CRISTINEL MUNTEANU*
- Obiectivele lucrării
Compusele de tipul „coupe-papier” sunt specifice limbilor romanice, fiind întâlnite ca atare şi în limba română. În cele ce urmează îmi propun să fac o caracterizare amănunţită a modului original în care s-a manifestat pe teren românesc acest procedeu general romanic de formare a cuvintelor, încercând să pun în evidenţă, totodată, şi legătura acestuia cu frazeologia, fiindcă tocmai o asemenea relaţie pare să ilustreze o trăsătură sui generis a limbii române în raport cu celelalte limbi neolatine.
- Compusele de tipul „coupe-papier” în limbile romanice
Pentru început, voi prezenta succint tipul de compunere în cauză, aşa cum apare el reprezentat în lumea romanică (sau în ansamblul limbilor romanice), după care voi menţiona părerile unor specialişti români cu privire la această problemă, oferind în acelaşi timp un foarte bogat inventar de exemple româneşti pentru a ilustra diversele aspecte ale procedeului examinat.
2.1. Explicaţiile lui Eugeniu Coşeriu (perspectiva lexematică)
În studiul La formación de palabras desde el punto de vista del contenido (A propósito del tipo «coupe-papier») [1976], Eugeniu Coşeriu se ocupă în detaliu de tipul de compuse care ne interesează aici (fr. coupe-papier, it. tagliacarte, sp. cortapapeles, port. corta-papel etc.). El observă că acest tip este caracteristic limbilor romanice, fiind însă puternic dezvoltat mai ales în unele dintre aceste limbi, şi anume în franceză şi italiană. Procedeul are origini indoeuropene: exista în sanscrită şi în vechea persană şi este atestat din plin în greaca veche (vezi, de pildă, σεισίχθων, ca epitet al lui Poseidon; cf. fr. secoue-terre sau it. scuotiterra). Se pare că tocmai greaca veche a contribuit la naşterea şi la dezvoltarea acestui tip în limbile romanice (Coseriu 1987: 239–240). În alte limbi europene (precum engleza şi germana), fenomenul apare doar sporadic, datorându-se, cel mai probabil, imitării modelelor romanice (cf. engl. breakfast, pickpocket[2]; germ. Taugenichts etc.). Articolul lui Coşeriu abundă în exemple din felurite limbi, în special din cele romanice. Pentru română, sunt selectate însă doar următoarele exemple: papă-lapte, pierde-vară, Strâmbă-lemne, Sfarmă-piatră şi (ceva mai încolo) împuşcă-n-lună[3], alături de constatarea că “este tipo es poco productivo en rumano, donde, además, está limitado casi exclusivamente a la designación antonomástica (y a menudo peyorativa) de personas” (ibidem: 262).
2.1.1. Desigur, Coşeriu face şi o trecere în revistă a părerilor specialiştilor despre acest compus şi se arată preocupat de întrebarea dacă forma aparent „verbală” ce se prezintă în acest tip de compunere este „verbală” într-adevăr şi – dacă este aşa – despre ce formă a verbului ar fi vorba: “¿es la tercera persona singular del presente de indicativo?, ¿o quizá la segunda persona?, ¿o es un imperativo?” (ibidem: 240). Printre numeroasele interpretări, Coşeriu găseşte (deşi mai rar) şi explicaţia corectă: “se trata simplemente del tema verbal puro”, după cum a susţinut, încă din 1930, A. Pagliaro “con argumentos mucho más convincentes, teóricos y sincrónico-funcionales” (ibidem: 241)[4]. În urma analizei semantice pe care Coşeriu o întreprinde (şi asupra căreia voi reveni), rezultă că aşa-numitul „element verbal” din acest tip de compunere “no es un imperativo, ni ninguna otra forma verbal conjugada, sino una derivación regresiva que corresponde aproximadamente al respectivo tema verbal (y que coincide materialmente con el imperativo sólo en la medida en que también éste se expresa a menudo por el tema verbal puro)” (ibidem: 260). De altminteri, din punct de vedere funcţional, “esta forma no es siquiera un verbo, sino un sustantivo: si se quiere, una especie de participio sustantivado” (Coseriu 1987: 260).
2.1.1.1. Un inventar al principalelor opinii pentru acest caz particular a fost alcătuit şi de Fulvia Ciobanu (vezi Ciobanu, Hasan 1970: 105–106). După ce apreciază că formele de tipul papă-lapte, Sfarmă-Piatră pot fi interpretate „atât ca structură, cât şi ca valoare, fie drept indicativ prezent, persoana a III-a singular, fie drept imperativ, persoana a II-a singular” (Ciobanu, Hasan 1970: 105)[5], Fulvia Ciobanu face o sinteză a diverselor explicaţii întâlnite, sinteză pe care îmi permit să o reproduc aici in extenso:
„Deoarece şi în alte limbi romanice există compuse în care forma verbului este ambiguă, discuţiile în legătură cu modul, timpul şi persoana verbului s-au purtat de obicei pe plan general romanic. Majoritatea lingviştilor, printre care Arsène Darmesteter şi Meyer-Lübke, pornind de la cele mai vechi formaţii de acest fel atestate în texte şi de la unele compuse romanice în care imperativul are altă formă decât indicativul prezent, susţin că verbul este la imperativ. Construcţii ca lat. portat candelam, ca şi unele nume de locuri spaniole (Cantaelgallo, Cantalapiedra), i-au determinat pe alţi lingvişti, printre care Cl. Merlo şi F. Tollemache, să presupună că verbul este la indicativ prezent persoana a III-a singular. În sfârşit, mai pot fi amintite şi alte două teorii mai puţin cunoscute şi acceptate: forma verbală este o simplă temă fără valoare temporală sau personală; nu este vorba de o formă verbală, ci de un substantiv deverbal. Dintre aceste două teorii, prima a fost susţinută mai întâi de A. Boucherie la sfârşitul secolului trecut şi reluată de Antonino Pagliaro în 1930 şi, mai recent, de Robert A. Hall în 1948. Cea de-a doua teorie a fost susţinută de Hermann Osthoff. În ceea ce priveşte limba română, cei mai mulţi lingvişti, printre care trebuie să menţionăm în primul rând pe N. Drăganu şi Iorgu Iordan, susţin că verbul este la imperativ. Pentru indicativ opinează numai Rudolf Weidelt. Argumentele aduse în sprijinul uneia sau a alteia dintre teorii nu sunt însă suficient de convingătoare pentru a impune cu certitudine unul dintre cele două puncte de vedere” (Ciobanu, Hasan 1970: 105–106).
2.1.1.2. La prima vedere, încadrarea pe care i-o face Fulvia Ciobanu, în această privinţă, lui Iorgu Iordan este corectă (vezi, bunăoară, Iordan, Manoliu-Manea 1965: 241–242, unde sunt prezentate/discutate astfel de compuse în context romanic, alături de diverse explicaţii date de lingvişti celebri). La rigoare, trebuie spus însă că nici Iorgu Iordan – cel puţin în faza mai târzie a activităţii sale – nu este împotriva punctului de vedere exprimat de A. Pagliaro, fiindcă admite forma de imperativ numai la originea procedeului, iar nu şi pentru etapele ulterioare. În ediţia definitivă a cărţii sale, Stilistica limbii române, descoperim următoarele: „Sentimentul românilor (probabil şi al francezilor, italienilor etc.) este că au a face cu indicativul. Totuşi lingviştii au susţinut şi dovedit că-i vorba de imperativ”. În acest sens, este invocată autoritatea lui W. Meyer-Lübke. Dar, ceva mai încolo, Iordan precizează că – deşi la origine va fi fost vorba de imperativ – cu trecerea vremii „verbul n-a mai fost simţit ca imperativ, ci ca o simplă temă verbală: pentru conştiinţa subiectelor vorbitoare el arată numai acţiunea, fără nicio referinţă de natură modală, temporală etc.” (Iordan 1975: 198).
2.1.2. Coşeriu susţine că, în cazul acestui tip de compuse, asistăm la o combinare între o „compunere lexematică” şi o „compunere prolexematică”. Pentru a înţelege mai bine explicaţia lui Coşeriu, este necesar să expunem pe scurt concepţia sa despre formarea cuvintelor, care se încadrează într-o teorie complexă şi coerentă privind structurile semantice/lexematice[6]. În viziunea lui Coşeriu, structurile semantice sunt α) paradigmatice şi β) sintagmatice. Cele paradigmatice sunt, la rândul lor, primare (în cadrul cărora se disting câmpul şi clasa) şi secundare (în care se includ modificarea, dezvoltarea şi compunerea). Cele sintagmatice sunt de trei feluri: afinitatea, selecţia şi implicaţia.
Pentru discuţia noastră prezintă interes doar structurile paradigmatice secundare:
- a) modificarea (cf. sp. modificación), ce reprezintă o „relaţie lexicală minimală în limbă, care nu implică o funcţiune propoziţională”; în acest caz, „nu se schimbă categoria verbală; verbul rămâne verb, substantivul rămâne substantiv, adjectivul rămâne adjectiv” (Coşeriu 1994: 90); de exemplu: rom. cal → căluţ, fag → făget; fr. crier → criailler; sp. rojo → rojizo (Coseriu 1987: 231);
- b) dezvoltarea (cf. sp. desarrollo) – o structură în care „baza este considerată cu o funcţiune propoziţională implicită, şi cu această funcţiune propoziţională implicită e «înapoiată» vocabularului” (Coşeriu 1994: 90); în acest caz, se schimbă întotdeauna categoria verbală; de exemplu: rom. a pleca → plecare, frumos → frumuseţe; sp. bello → belleza, salir → salida; fr. partir → départ (Coseriu 1987: 232);
- c) compunerea (cf. sp. composición), ce constă în combinarea a două elemente aflate într-un raport gramatical sau paragramatical. Atunci când ambele elemente combinate sunt lexeme, avem de-a face cu o compunere lexematică (de pildă, germ. Apfel + Baum → Apfelbaum; sp. rojo + pelo → pelirrojo); dacă unul dintre cele două elemente implicate este de natură pronominală, atunci avem de-a face cu o compunere prolexematică; de pildă: „agent pronominal” + rom. a deştepta → deşteptător; „agent pronominal” + sp. despertar → despertador (Coşeriu 1994: 91 şi Coseriu 1987: 232)[7].
Toate aceste structuri secundare se pot combina între ele, inclusiv cele două tipuri de compunere; de pildă: „agent pronominal” + germ. lehren ‘a învăţa’ → Lehrer (compunere prolexematică) + Schule ‘şcoală’ → Schullehrer (compunere lexematică) (Coseriu 1987: 232). Or, după părerea lui Coşeriu, cu această posibilitate a procedeelor formative de a se combina între ele de mai multe ori se relaţionează şi compusele de tipul „coupe-papier”.
