăta pre toţi călugăraşii pre la chilii” (sept. 24v/7).
[25] În R. GR., p. 131, cuvântul se întâlneşte în pasajul: „Cu litie în bisérică întrându şi făcându-şi ţermoniile cele de cinste ce i s-au căzut”.
[26] Cuvântul este semnalat și în Manea 2006: 274.
[27] În Dosoftei1689, pe care l-am fișat pentru diferite studii, acest termen apare în pasajul: „Cinci sute de ţentinare (pe margine: cântar de aur) am îngropat” f. 236v.
[28] Cuvântul este semnalat și în Manea 2006: 136.
[29] În scrierea mitropolitului Varlaam, cuvântul se află în contextul: „Cum nu să pleacă chiparisul gios la pământ, așea și cel cu inimă buiacă nu sufere să să plece supt ascultare”.
[30] Cuvântul este semnalat și în Manea 2006: 127.