În analiză, este necesar să se pornească întotdeauna de la „semnificatul sistematic” corespondent, adică ar trebui să ne întrebăm: „Ce ştim noi dacă – de pildă, pentru italiană – cunoaştem ce înseamnă cuvintele tagliare şi carte şi, în plus, cunoaştem şi în ce constă procedeul compunerii în cauză, dar nu ştim, efectiv, ce înseamnă un «tagliacarte»? Ştim doar că este vorba de «cineva (sau ceva) care taie hârtii» [“Sé que se trata de «qualcuno (o qualcosa) che taglia carte»”]” (Coseriu 1987: 258). Se observă lesne că sintagma „cineva (sau ceva) care taie”/“qualcuno (o qualcosa) che taglia” este o parafrază pentru o compunere prolexematică de genul rom. tăietor (-toare) / it. tagliatore (-trice). Deci, în cazul compunerii noastre, lui tagliatore i se adaugă lexemul carte: se combină o compunere prolexematică de tipul tagliatore (-trice) cu o compunere lexematică („tagliatore, -trice” + carte → tagliacarte) (Coseriu 1987: 259)[8]. Din studiul lui Coşeriu se cuvine să mai reţinem încă (cel puţin) două constatări: una care ţine de aspectul material (al expresiei) şi una care ţine de aspectul semantic (al conţinutului).
2.1.2.1. Din punct de vedere material, procedeul respectiv se caracterizează prin aceea că, într-o fază corespunzătoare compunerii lexematice, compusul prolexematic se reduce prin suprimarea posibilelor sufixe; în aceeaşi fază dispar şi prepoziţiile care, în sintaxa normală, se utilizează în construcţia unui compus prolexematic substantival cu un alt substantiv (cf. rom. tăietor de lemne, sp. tenedor de libros etc.)[9]. Totuşi, există şi unele situaţii în care prepoziţia s-a menţinut: de pildă, în it. saltimbanco, saltimbocca, nasciinguerra, fr. saute-en-barque, meurt-de-faim, rom. împuşcă-n-lună etc. (Coseriu 1987: 259–260).
2.1.2.2. Compusele – indiferent de tip – sunt create (după Coşeriu) pentru a corespunde unor necesităţi ale desemnării. De exemplu, în cazul germ. Goldwaage, cunoaşterea generală a lucrurilor ne spune că avem de-a face, probabil, fie cu o balanţă de aur, fie cu o balanţă pentru aur. Abia într-o situaţie concretă putem afirma în mod cert că ne aflăm în faţa unei balanţe pentru [cântărit] aur (Coseriu 1987: 246). Reamintim că distincţia tripartită desemnare – semnificat – sens, operată în planul conţinutului lingvistic, este esenţială în cadrul teoriei coşeriene. Desemnarea reprezintă doar referirea (referinţa) la realitatea extralingvistică, în timp ce semnificatul (semnificaţia) este conţinutul dat exclusiv de limbă şi numai prin intermediul limbii (este virtuală, însumând doar posibilităţile de desemnare); iar sensul – conţinutul unui act concret de comunicare (al unui text/discurs). Astfel, ca să dau şi un exemplu românesc, compusul papă-lapte ar semnifica, din perspectiva sistemului limbii române (sau a cunoaşterii limbii), ‘cineva care papă lapte’ şi nimic mai mult. Se ştie însă că a păpa (< lat. pappare) ‘a mânca’ se foloseşte în limbajul copiilor. În consecinţă, papă-lapte rostit cu privire la un adult nu poate desemna altceva decât o persoană lipsită de energie sau de iniţiativă, un om bleg. Cu vremea, desemnarea se poate transforma în semnificaţie, fixându-se în normă, aspect pe care îl subliniază şi Coşeriu: “Entre el significado dado por el sistema de la lengua y el conocimiento general de las cosas, habría, sin embargo, que añadir todavía la eventual fijación por la norma de la lengua” (Coseriu 1987: 246).
2.2. Compusele româneşti de tipul „papă-lapte”: caracterizare generală
De aici încolo, voi avea în vedere îndeosebi compusele româneşti corespunzătoare acestui procedeu de compunere general romanic. În vol. I, Compunerea, al tratatului elaborat de Academie, Formarea cuvintelor în limba română (1970), Fulvia Ciobanu se ocupă, într-o secţiune aparte, şi de Substantive compuse din cuvinte întregi existente şi independent în limba română. Se constată dintru început că „posibilităţile de combinare a părţilor de vorbire care alcătuiesc substantivul compus sunt variate” şi că unul dintre tipurile de compuse bine reprezentate în limba actuală ar fi „verb la un mod personal (interjecţie) + (prepoziţie +) substantiv, adverb sau participiu (compuse de tip propoziţie: fluieră-n-biserică, zgârie-brânză; Cată-n-Sus)” (Ciobanu, Hasan 1970: 37)[10]. Se apreciază, de asemenea, că aceste compuse-propoziţii „sunt mai puţin variate ca tipuri sintactice şi morfologice şi mai puţin bogate în informaţii decât compusele-părţi de propoziţii, prezentându-se totodată ca o categorie mult mai unitară decât acestea” (ibidem: 40). Cele mai frecvente sunt formaţiile ce aparţin tipului: predicat + complement direct (de pildă, zgârie-brânză). Tot la compuse-propoziţii este încadrat şi următorul tip sintactic: „predicat + complement circumstanţial, reprezentat prin: verb + (prepoziţie +) substantiv sau adverb (fluieră-n-biserică, Cată-n-Sus, Cată-Rău)” (ibidem: 40). În fine, după această introducere în problematica generală, chestiunea care ne interesează este tratată pe larg în secţiunea Verb la un mod personal sau interjecţie + alte părţi de vorbire (ibidem: 103–114). Fulvia Ciobanu face acestui tip de compuse şi o caracterizare stilistică: „Compusele substantive comune sunt în marea lor majoritate epitete, care, de cele mai multe ori, au ca punct de plecare o hiperbolă: calcă-n străchini ‘om stângaci, prost’, fluieră-n biserică ‘om de nimic’, fluieră-n bute şi roade-litrele ‘beţiv’, înghite-câlţi ‘pehlivan, panglicar’, linge-talere (sau talgere) ‘lingău’, papă-lapte ‘om lipsit de energie, moale’, papă-tot ‘mâncăcios, lacom’, sare-garduri ‘bărbat afemeiat, muieratic’, soarbe-zeamă ‘om prost, găgăuţă’, taie-babă ‘fricos’, taie-câinilor-frunză ‘borfaş, leneş’, frige-linte şi zgârie-brânză ‘zgârcit’, (înv.) puşcă-n lună şi zboară-n lună ‘om exaltat, excentric’ [etc.]” (ibidem: 103).
Tot din punct de vedere stilistic, dar referindu-se, totodată, şi la orice alt fapt expresiv al limbii, Iorgu Iordan încearcă să ofere o explicaţie a modului în care iau naştere (şi) astfel de compuse: „Majoritatea lor sunt şi produsul fantaziei [sic!] noastre, nu numai al afectului: zgârie-brânză, brânză-n sticlă etc. trezesc în mintea ascultătorului imaginea omului care, de teamă să nu mănânce mai mult decât îi permite avariţia, de-abia atinge (zgârie!) brânza din farfurie sau o pune pur şi simplu într-o sticlă (ca să… risipească şi mai puţin!)” (Iordan 1975: 13)[11]. Într-o tratare specială a acestor compuse, acelaşi lingvist consideră că „izvorul marii expresivităţi a acestor formaţii” rezidă în aceea că „acţiunea exprimată de verb se transmite asupra unui obiect concret sau cel puţin cunoscut, aşa că ne putem reprezenta, fără vreo sforţare deosebită, situaţia reală, aş putea spune scena menită să înfăţişeze personajul respectiv” (Iordan 1975: 199).
2.2.1. Este adevărat că, de cele mai multe ori, imaginea de la baza sintagmei împietrite este uşor de reconstituit tocmai datorită cunoaşterii „lucrurilor” (şi a ideilor/opiniilor despre „lucruri”) la care apelăm în permanenţă. Totuşi, în unele cazuri, originea este greu de întrezărit. Din acest motiv se produc, pe alocuri, false analize şi, în consecinţă, resemantizări. De pildă, astăzi, compusul târâie-brâu este întrebuinţat preponderent cu semnificaţia ‘om leneş, neglijent’ (la fel ca târâie-obială[12]), tocmai pentru că nu se mai cunoaşte contextul istoric iniţial; la început, însă, târâie-brâu desemna omul certăreţ, buclucaş: brâul – obiect vestimentar preţios în trecut – era lăsat, în mod intenţionat (cel mai adesea), să atârne pe jos de către cei care căutau dinadins ceartă, cu scopul de a provoca un conflict „spontan” (vezi Ciobanu, Hasan 1970: 103 şi, mai ales, Dumistrăcel 2001: 56–58).
Încă şi mai obscură este originea lui spală-varză (laolaltă cu variantele spală-linte şi spală-poamă), care (conform MDA) înseamnă fie ‘sabie’, fie ‘om fricos’, fie ‘om de nimic/golan’. Aici discuţia ar trebui, probabil, împărţită în două, fiindcă ar putea fi vorba şi de o interferenţă. Spală-varză cu sensul de ‘sabie’ merită o tratare separată, deoarece se referă la un obiect, şi nu la o persoană (cf. Munteanu 2013: 129–130).
2.2.2. Cu ultimul exemplu menţionat atingem o particularitate aparte a limbii noastre. În română, acest tip de compunere este – după cum observase şi Coşeriu – destul de puţin productiv, fiind limitat aproape exclusiv la desemnarea antonomastică (cel mai adesea, peiorativă) de persoane: pierde-vară, papă-lapte, Strâmbă-lemne etc. Pentru desemnarea obiectelor – dacă lăsăm la o parte calcuri precum zgârie-nori < germ. Wolkenkratzer (cf. şi fr. gratte-ciel, engl. sky-scraper etc.); sparge-gheaţă < fr. brise-glace; sparge-val, bate-pupa, apără-roate etc. (provenind, în general, din franceză; dar poate fi invocată şi etimologia multiplă) şi chiar mulge-capre (după lat. caprimulgus)[13] – , româna preferă compunerea prolexematică (în terminologie coşeriană): [un] tocător (de) legume, ~ (de) paie etc., şi nu [un] *toacă-legume, [un] *toacă-paie etc. Un spaniol poate spune fie cuentakilómetros, fie contador de kilómetros, iar un francez, fie porteur de drapeau, fie port-drapeau, în timp ce un român nu dispune de ambele variante.
Pentru situaţia din celelalte limbi romanice, în care procedeul a proliferat spre zona denumirii obiectelor, uneltelor etc., deţinem o explicaţie dată de Leo Spitzer (1952: 42–61), pe care o rezumă într-o notă de subsol şi Fulvia Ciobanu: „După Leo Spitzer […] cele mai vechi formaţii din verb (imperativ) + substantiv (complement) sunt porecle cu valoare ironică, folosite de păturile cele mai de jos ale societăţii. Asemenea porecle au devenit ulterior substantive comune denumind profesii specializate, din care s-au putut dezvolta numele de unelte” (Ciobanu, Hasan 1970: 111).
Dacă o asemenea lămurire este corectă, ar rezulta că – şi în această privinţă – limba română este mai conservatoare decât celelalte surori romanice, fiindcă s-a oprit la un stadiu mai vechi, depăşit de respectivele idiomuri neolatine. Într-adevăr, din datele pe care le avem rezultă că poreclele obţinute astfel – şi devenite frecvent nume proprii de familie – sunt mai numeroase decât compusele-apelative.
2.2.3. Iorgu Iordan – pasionat de chestiunile onomastice (în special de antroponimie şi toponimie[14]) – , cunoscând foarte bine faptele de limbă în cauză, face o evaluare justă şi în cazul numelor proprii create după acest model: „Am afirmat că târâie-brâu, pierde-vară şi alte compuse asemănătoare fac impresia unor nume de persoane, mai exact a unor porecle, căci ele caracterizează un individ prin trăsătura lui psihologică, eventual fizică, predominantă şi totodată conţin o nuanţă satirică foarte precisă. Antroponimia noastră este bogată în numiri de soiul acesta, care, prin natura lor, ocupă un loc mijlociu între târâie-brâu etc., simţite ca epitete propriu-zise, deci mai degrabă nume apelative, şi Strâmbă-lemne etc., adevărate nume proprii (indiferent dacă posesorii lor sunt fiinţe reale sau nu). De ex. Beli-vacă (< beli), Frige-vacă, Linge-blide, Rade-oală etc., toate porecle, la origine, dar ca atâtea altele, devenite, cu vremea, patronimice” (Iordan 1975: 199).
Dar, înaintea lui Iordan, ar trebui amintit eruditul filolog Vasile Bogrea, care, într-o comunicare din 1926, Glose româneşti în patronimicele armeneşti din Ardeal (publicată în Bogrea 1971: 332–353), a tratat în mod adecvat şi problema care ne interesează aici, deşi îşi propusese atingerea unui scop mai limitat, adică să demonstreze că „adevărata recoltă de românisme o ofere [sic!] grosul numelor armene pe de-a-ntregul româneşti: simple, derivate, compuse” (Bogrea 1971: 336). În corpul lucrării propriu-zise, Bogrea menţionează câteva nume proprii compuse dintre cele mai expresive, printre care apar: Taiebucat (< taie + bucata), Frigeborş, Cată-rău, Catănsus şi altele[15]. Însă informaţiile cu adevărat importante pentru noi sunt cele date în notele de la sfârşitul articolului. Într-una foarte consistentă se spune: „E tipul clasic: cantagallo, cantamerlo, cantalupo, cantacapra, cantalapiedra, salimbene, frangipane, patifame etc.” (Bogrea 1971: 348). Valoroase sunt datele prin care acest iscoditor cercetător atestă, după izvoare/documente istorice, numele următoare: Belibou (cu var. Belibău şi Belebou), Belivacă şi Belibabă, Belicâne (Belikine, i.e. ‘excorians canes’, porecla lui Ioan-Vodă cel Cumplit, la Bandini), Frige-vacă, Pârlivie (< pârli + [viţă de] vie), Rade-neagră (< rade + [barbă] neagră), Taie-babă, Sprăvale-babă, Pişcă-babă, Cacă-fân (‘român’, porecla românilor la saşi, după I. Zanne), Cacă-mei (atestat încă de la 1592), Papăjemnă (cf. it. Mangiapane), Taeîncoş (încă de la 1446), Cadegios. Bogrea îl discută şi pe megl. Sarea-apu (< sare + apa), nume de cascadă (cf. rom. săritoare) şi nume al unei localităţi (Bogrea 1971: 349, nota 57). Într-o altă notă (nr. 60), sunt consemnate şi numele Calcăntraur (< calcă într-aur) şi Calcăntraramă.
Printre numele româneşti vechi adunate, tot după surse istorice, în dicţionarul onomastic al lui N.A. Constantinescu (din 1963), am identificat următoarele nume create conform aceluiaşi procedeu (într-o redare grafică mai mult sau mai puţin apropiată de cea actuală): Bătăcui (< [probabil] bate + cui), Beazăce (< bea + zece), Beasecu (< bea + secu?), Belibou, Belibău, Belicăne, Belivacă, Cadejos, Cadehrib, Curăvale (< cură ‘curge’ + vale), Cherdivarenco (< pierde-vară, cu sufix ucrainean), Pupă [sic!]-lapte, Roade-mei, Roadi-deal, Sorbizamă, Spală-varză, Tae-ncoş, Taindel (< tae-în-deal), Tăilac (< tae-n lac?) (Constantinescu 1963: 193–454).
Spre deosebire de Iorgu Iordan, Fulvia Ciobanu consideră că „numele proprii compuse de tip propoziţie sunt puţin numeroase”[16], insistând mai mult pe cele descoperite în basmele populare, cum ar fi: Strâmbă-Lemne, Cârnă-Lemne, Jimbă-Lemne, Sfarmă-Munte, Sfarmă-Piatră, Scutură-Munţi, Rumpe-Haine etc. Din literatura cultă este amintit Arhonda Suflăvânt, numele unui personaj din Ţiganiada lui Ioan Budai-Deleanu[17]. Specialista pune în evidenţă şi faptul că „unele nume geografice sunt la origine nume proprii de persoană: Belibou, Belecâine, Jugă-Urs, Plânge-Banul” (Ciobanu, Hasan 1970: 104 şi 112)[18]. În acelaşi timp, autoarea constată că astfel de compuse apar extrem de rar în textele noastre vechi, întrucât caracterul popular şi afectiv al acestor forme este într-un contrast vizibil cu stilul textelor din acea vreme (ibidem: 112–113)[19].
Într-adevăr, în limba populară asemenea compuse trebuie să fi fost mult mai numeroase şi nu putem decât să regretăm că multe dintre ele s-au pierdut fără să fi apucat să fie înregistrate. Marii scriitori, foarte atenţi la sursele expresive ale limbii, au meritul de a fi notat unele exemple rare. De pildă, prozatorul (şi dramaturgul) Barbu Ştefănescu-Delavrancea (1858–1918), într-un articol intitulat Verbul plastic în creaţiunile poporane (având la bază o serie de prelegeri ţinute la Universitatea din Bucureşti în anul 1892), menţionează forme (pe care le consideră „porecle”) precum: surpă-mal ‘om puternic, voinic’, rupe-urs ‘viteaz, erou’, înghite-poşte ‘om rapid, bun alergător’ [ţine?–]ghioagă-n-pumn ‘atlet’, macină-apă ‘încet la minte/în gândire’, sare-n-sus ‘irascibil’ (apud Bulgăr 1966: 184). La fel, într-o listă de nume populare expresive oferite de povestitorul contemporan Fănuş Neagu (în tableta Ursitoare de mesteacăn) descoperim câteva compuse inedite, precum Trage-Pisica, Frige-Vulpe, Strânge-Flancu. Tot așa, Ioan Milică indică și discută o serie de exemple relevante: Ardefoc, Roadedeal, Spalăsapă, Taievorbă etc. (vezi Milică 2018: 3–4).
2.2.4. Este cazul să ne întrebăm ce anume a împiedicat în limba română apariţia compuselor care să desemneze obiecte, aşa cum s-a petrecut în celelalte limbi romanice. De ce a fost oprită o asemenea evoluţie? Ce factor a condus la această „neputinţă” a sistemului limbii noastre? Dincolo de faptul notabil că româna a rămas izolată de restul Romaniei, nefiind atinsă de unele influenţe la care au fost supuse celelalte limbi neolatine, presupun că explicaţia (sau cel puţin o parte a ei) trebuie căutată într-o altă trăsătură specifică a acestui idiom: apariţia[20] sau (deja) existenţa articolului hotărât enclitic. Avem de-a face, aşadar, cu un obstacol de natură formală (pe care celelalte limbi nu-l întâmpină). În mod firesc, în limba română nu se zice *Am văzut zgârie-noriul/sparge-valul sau *Sunt de acord cu faţada zgârie-noriului/utilitatea sparge-valului etc., deoarece sunt încălcate normele gramaticale. Desigur, există soluţii de compromis, precum Am văzut acel zgârie-nori sau Îmi plac ferestrele acelui zgârie-nori etc., dar acestea incomodează în cele din urmă, mai ales că, cel mai frecvent, funcţiile sintactice pe care le-ar avea astfel de compuse ar fi cea de complement direct (în Ac.) şi cea de atribut substantival (în G.); or, asemenea poziţii cer şi articolul hotărât. În acest sens, se cuvine să reamintim constatarea (mereu valabilă) a lui Roman Jakobson, după care limbile se deosebesc prin ceea ce trebuie să zică, şi nu prin ceea ce pot să zică.
Interesante sunt observaţiile făcute de Nicolae Saramandu şi Manuela Nevaci (2013: 95–99) cu privire la materialul înregistrat pe harta sangsue din Atlasul lingvistic romanic (ALiR). După cum se ştie, pentru forma hirudo, -inis ‘lipitoare’ din latina clasică, exista în latina vulgară echivalentul sanguisuga < sanguis ‘sânge’ + sugere ‘a suge’, care a rezistat (sub diverse forme derivate uneori) în toate limbile romanice occidentale. Deoarece termenul respectiv şi-a pierdut, cu vremea, „transparenţa”, au apărut şi sinonime „motivate” cu ordinea cuvintelor schimbată, de pildă: succia-sangue (în italiana meridională) şi chiar tète-vaches (în franceza dialectală). Semnificativ este că în dacoromână există termenul lipitoare, folosit exclusiv pentru a desemna o atare vietate. Deşi verbul a lipi (de origine slavă) se găseşte şi în celelalte dialecte ale limbii române (aromân, meglenoromân şi istroromân), acestea din urmă nu cunosc şi cuvântul lipitoare utilizat cu o astfel de accepţie. După Saramandu şi Nevaci, lipitoare ar fi o creaţie relativ recentă, ce va fi apărut „după separarea istroromânilor, adică după secolul al XII-lea” (Saramandu, Nevaci 2013: 99). În consecinţă, se cuvine să remarcăm încă o dată „tendinţa” limbii române de a evita formele „nepersonale” de tipul (ipoteticului) *suge-sânge.
În cazul compuselor-apelative (papă-lapte, pierde-vară, vântură-lume etc.), se observă că dificultăţile sunt mai puţine: α) pe de o parte, fiindcă limba română are şi ceea ce se numeşte „gen personal”, impunând, în astfel de situaţii (când complementul direct este o „persoană”), utilizarea prepoziţiei pe şi anticiparea prin pronume personal (formă neaccentuată): L-am văzut pe papă-lapte/pierde-vară etc.; β) pe de altă parte, fiindcă (vezi supra, 2.2.3., constatarea lui Iordan) acestea se apropie foarte mult de statutul numelor proprii (al poreclelor), funcţionând ca atare.
Din acest punct de vedere, numele proprii create pe un atare tipar (Belivacă, Strâmbă-Lemne etc.) au putut lua naştere şi s-au manifestat fără oprelişte. Se ştie că „numele propriu se caracterizează formal prin «morfemul negativ» de nedeterminare, ceea ce înseamnă că este totdeauna nume al unui «singular» (acest A) şi niciodată al unui «particular» (un A)” (Coşeriu 2004a: 283). Altfel spus, numele proprii „conţin” prin însăşi natura lor ideea/categoria exprimată de articolul hotărât: „numele proprii, fiind individuale, rar au nevoie de actualizatori (dat fiind că la ele desemnarea coincide cu denotarea)” (Coşeriu 2004b: 313)[21].
2.2.5. Întrucât ne lipsesc, în general, atestările pentru secolele mai îndepărtate, este dificil de estimat „vârsta” celor mai multe dintre compusele curente astăzi. Se presupune că unele, precum Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră (întâlnite în basme), sunt destul de vechi, adică dinainte de secolul al XIX-lea, când încep să fie înregistrate în texte majoritatea exemplelor amintite. În anii ’40, Iorgu Iordan (apud Ciobanu, Hasan 1970: 113) aprecia că unele forme încetăţenite în limbă serveau deja ca bază (prin analogie[22]) unor compuse noi: de la târâie-brâu s-a ajuns la târâie-vătrai ‘poliţist’, iar de la vântură-lume şi vântură-ţară a luat naştere, probabil, vântură-vorbă.
Acelaşi lingvist considera că tipul de compunere discutat este în continuare viabil: „…s-a creat o obişnuinţă a conştiinţei noastre lingvistice cu acest mijloc de «compunere»: procedeul însuşi a devenit expresiv, indiferent aproape de cuvintele care se combină” (Iordan 1975: 199). Fulvia Ciobanu pare să-i dea dreptate lui Iordan, insistând asupra capacităţii acestui model de a genera ocazionalisme: „În ce priveşte evoluţia acestui tip de compunere, se poate spune în linii mari că, deşi viu în limbă şi uşor de mânuit, folosit în special pentru a crea compuse ocazionale cu rol de epitete, nu a fost totuşi prea productiv în trecut” (Ciobanu/Hasan 1970: 114).
Într-adevăr, în vorbirea familiară şi/sau argotică, procedeul continuă să se manifeste. Dintre creaţiile mai recente, pot fi menţionate: Fură-Becu(l)[23] ‘persoană foarte înaltă’ (de exemplu, vedeta de televiziune Roxana Ciuhulescu, un fotomodel de 1,92 m, fusese poreclită în copilărie A lui Fură-Becu; pupă-n cur (de la care trebuie să se fi format pupincurist ‘linguşitor’, foarte des folosit); mute-fuşte (vezi Zafiu 2010: 78), intervertirea sunetelor iniţiale producându-se din raţiuni… eufemistice (cf. şi f…-vânt ‘om de nimic’, care ar fi, după H. Tiktin, forma originară pentru fluieră-vânt; vezi Dumistrăcel 2001: 452; popular, f…-vânt este şi o altă denumire a codobaturii, cf. şi it fottivento).
Dar şi literatura artistică oferă astfel de surprize. Scriitorii, care îşi permit mai multe libertăţi decât alţi vorbitori, creând adesea în virtutea sistemului (de posibilităţi) al limbii (şi nu a normei acesteia), pot specula şi ei acest procedeu. De pildă, un exemplu ca striveşte-muguri este original şi poetic în acelaşi timp: „Primăvara s-a învârtit o dată/ şi a căzut în cioc lipindu-se de pământ/ fără ea vom fi bezmetici degeaba/ nişte striveşte-muguri,/ nişte fluieră-vânt/ fără ea vom fi doar golanii/ alungaţi din cartierul de vis…” (versuri din poezia Din veacul trecut de Nicolae Dan Fruntelată).
- Relaţia dintre compuse şi frazeologisme
În cea de-a treia secţiune (şi ultima) a acestei lucrări, mă voi ocupa de legătura unora dintre compusele-propoziţie româneşti de tipul „coupe-papier” cu frazeologia sau cu frazeologismele, luând în consideraţie şi o serie de contribuţii lingvistice aparţinând unor înaintaşi.
3.1. Relaţionări implicite
Mai întâi, trebuie spus că statutul respectivelor compuse a fost, încă de la început, destul de neclar în literatura de specialitate, nefăcându-se o disociere riguroasă a acestora de expresii şi locuţiuni (ca unităţi frazeologice). De remarcat că, acum mai bine de un secol, A. Philippide includea majoritatea compuselor (printre care şi fluieră-vânt, gură-cască, pierde-vară, zgârie-brânză) în clasa „idiotizmelor” (vezi Philippide 1984: 76–77).
3.1.1. Din perspectivă gramaticală, unii autori le consideră, pur şi simplu, nişte locuţiuni, fie substantivale, fie adjectivale. Este şi cazul lui Vladimir Robu, care citează, la rândul său, şi alte păreri: „…locuţiunile substantivale […] prezintă opoziţii de număr şi caz: un târâie-brâu – unui târâie-brâu, un zgârie-brânză – nişte zgârie-brânză” (Iordan, Robu 1978: 337); sau: „D.R. Ioaniţescu consideră locuţiuni substantivale sintagmele un burtă-verde, un calcă-n gropi, un coate-goale, un gură-cască, un ducă-se pe pustii, un pierde-vară, un târâie-brâu, un zgârie-brânză (la care se pot adăuga un papă-lapte, un terchea-berchea, un lasă-mă-să-te-las), dintre care cele mai multe sunt locuţiuni adjectivale formate din propoziţii lexicalizate (afară de burtă-verde, coate-goale şi terchea-berchea), substantivate prin marca un” (Iordan, Robu 1978: 367).
3.1.2. Din perspectivă (etno)stilistică şi etimologică, astfel de construcţii interesează doar ca expresii (idiomatice), nefiind necesară întotdeauna o încadrare foarte exactă. Astfel, Stelian Dumistrăcel tratează în bloc, ca „expresii româneşti”, şi compusele fluieră-vânt, fluieră-n biserică, paşte-vânt (Dumistrăcel 2001: 449–453)[24]. Aşadar, chiar dacă nu este precizată în mod explicit, relaţia dintre frazeologisme şi (unele) compuse este confirmată şi de asemenea abordări.
3.1.3. Am văzut deja (supra, 2.1. şi 2.1.2.1.) că, în opinia lui Coşeriu, sintagma împuşcă-n-lună este, indubitabil, un compus. Aceasta însă nu îl împiedică pe marele lingvist să pună în relaţie „expresia” în cauză cu tehnica discursului repetat/vorbirii repetate (cf. sp. discurso repetido şi germ. wiederholte Rede), atunci când vorbeşte despre distincţia dintre desemnare şi semnificat (ori dintre cunoaşterea lucrurilor şi cunoaşterea limbii): „…când spunem împuşcă-n lună, ştim că este «ceva sau cineva care împuşcă în lună». Că e cineva şi nu ceva, sau că nici nu împuşcă în lună, asta limba nu ne-o spune. Este deja o tradiţie, nu a tehnicii libere, ci a vorbirii repetate, care ne spune că, atunci când se zice despre cineva că este un împuşcă-n lună, se zice metaforic, căci, în realitate, nu împuşcă în lună” (Coşeriu 1996: 138).
În cazul acestui ultim exemplu, legătura cu frazeologia este evidentă pentru oricine, limba română înregistrând mai multe expresii sinonime ce au la bază imagini similare. De la a da cu barda în Dumnezeu şi a da/zvârli cu barda în lună ‘a acţiona necugetat sau îndrăzneţ’ s-au format (odată cu evoluţia tehnicii), prin derivare sinonimică, a da cu puşca-n Dumnezeu, respectiv a da cu puşca-n lună (încă din vremea în care puşcă mai însemna ‘tun’). De aici s-a ajuns la compusul împuşcă-n-lună, destul de curent pe la mijlocul secolului al XIX-lea: „Lumea totuşi de departe ne numeşte cu fiori/ Ucigaşi, împuşcă-n lună, hoţi, tâlhari, omorâtori” (B.P. Hasdeu, Răzvan şi Vidra); „Ce împuşcă-n lună!” exclamă şi Chiriţa lui Alecsandri, cu privire la Leonaş (în Chiriţa în provinţie)[25]. Nu am descoperit nicăieri un compus de tipul împuşcă-n-Dumnezeu; în schimb, la Caragiale, la o lectură atentă (în replica lui Leonida, care vorbeşte despre oamenii lui „Galibardi”), poate fi identificată sintagma dă cu puşca-n Dumnezeu într-o întrebuinţare foarte apropiată de cea a unui compus: „Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprânceană, care mai de care, [nişte] dă cu puşca-n Dumnezeu…” (Conu Leonida faţă cu Reacţiunea). În principiu, este destul de dificil, din punct de vedere formal, ca un compus de tipul „coupe-papier” să încorporeze o întreagă locuţiune verbală (a da cu puşca), în locul unui simplu verb/unei teme verbale (împuşcă), dar nu este imposibil[26].
3.2. Relaţionări explicite
Dacă în paragrafele de mai sus am arătat că unii specialişti români au trasat, fie implicit, fie intuitiv, o legătură a compuselor-propoziţie cu domeniul frazeologiei, aici vom cerceta dacă sunt şi lingvişti (de aceeaşi naţionalitate) care au evidenţiat în mod explicit relaţia respectivă.
Revenind la tratatul elaborat de Academie (Ciobanu, Hasan 1970), trebuie remarcat că ceea ce frapează în capitolul redactat de Fulvia Ciobanu este că nicăieri nu se precizează că există o reală diferenţă, în ceea ce priveşte conţinutul lingvistic şi chiar modul de constituire, între formule precum calcă-n străchini, pe de o parte, şi papă-lapte, pe de altă parte, sau între taie-câinilor-frunză şi zgârie-brânză sau între împuşcă-n lună şi soarbe-zeamă etc. Se prezintă şi se discută lucrurile exclusiv din punctul de vedere al formei/expresiei (vezi supra, 2.2.), fără să se observe că la baza unor compuse mai complexe avem frazeologisme verbale: a călca în străchini, a fluiera în biserică, a tăia frunză la câini, a (îm)puşca/a da cu puşca în lună – de altfel, mult mai cunoscute şi mai frecvent utilizate decât compusele aferente[27]. O constatare a Fulviei Ciobanu pare să mă contrazică: „În ce priveşte compusele de tipul fluieră-baston [< fluieră-n baston; n.m., C.M.], se poate presupune că ele provin din expresii [ subl.m., C.M.] din care au fost omise prepoziţia sau adverbul sub influenţa numeroaselor compuse alcătuite din verb + substantiv” (Ciobanu, Hasan 1970: 105). În realitate, constatarea în cauză se referă la alte compuse (fluieră-vânt, fluieră-baston etc.; nu şi fluieră în biserică!), iar prin expresii (inclusiv din contextul extins al discuţiei) autoarea dă impresia că înţelege mai curând construcţiile sintactice obişnuite (deci, îmbinările libere).
În perioada în care Fulvia Ciobanu s-a ocupat de această chestiune, studiile de frazeologie românească (justificate şi teoretic) erau abia la început, aşa că nu trebuie să ne mire lipsa unei abordări mai adecvate. Dar, după consolidarea disciplinei aferente acestui domeniu – mai ales prin contribuţiile lui Theodor Hristea – , modul de a privi problema s-a schimbat. Felul în care Liviu Groza vorbeşte despre compunere şi schimbarea valorii gramaticale într-un manual de lexicologie indică o reacţie critică („mascată”) la unele aspecte tratate de Fulvia Ciobanu: „Denumirile ironice ale unor tipuri de caractere omeneşti provin din substantivarea expresiilor frazeologice corespondente ale căror elemente componente se regăsesc în compusele de felul: calcă-n-străchini; cată-ceartă; coate-goale; fluieră-n-biserică; fluieră-n-vânt; înghite-câlţi; linge-blide; pierde-vară; roade-litere [sic!] etc. (cf. a călca în străchini; a căuta ceartă; a fi cu coatele goale; a fluiera în biserică; a fluiera în vânt; a înghiţi câlţi; [a linge blide;] a pierde vara; a roade literele [sic!] etc.).” (Groza 2004: 118)[28].
Ca să înţelegem mai bine la ce se referă Liviu Groza atunci când invocă substantivarea expresiilor frazeologice, este necesar să facem o scurtă prezentare, în ordine cronologică, a etapelor care au dus la conturarea conceptului de „derivare frazeologică” în literatura românească de specialitate.
3.2.1. Într-un capitol din monografia dedicată locuţiunilor verbale[29] din limba română, Florica Dimitrescu se ocupă şi de rolul acestora în formarea cuvintelor, identificând principalele mijloace prin care se face acest lucru.
(1) Cel mai productiv procedeu îl reprezintă schimbarea valorii gramaticale (Dimitrescu 1958: 139–140); cel care suferă transformarea este întotdeauna verbul din îmbinare, care ajunge să fie întrebuinţat fie ca substantiv (provenind din infinitivul lung: ieşire din minţi, aducere aminte etc.; sau, eventual, din supin: luatul în primire etc.), fie ca adjectiv (din participiul trecut: ieşit din minţi, luat de suflet etc.).
(2) Un alt procedeu, mai slab reprezentat decât cel amintit mai sus, este considerat a fi derivarea cu sufixe (Dimitrescu 1958: 140–141), care duce la formarea de substantive (ce pot fi şi adjective), cel mai adesea cu ajutorul sufixului -tor (-toare): băgător în seamă, luător aminte etc.
(3) În fine, este menţionat şi procedeul compunerii, despre care se afirmă că este „ca inexistent în cazul locuţiunilor”. Ca o excepţie, este oferit cuvântul batjocură („compus din bat + joc, căruia i s-a adăugat şi elementul -ură”), care figurează atât la compunere, cât şi la derivare, pentru că „s-a creat printr-o acumulare de mijloace de formare” (Dimitrescu 1958: 141)[30]. Pe aceeaşi pagină, într-o notă de subsol, autoarea simte nevoia unei reveniri: „Problema compunerii nu se pune (excepţie făcând batjocură) pentru că, păstrând proporţiile, în măsura în care acest procedeu nu este frecvent în limba română, nu apare nici în acest caz special al formaţiilor de la locuţiunile verbale” (Dimitrescu 1958: 141). Vom vedea însă că lucrurile nu stau chiar aşa. Pesemne că Floricăi Dimitrescu i-au lipsit exemplele care să o facă să-şi reconsidere părerea.
Pe lângă cele trei procedee discutate, aceeaşi cercetătoare notează că „limba se mai îmbogăţeşte de la locuţiunile verbale prin formaţiile noi în care apare în primul loc un cuvânt din aceeaşi familie cu verbul respectiv, dar originar diferit (de exemplu, bătaie de joc)” (Dimitrescu 1958: 141–142). Într-adevăr, deşi infinitivul lung batere corespunde sistemului limbii (în sens coşerian), el nu este acceptat de normă (în cele mai multe cazuri; cf. însă batere de monedă); deci, nu se poate zice *batere de joc.
3.2.2. Pentru Theodor Hristea, mijloacele de formare a cuvintelor trecute în revistă de Florica Dimitrescu (cu excepţia compunerii) se includ în sfera conceptului de derivare frazeologică (termenul îi aparţine tot Th. Hristea), concept definit în felul următor: „ori de câte ori de la o combinaţie de cuvinte cu caracter constant se formează o altă îmbinare lexicală stabilă, avem de-a face cu ceea ce numim derivare frazeologică” (Hristea 1984: 154). Printre exemplele date (băgare de seamă, aducere aminte etc.) este trecută şi izolarea bătaie de cap, ceea ce confirmă dorinţa lingvistului bucureştean de a folosi termenul derivare într-o accepţie foarte largă. Judecând după exemplele oferite, ar putea părea că Th. Hristea a avut în vedere, ca bază pentru derivarea frazeologică, mai ales locuţiunile verbale. O astfel de presupunere ar fi lipsită de temei, întrucât, într-o discuţie anterioară (anticipând definiţia şi exemplele de mai sus), Hristea luase în consideraţie în mod explicit şi expresiile: „O serie de unităţi frazeologice (cu valoare substantivală ori adjectivală) s-au născut în interiorul limbii române de la locuţiuni şi expresii verbale sau tot substantivale printr-un procedeu pe care l-am numit derivare frazeologică” (Hristea 1984: 148). De altminteri, în acel loc, procedeul fusese ilustrat numai cu frazeologismul (expresia) a pescui în apă tulbure, de la care a fost derivat pescuitor în apă tulbure (întâlnit, de pildă, în teatrul lui Camil Petrescu).
3.2.3. Discipol al lui Th. Hristea, Liviu Groza a preluat de la maestrul său conceptul (şi termenul) derivare frazeologică, aducând (într-un articol din 2000) o serie de precizări suplimentare cu privire la sfera de aplicare a acestuia. Eforturile specialistului nominalizat s-au îndreptat mai cu seamă în direcţia cercetării mijloacelor de realizare a substantizării frazeologismelor verbale (vezi Groza 2011: 106–119). Aceasta din urmă este considerată a fi un aspect al derivării frazeologice şi este definită simplu drept „procedeul prin care o unitate frazeologică verbală, un frazeologism verbal, devine o unitate frazeologică substantivală” (Groza 2011: 106). Într-o manieră mai detaliată, cu numeroase exemple extrase din presă, cercetătorul bucureştean rafinează şi îmbogăţeşte tipologia transformărilor discutate cu jumătate de secol mai înainte de către Florica Dimitrescu. Astfel, în cadrul secţiunii rezervate schimbării categoriei lexico-gramaticale a centrului verbal[31], şi Liviu Groza se ocupă pe larg de substantivarea infinitivului lung şi de substantivarea supinului, dar, spre deosebire de precursoarea sa, se opreşte şi asupra substantivării unor forme verbale personale.
Indiferent dacă acceptăm sau nu ideea că „centrul verbal” al compuselor în cauză este un verb la un mod personal (indicativ sau imperativ) – cum susţine autorul – , trebuie să recunoaştem că Liviu Groza este primul (după informaţiile noastre) care a pus în legătură explicit unele compuse cu frazeologismele corespondente: „Compusele formate din verb + substantiv, de felul: fluieră-n biserică, fluieră-vânt, încurcă-lume, linge-blide, târâie-brâu etc. au la bază expresii frazeologice: a fluiera în biserică, a fluiera în vânt, a încurca lumea (degeaba), a linge blidele, a-şi târâi brâul etc. Substantivizarea s-a realizat prin desprinderea unităţilor frazeologice amintite din flexiunea verbală şi folosirea ca substantiv a formei de indicativ prezent persoana a treia a acestor expresii frazeologice, ceea ce a favorizat tendinţa spre aglutinare (cf. tu calci în străchini cu el calcă-n străchini > un calcă-n străchini)” (Groza 2011: 98).
Ideea este reiterată şi cu altă ocazie: „La formaţiile vechi, de felul fluieră-n biserică; fluieră-vânt; calcă-n-străchini; încurcă-lume; linge-blide (cf. a fluiera în biserică; a călca în străchini, a încurca lumea degeaba; a linge blidele) se constată o tendinţă de aglutinare a elementelor componente, ceea ce face ca asemenea construcţii să fie considerate cuvinte compuse” (Groza 2011: 111)[32]. Modul în care s-a realizat substantivarea este lămurit în mod similar, aşa că nu mai repetăm întreaga explicaţie.
3.3. Compuse substantivale de provenienţă frazeologică
Afirmaţiile lui Liviu Groza conţin o doză de exagerare, întrucât nu se poate susţine că toate compusele enumerate s-au format pornind de la frazeologisme. *A linge blide(le), *a roade litrele, *a înghiţi câlţi şi *a târâi brâu(l), bunăoară, ar fi trebuit să fie înregistrate şi ca expresii stabile, cu sens figurat; or, aşa ceva nu s-a întâmplat. Tipul de compunere despre care a fost vorba în această lucrare are, fără îndoială, un statut aparte/individualitate proprie şi numai într-un anumit punct are atingere cu frazeologia (din ce am putut vedea, doar pe teren românesc, se pare); în consecinţă, apariţia majorităţii compuselor create pe acest tipar (în primul rând, a numeroaselor nume proprii provenite din porecle, deci peiorative la origine) nu poate fi pusă pe seama frazeologismelor. Există, cu certitudine, o zonă comună celor două categorii de fapte lingvistice – în planul imaginarului („fantaziei”, cum îi spunea Iorgu Iordan) şi al expresivităţii – , însă aceasta se referă deja la o altă problemă.
În ceea ce priveşte exemplele în cazul cărora legătura cu frazeologismele nu poate fi negată, cred că interpretarea trebuie făcută luând în consideraţie următoarele:
(1) Unele frazeologisme (destul de puţine însă) „s-au folosit” de procedeul compunerii pentru a se substantiva. Procedura a fost posibilă pentru că, în cele câteva cazuri, au existat factori favorizanţi atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere semantic.
(2) Substantivarea „centrului verbal”, pentru cazul care ne interesează aici, apare din necesitatea de a denumi autorul/agentul unei acţiuni (fie aceasta absurdă, exagerată ş.a.m.d.). Lăsând la o parte, deocamdată, aspectul expresivităţii, reamintim o observaţie anterioară potrivit căreia, în general, celelalte limbi romanice dispun de două posibilităţi pentru a exprima acest lucru, chiar dacă, în planul normei, posibilităţile nu se concretizează (sau, mai degrabă, nu se fixează) întotdeauna. În schimb, în limba română, cel puţin pentru desemnarea de „obiecte”, pare să nu existe decât o posibilitate, şi anume compunerea prolexematică: [un] tocător (de) legume, ~ (de) paie etc., şi nu [un] *toacă-legume, [un] *toacă-paie etc. (vezi supra, 2.2.2.).
(3) Şi frazeologismele verbale se pot substantiva apelând la compunerea prolexematică, transformarea exercitându-se în mod obligatoriu asupra verbului: agent pronominal + a tăia (frunză la câini) → tăietor de frunză la câini; agent pronominal + a fluiera (în biserică) → fluierător în biserică etc. Chiar şi în exemplul dat de Th. Hristea pentru a ilustra derivarea frazeologică avem de-a face tot cu o compunere prolexematică: agent pronominal + a pescui (în apă tulbure) → pescuitor în apă tulbure. La fel, despre cineva care caută nod în papură, se poate spune (şi chiar se spune) că este un căutător de noduri în papură. Despre cineva care caută pete (în soare) se zice că este un căutător de pete (în soare): „Nici soarele elenic n-a fost scutit de căutători-de-pete” (Bogrea 1971: 371)[33]. Că procedeul este încă productiv o dovedesc suficiente atestări, ce pot fi extrase din presa actuală sau, mai ales, din comentariile on-line scrise de cititorii articolelor jurnalistice (pentru exemple înregistrate, vezi Munteanu 2013: 141–142). În continuare voi avea în vedere următoarele cazuri, pe care le voi pune în paralel cu cele create prin celălalt procedeu: tăietor de frunză la câini; fluierător în biserică; călcător în/prin străchini; frecător de mentă (foarte frecvent întâlnit[34]).
(4) Şi în cazul frazeologismelor verbale (al expresiilor îndeosebi) putem asista la acea combinare între compunerea prolexematică şi compunerea lexematică de care vorbea Coşeriu, la fel ca la compusele propriu-zise de tipul „coupe-papier”. Ca exemple ce merg în paralel cu cele de dinainte, m-am oprit la acestea (atestate; vezi Munteanu 2013: 142–144): [un/nişte] taie-câinilor-frunză (destul de vechi, ca apariţie): „Ci ca fugi şi d-ta de la fereastră! Ce tot te zgâieşti şi te uiţi la toţi d-alde taie câinilor frunză” (Petre Ispirescu; cf. Munteanu 2007: 173–174). Şi H. Tiktin înregistrează compusul „frazeologic” în aceeaşi formă, dând un exemplu din Al. Vlahuţă: „…pentru a-şi masca poziţia sa de «taie-câinilor-frunză»…, se introducea printre slujbaşii legaţiei române de acolo” (vezi Tiktin 1985, vol. 1, s.v. câine)[35]; [un/nişte] fluieră-n-biserică; calcă-n-străchini; freacă-menta. Compusul freacă-menta, ce se bucură de o mare circulaţie în ultima vreme, este de dată destul de recentă (de altfel, nici frecător de mentă nu este mai vechi). Această popularitate a condus şi la apariţia unui verb nou, a frecmenta ‘a pierde vremea/a lenevi’ – un sinonim perfect (dar ceva mai flexibil în utilizare) al frazeologismului din care provine (a freca menta).
(5) Ar părea că procedeul descris şi exemplificat la punctul (4) reprezintă un concurent serios pentru cel de la punctul (3). În realitate, cel de la (4) are o sferă redusă de aplicare, afectând doar câteva expresii (nu şi locuţiuni) verbale, în timp ce procedeul de la (3) se poate aplica, în principiu, la orice frazeologism verbal (fie expresie, fie locuţiune). Din acest motiv, el a atras atenţia mult mai uşor, stând la baza conceptului de „derivare frazeologică” teoretizat de Th. Hristea. Mai mult decât atât, existenţa procedeului de la (4), ce implică şi compunerea lexematică, este condiţionată de manifestarea, în prealabil, a procedeului de la (3), adică a compunerii prolexematice. Altfel spus, o structură precum calcă-n-străchini presupune, mai întâi, îmbinarea călcător în străchini.
(6) Spuneam că sfera redusă de aplicare a procedeului de la (4) se explică prin unele restricţii de ordin semantic, dar şi de natură formală. Înainte de toate, ca să devină un compus de tipul „calcă-n-străchini”, este nevoie ca frazeologismul ce „candidează” la acest statut „să convină” din punctul de vedere al conţinutului: el trebuie să se refere la o acţiune specific umană, exprimată metaforic, hiperbolic sau ironic (producând, eventual, efecte comice), aşa cum o fac deja compusele autentice (papă-lapte, zgârâie-brânză etc.). Evident, acţiunea specific umană este una în mod necesar constantă sau durativă. Din acest motiv, nici nu se poate forma un compus de genul *spală-putină (ori ~putina) de la expresia a spăla putina ‘a pleca în grabă’ (cu excepţia cazului, absurd sau puţin probabil, în care cineva chiar îşi face obiceiul de a proceda aşa în orice situaţie). În schimb, nu văd niciun impediment în a crea compuse ca [un] *freacă-ridiche(a) (de la a-i freca (cuiva) ridichea ‘a bate, a mustra, a fi prea exigent cu cineva’) ori [un] *arde-gaz(ul) (de la a arde gazul (de pomană) ‘a lenevi, a pierde vremea’). Restricţiile de ordin formal diminuează şi ele şansele unor frazeologisme de a dezvolta, prin substantivare, astfel de compuse. Fiindcă forma „standard” a compuselor în cauză cuprinde doar doi termeni/două lexeme (căci nu se iau în calcul prepoziţiile), rezultă că o seamă de expresii mai lungi sunt excluse, chiar dacă ele corespund semantic. După cum am văzut, se poate zice căutător de nod(uri) în papură sau pescuitor în ape tulburi/apă tulbure, dar nimeni nu va zice [un] *ca(u)tă-nod-în-papură ‘cârcotaş’ sau [un] *pescuie(şte)-în-ape-tulburi ‘profitor’, din motive lesne de înţeles. Există, totuşi, un caz excepţional: [un] taie-câinilor-frunză (deşi mai firească ar fi fost o altă topică: taie-frunză-câinilor/la-câini). Este, de asemenea, posibil ca numele-poreclă Trage-Pisica (vezi supra, 2.2.3.) să provină (în formă eliptică) din expresia a trage mâţa/pisica de coadă ‘a o duce greu’.
(7) Aşa-numita „lege a minimului efort”, dublată de nevoia unei mai mari expresivităţi, ar motiva, mai curând, crearea şi utilizarea unui (de pildă) ipotetic *freacă-ridiche(a) (sau ~ridichi), decât a unui frecător de ridiche/ridichi (care figurează deja cu suficiente atestări pe Internet). Ce-i drept, astfel de exemple întăresc cele spuse la punctul (5), dar situaţia se poate prezenta şi invers, fără să infirme deloc regula enunţată, deoarece compusele prolexematice de tipul „agent pronominal” + verb pot exista uneori doar în sistem, nu şi în normă. Sistemul permite să spunem şi păpător de lapte, lingător de blide, pierzător de vară, târâitor de brâu, strâmbător de lemne etc., dar aceasta nu înseamnă că asemenea forme au fost efectiv rostite înainte de crearea celorlalte (papă-lapte, linge-blide etc.). Ele sunt însă presupuse în mod obligatoriu în analiză (vezi supra, 2.1.2.). Aşadar, compusele de tipul „pierde-vară” apar în mod spontan, odată ce tehnica a fost învăţată. Aici poate fi invocat iarăşi Coşeriu, care, discutând despre dezvoltare (cf. supra, 2.1.2.), observa că unele cuvinte provin de la baze nerealizate în normă: de pildă, lat. barbatus, nu s-a format direct de la barba, ci de la un *barbare (inexistent, ca atare); la fel, rom. neobrăzat, presupune „existenţa” virtuală a verbului *a (ne)obrăza (vezi Coşeriu 1994: 91)[36].
(8) Eugeniu Coşeriu (vezi supra, 2.1.2.2.) susţinea că, în general, compusele apar din necesităţi de desemnare şi că – în cazul unui compus de tipul „coupe-papier” – limba nu ne spune decât că avem de-a face cu „cineva (sau ceva) care acţionează într-un anume fel”. Ideea se verifică, într-o măsură[37], şi în cazul compuselor româneşti de tipul „papă-lapte”. Trebuie subliniat însă că, atunci când vine vorba de compusele ce provin din frazeologisme, desemnarea nu mai prezintă aceeaşi importanţă, întrucât „semnificatul sistematic” (menţionat de Coşeriu) conţine deja semnificatul expresiei frazeologice. În acest sens, un taie-câinilor-frunză este analizat drept „cineva care taie frunză câinilor (sau ~ la câini)”, numai că – deoarece vorbitorii ştiu ce înseamnă a tăia frunză la câini – semnificatul sistematic este aici, de fapt, convertit într-un semnificat de limbă: ‘cineva care leneveşte/pierde vremea’. Altfel spus, compusul respectiv este înţeles rapid, fără să se mai apeleze la desemnare, la cunoaşterea „lucrurilor” etc.
(9) Spre deosebire de Liviu Groza, care plasează la originea fiecărui compus expresiv un frazeologism (vezi supra, 3.2.), apreciez că se cuvine să cercetăm fiecare caz în parte înainte de a face generalizări. Numărul foarte mic de exemple de acest gen (cf. supra, la punctul (4), doar patru forme atestate[38]) mă îndeamnă să fiu mai rezervat. Practic, s-a întâmplat ca unele frazeologisme (expresii) să corespundă atât de bine „reţetei” care stă la baza producerii compuselor autentice (precum zgârie-brânză, Calcă-ntr-aur, Taie-n-coş), încât au „glisat” cu uşurinţă pe modelul acestora. În pofida exemplelor rarisime, se poate emite, totuşi, o observaţie cu caracter general, însă doar cu referire la sistem: în limba română există posibilitatea limitată (mai mult latentă) de a substantiva (unele) expresii conform unei tehnici creatoare de compuse-propoziţie, posibilitate care constituie un slab concurent în faţa derivării frazeologice propriu-zise.
(10) Mai rămâne să ne întrebăm dacă, în urma trecerii prin operaţia de substantivare (care se realizează fie numai printr-o compunere prolexematică, fie printr-o combinare a compunerii prolexematice cu cea lexematică), ceea ce rezultă reprezintă tot frazeologisme. Liviu Groza, de pe poziţia frazeologului, consideră că avem de-a face tot cu frazeologisme (substantivale). De pe poziţia lexicologului, acestea ar fi, pur şi simplu, compuse, indiferent de originea lor[39] (şi cred că ar fi o încadrare corectă). Ca o soluţie de compromis (aparent), s-ar putea utiliza o terminologie convenabilă ambelor tabere: să fie numite, de pildă, compuse frazeologice prolexematice sintagmele de tipul fluierător în biserică, frecător de mentă etc. şi compuse frazeologice lexematice sintagmele de tipul fluieră-n-biserică, freacă-menta etc. O altă soluţie ar putea fi aceea ca frazeologia (în calitate de disciplină) să înglobeze în obiectul său de studiu şi compusele expresive (idee acceptată deja de unii specialişti). Oricum ar fi, trebuie subliniat faptul că există mai multe grade de „stabilitate”/„fixitate” ale îmbinărilor (şi, deci, tot atâtea „gramatici”) ce corespund diverselor specii care intră în sfera «discursului repetat»: colocaţii, frazeologisme (în sens strict), compuse etc. Din acest punct de vedere, se poate afirma că la o extremă se găsesc îmbinările libere de cuvinte (ce se opun discursului repetat), iar la cealaltă, compusele, ce suferă procesul de aglutinare în cea mai mare măsură.
- Concluzii
Izolată de celelalte limbi romanice, româna şi-a urmat drumul propriu, dezvoltând o serie de trăsături şi elemente sui generis, între care se înscrie şi felul „original” în care s-a manifestat pe teren românesc tipul de compunere general romanic discutat aici. După cum remarcase Coşeriu (şi după cum am putut constata din bogatul material prezentat), procedeul în cauză s-a specializat (aproape) exclusiv în direcţia desemnării antonomastice de persoane, aspect pe care am încercat să-l explic prin statutul aparte pe care îl are articolul hotărât enclitic în limba noastră. Rămâne de văzut însă de ce compusele respective sunt, de cele mai multe ori, peiorative. Aceasta – ne-ar spune, pesemne, etnopsihologia – se va fi datorând „firii” românului, mai înclinat către glumă şi ironie, decât spre lucrurile grave. O astfel de atitudine lasă urme adânci şi în limbă, sub forma a ceea ce K. Jaberg a numit cândva, foarte inspirat, Spiel und Scherz in der Sprache.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Adam 2007 = Ioan Adam, Povestea vorbelor. O istorie secretă a limbii române, Piteşti, Editura Paralela 45.
Bally 1965 = Charles Bally, Linguistique générale et linguistique française, quatrième édition revue et corrigée, Berne, Éditions Francke Berne.
Bogrea 1971 = Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, cu o prefaţă de acad. Constantin Daicoviciu, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Mircea Borcilă şi Ion Mării, Cluj, Editura Dacia.
Bulgăr 1966 = Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, antologie, studiu introductiv, comentarii, glosar, prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Ciobanu, Hasan 1970 = Fulvia Ciobanu, Finuța Hasan, Compunerea, în Al. Graur, M. Avram (redactori responsabili), Formarea cuvintelor în limba română, volumul I, Bucureşti, Editura Academiei.
Constantinescu 1963 = N.A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Editura Academiei.
Coseriu 1977 = Eugenio Coseriu, Principios de semántica estructural, Madrid, Editorial Gredos.
Coseriu 1987 = Eugenio Coseriu, La formación de palabras desde el punto de vista del contenido (A propósito del tipo «coupe-papier») [1976], în Eugenio Coseriu, Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística funcional [1978], Segunda edición revisada, Madrid, Editorial Gredos, p. 239–264.
Coşeriu 1994 = Eugen Coșeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992–1993), supliment în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Seria A, Lingvistică, tomXXXIII (1992–1993), Iaşi, p. 1–187.
Coşeriu 1996 = Lingvistica integrală, Interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române.
Coşeriu 2004a = Eugen Coșeriu, Pluralul numelor proprii [1955], în Eugen Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, p. 265–285.
Coşeriu 2004b = Eugen Coșeriu, Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii [1957], în Eugen Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, p. 287–329.
Dumistrăcel 2001 = Stelian Dumistrăcel, Până-n pînzele albe. Expresii româneşti, ediţia a II-a revăzută şi augmentată, Iaşi, Institutul European.
Grevisse 1975 = M. Grevisse, Le bon usage. Grammaire française avec de remarques sur la langue française d’aujourd’hui, dixième édition revue, Gembloux (Belgique), Éditions J. Duculot.
Groza 2004 = Liviu Groza, Elemente de lexicologie, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional.
Groza 2011 = Liviu Groza, Probleme de frazeologie, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.
Hristea 1984 = Theodor Hristea, Introducere în studiul frazeologiei, în Theodor Hristea (ed.), Sinteze de limba română, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Albatros, p. 134–160.
Iordan 1975 = Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, ediţia a II-a, definitivă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Iordan, Manoliu-Manea 1965 = Iorgu Iordan, Maria Manoliu-Manea, Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Iordan/Robu 1978 = Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
MDA = Micul dicţionar academic, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan ‒ Al. Rosetti”, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, vol. I (A-C), 2001; vol. II (D-H), 2002; vol. III (I-Pr), 2003; vol. IV (Pr-Z), 2003.
Milică 2013 = Ioan Milică, Lumi discursive. Studii de lingvistică aplicată, Iaşi, Editura Junimea.
Milică 2018 = Ioan Milică, Fosile vii (I și II), în „Cronica veche”, anul VIII, nr. 1/2018, p. 3 și nr. 2/2018, p. 4.
Munteanu 2007 = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Piteşti, Editura Independenţa Economică.
Munteanu 2013 = Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare şi funcţionare, Iaşi, Institutul European.
Paul 1891 = Hermann Paul, Principles of the History of Language, translated from the second edition of the original by H.A. Strong, New and revised edition (1890), London, Longmans, Green, and Co.
Philippide 1984 =A. Philippide, Principii de istoria limbii [1894], în A. Philippide, Opere alese. Teoria limbii, editate de G. Ivănescu şi Carmen-Gabriela Pamfil, cu un studiu introductiv şi comentarii de G. Ivănescu, Bucureşti, Editura Academiei.
Popescu-Marin 2007 = M. Popescu-Marin (ed.), Formarea cuvintelor din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei.
Puşcariu 1974 = Sextil Pușcariu, Cercetări şi studii, ediţie îngrijită de Ilie Dan, prefaţă de G. Istrate, Bucureşti, Editura Minerva.
Tiktin 1985–2001 = H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, 3 vol., Bucureşti, Staatsdruckerei, 1903-1925; 2. Auflage, überarb. u. ergänzt, Paul Miron-Elsa Lüder, Wiesbaden, Harrassowitz, Bde. 1–3, 1985–2001.
Tomescu 2001 = Domnița Tomescu, Numele de persoană la români. Perspectivă istorică, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic.
Avram, Sala 1989 = Mioara Avram, Marius Sala (ed.), Enciclopedia limbilor romanice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Saramandu, Nevaci 2013 = Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Sinteze de dialectologie română, Bucureşti, Editura Universitară.
Spitzer 1952 = Leo Spitzer, Sur quelques emplois métaphoriques de l’impératif. Un chapitre de syntaxe comparative, în „Romania”, nr. 83, p. 42–61.
Zafiu 2010 = Rodica Zafiu, 101 cuvinte argotice, Bucureşti, Editura Humanitas.
FROM VERBAL PHRASEOLOGISMS TO COMPOUND NOUNS. A SUI GENERIS FEATURE OF THE ROMANIAN LANGUAGE
ABSTRACT
In this article, I tried to prove that some verbal phraseologisms, while being substantivized, thanks to their semantic content, have glided to a compounding procedure specific to Romance languages also found in examples such as the Fr. coupe-papier, It. taglia-carte, Rom. papă-lapte, pierde-vară, etc. The fact that this type of compounds got specialized in Romanian almost exclusively in the direction of antonomastic pejorative designation (see also the proper names created as such: Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Roadevin, etc.) has contributed to drawing some of the phrases to this pattern. What is more, I think that this link between some phraseologisms and the procedure of compounding already mentioned could constitute a sui–generis feature of the Romanian language as compared to the other Romance languages. One must mention the fact that the possibilities of applying this procedure to phraseology are quite restricted. In fact, the respective procedure, so productive in other languages, has significantly reduced its usage in Romanian on account of the fact that it characterizes mainly the colloquial or vernacular language.
Keywords: Romanian compounds, proper names, idioms, phraseological derivation, lexematics.
[1] Acest articol reprezintă o versiune îmbunătăţită, parţial rescrisă, a unui capitol din cartea mea, Frazeologie românească. Formare şi funcţionare (Iaşi, Institutul European, 2013). Versiunea originară a acestui text (înainte de a fi fost inclusă în cartea mai sus menţionată) a constituit contribuţia mea la un articol (scris în colaborare cu Rudolf Windisch) care a apărut, în limba germană, sub titlul Züge sui generis der rumänischen Komposita des Typs frz. «coupe-papier», în „Romanistisches Jahrbuch”, vol. 67/2016, p. 67–102.
* Universitatea „Danubius” din Galați, România (citrismun@gmail.com).
[2] Vezi, pentru engleză, şi scare-crow ‘sperietoare de ciori’. Un personaj din basmul lui L. Frank Baum, The Wizard of Oz, se numeşte chiar Scare-Crow şi este interesant că în traducerea românească a acestui basm numele respectiv apare redat (firesc) drept Sperie-Ciori (şi nu *Sperie-Cioară), deşi în limba română forma consacrată de uz estesperietoare de ciori.
[3] Este adăugat şi rom. codobatură, care, din punctul de vedere al conţinutului (deşi sub o configuraţie materială diferită), reprezintă o formaţie analogă tipului de compunere discutat (cf. şi germ. Federhalter, it. pescivendolo, fruttivendolo). De fapt, codobatură constituie un subtip al tipului coupe-papier sau tagliacarte, una dintre denumirile „codobaturii” în italiană fiind chiar batticoda (Coseriu 1987: 264; cf. şi Iordan, Manoliu-Manea 1965: 242).
[4] Vezi, de pildă, şi cele spuse de Charles Bally: „On peut citer cependant le type porte-plume, essuie-mains, etc., où l’élément verbal n’a plus la valeur ni d’un impératif ni d’un indicatif, mais est un pur radical; porte-plume correspond à peu près à ce qui serait en grec pherekálamos” (Bally 1965: 95).
[5] În mod curios, explicaţia lui A. Pagliaro este trecută printre cele „mai puţin cunoscute şi acceptate” (Ciobanu, Hasan 1970: 106). Totuşi, în acelaşi loc, într-o notă de subsol, Fulvia Ciobanu observă că „teoria” lui Pagliaro „pare să câştige din ce în ce mai mult teren” în ultima vreme, printre adepţii acestei idei fiind amintiţi Charles Bally, J. Marouzeau, Halina Lewicka ş.a. De altfel – aş adăuga eu –, o dovadă că opinia respectivă devenise destul de cunoscută şi acceptată în epocă o reprezintă şi faptul că Maurice Grevisse a admis explicaţia lui J. Marouzeau (trimiţând la un articol al acestuia din 1952), vorbind şi el (într-o carte de largă circulaţie) doar de „temă verbală” în tratarea compuselor de tipul coupe-papier (vezi Grevisse 1975: 102).
[6] Pentru structurile lexematice, vezi, mai pe larg, Coseriu 1977: 163–184 şi Coseriu 1987: 229–235, dar şi (pentru o prezentare cu exemple româneşti) Coşeriu 1994: 87–92.
[7] Undeva, E. Coşeriu precizează că cel de-al doilea tip de compunere (cea prolexematică) corespunde unei secţiuni din ceea ce se numeşte, în mod tradiţional, „derivare” (care, de altminteri, priveşte şi modificarea, şi dezvoltarea, în sens coşerian). În schimb, compunerea lexematică – cu excepţia aşa-numitei „compuneri verbale”, pe care Coşeriu o încadrează la modificare – corespunde procedeului cunoscut, prin tradiţie, drept „compunere” (Coseriu 1977: 181–182).
[8] De altfel, într-un studiu scris cu câţiva ani înainte (Las estructuras lexemáticas [1968]), fără să intre în detalii, Coşeriu susţinuse aceeaşi opinie: „El tipo románico esp. cortapapeles, it. tagliacarte, fr. coupe-papier, también representa una combinación de los dos tipos, puesto que implica una composición genérica [= prolexemática, n.m., C.M.] con derivativo de expresión cero (cortar → corta– [equivalente de «que corta», «cortador»] y una composición específica [= lexemática, nota mea, C.M.]: compuesto genérico corta- + papeles)” (Coseriu 1977: 182). După cum se vede, într-o primă fază a lexematicii sale, Coşeriu întrebuinţa termenii composición genérica şi composición específica, în locul celor consacraţi ulterior.
[9] Coşeriu are grijă să precizeze că, în majoritatea cazurilor, cel de-al doilea element al compunerii lexematice este un substantiv (cel mai adesea cu funcţie sintactică de obiect direct), însă poate fi uneori şi un adjectiv (cf. it. cascamorto), un adverb (cf. it. Tirinnanzi), ba chiar şi un numeral (cf. sp. matasiete, it. ammazzasette), având diverse funcţii sintactice: nume predicativ, complement circumstanţial de loc etc. (Coseriu 1987: 259).
[10] Pentru structura care înglobează o interjecţie în locul verbului personal, nu am găsit în lucrările consultate niciun exemplu convenabil. Ar fi putut fi amintit, totuşi, [un] scârţa-scârţa pe hârtie ‘funcţionar, conţopist’. Ca nume generic depreciativ, există şi compusul sinonim (ce include tema verbală corespunzătoare respectivei interjecţii) Zgârie-hârtie, atestat chiar într-unul dintre articolele lui Mihai Eminescu (vezi Milică 2013: 107).
[11] Compusul brânză-n sticlă intră în aceeaşi categorie, fiindcă trebuie să fi fost la origine – cel puţin în mintea celui care l-a rostit prima oară – [un] *pune-brânză-n sticlă. De altfel, la scriitorul Mihail Sadoveanu am întâlnit un context edificator: „Se spune despre unii dintre noi că punem brânza în sticlă şi dăm oţet mâţei, dar asta nu-i adevărat. Oricât de cărpănoşi am fi, asta nu facem” (în romanul Fraţii Jderi, vol. 3).
[12] Ca indiciu pentru originea acestui compus, iată un fragment ilustrativ aparţinându-i lui Ion Creangă: „Şi cum ajung, odată intră buluc în ogradă, tusşese. Harap-Alb înainte şi ceilalţi în urmă, care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau obielele după dânşii, parcă era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul” (Povestea lui Harap-Alb).
[13] Fulvia Ciobanu (Ciobanu, Hasan 1970: 103–104) menţionează câteva denumiri de plante şi de păsări întâlnite în limba populară (suge-pin ‘sugătoare’, eventual, unge-căi [nesigur; mai degrabă unghia-căii], simţi-vară ‘piţigoi’, pişcă-n-floare sau chişcă-floare ‘grangur’ şi cap-întoarce/cap-suceşte/gât-întoarce, ca variante pentru capîntortură), dar despre acestea nu se poate spune că desemnează „obiecte”.
[14] Celebrul romanist a lucrat mai multe decenii la două lucrări de specialitate voluminoase, foarte bogate în material: Toponimia românească (1963) şi Dicţionar de nume de familie româneşti (1983).
[15] Aici şi peste tot, consemnez compusele aşa cum le-am întâlnit transcrise/redate în lucrările consultate; din acest motiv, fie liniuţa de unire, fie cratima nu apar întotdeauna cum ar cere-o normele ortografice în vigoare.
[16] În afară de cele deja înregistrate de predecesori (cum sunt Calcăntraur, Cată-n-sus etc.), Fulvia Ciobanu (Ciobanu, Hasan 1970: 104) îl semnalează şi pe Tulbură-Apă.
[17] Merită amintit şi Neagu Rupe-Piele, numele sugestiv al unui personaj creat de Nicolae Filimon, în romanul Ciocoii vechi şi noi (1863): „Între aceşti noi ciocoi, aleşi de Păturică după chipul şi asemănarea sa, era şi unul numit Neagu Rupe-Piele, om născut să fie călău şi care se silea prin cruzimi nemaiauzite a nu-şi strica reputaţiunea prenumelui său”. Exemplele din literatură pot fi înmulţite; de pildă, un personaj din romanul Moromeţii al lui Marin Preda se numeşte Năstase Besensac.
[18] Plânge-banul este amintit şi de Domniţa Tomescu (2001: 34), alături de Roade-oală şi Bea-zăce. Eu însumi cunosc o persoană al cărei nume de familie este Roadevin.
[19] Acesta este, probabil, şi motivul pentru care, în recentul tratat dedicat formării cuvintelor din perioada secolelor XVI-XVIII (vezi Popescu-Marin 2007), compusele în cauză nu sunt luate în consideraţie.
[20] Într-o notă de subsol, Fulvia Ciobanu face referire la Meyer-Lübke, potrivit căruia „inovaţia” (adică apariţia acestui tip de compunere) ar fi ulterioară secolului al VIII-lea, dar îl aminteşte şi pe Sextil Puşcariu, care – în discursul său de recepţie la Academia Română, Locul limbii române între limbile romanice (1920) – estima că tipul de compunere în cauză va fi apărut cu cel puţin 2-3 secole înaintea epocii avansate de Meyer-Lübke (vezi Puşcariu 1974: 168), adică – adaug eu – cam în perioada în care, după majoritatea specialiştilor, începea să se formeze articolul în limbile romanice (totuşi, cf. şi opinia lui Coşeriu privind influenţa vechii eline, supra, 2.1.).
[21] După Coşeriu (2004b: 300), „actualizatorul prin excelenţă este articolul «definit» sau «hotărât»”.
[22] Vezi şi observaţia lui A. Philippide: „Compusele, ca şi formele gramaticale bazate pe dânsele, odată născute prin izolare, se înmulţesc prin analogie, şi nu este prin urmare de trebuinţă ca la baza fiecărui compus să fie o izolare” (Philippide 1984: 72). Despre compuse, ca izolări, vezi şi Hermann Paul (1891, §566–567).
[23] Substantivele din cadrul compuselor de tip propoziţie sunt, de regulă, nearticulate, însă aceasta nu este o normă obligatorie (vezi, de pildă, roade-litrele, Plânge-Banul etc.).
[24] Desigur, sunt incluse şi explicate şi alte tipuri de compuse, cum ar fi, bunăoară, burtă-verde (Dumistrăcel 2001: 444–446).
[25] Cu veleităţi de lingvist, într-o carte dedicată explicitării originilor unor „vorbe” româneşti, gazetarul/scriitorul Ioan Adam oferă şi el acest exemplu din Alecsandri, fără să dea semne că recunoaşte aici un compus, utilizând doar termenul expresie: „În Chiriţa în provinţie, isprăvniceasa foloseşte o expresie înrudită [cu a da cu puşca-n Dumnezeu; n.m., C.M.], referindu-se la ingeniosul Leonaş: «Bre! Ce împuşcă-n lună!»” (Adam 2007: 28).
[26] O expresie idiomatică (verbală) poate conţine, la rându-i, o locuţiune verbală. De exemplu, se spune fie a-şi arăta arama, fie a-şi da arama pe faţă (unde a da pe faţă este o locuţiune sinonimă cu a arăta).
[27] Şi Laura Vasiliu, într-un articol de dicţionar referitor la compunerea în limbile romanice, după ce menţionează compuse precum gură-cască şi târâie-brâu (la structura verb + subst.), adaugă formele calcă-n-străchini şi fluieră-n-biserică (la structura verb + prep. + subst.), fără să-şi pună problema provenienţei lor frazeologice (în Avram, Sala 1989: 67).
[28] Evident, în ambele locuri din înşiruiri (aşa cum îl consemnează şi Fulvia Ciobanu), termenul corect este litră (unitate de măsură echivalentă cu un sfert de litru), şi nu literă.
[29] Prin locuţiuni verbale, Florica Dimitrescu înţelege, de fapt, orice frazeologism verbal (adică atât expresii, cât şi locuţiuni propriu-zise).
[30] După cum am văzut deja din prezentarea concepţiei coşeriene (vezi supra, 2.1.2.), procedeele se pot combina între ele. Felul în care a fost creat batjocură nu este pe deplin clarificat (vezi Dimitrescu 1958: 133–134). El a fost apropiat de compuse precum mână-ştergură, cap-în-tortură, codobatură (pentru cel din urmă a fost însă reconstituită şi o formă *codo-batulla), precizându-se că ar fi trebuit să fie, mai degrabă, *jocbatură. În orice caz, dacă admitem „că batjocură este refăcut din pluralul batjocuri, –ură este desinenţă, dar această desinenţă n-ar fi putut apărea dacă n-ar fi existat în limbă un sufix –ură la alte cuvinte (mână-ştergură, cap-în-tortură)” (Dimitrescu 1958: 141).
[31] Liviu Groza mai are în vedere şi alte mijloace de realizare a substantivizării frazeologismelor verbale, precum schimbarea diatezei centrului verbal, elipsa şi derivarea lexicală propriu-zisă (aceasta în special cu ajutorul sufixelor -tor şi -ură, corespunzând, deci, compunerii prolexematice, evidenţiată de Coşeriu).
[32] Pentru exemple şi pentru respectiva încadrare în rândul „cuvintelor compuse” (cu care se vede că nu este de acord), Liviu Groza trimite la capitolul redactat de Fulvia Ciobanu (1970), la care am făcut şi eu referire deseori.
[33] Lingviştii sau filologii sunt şi ei vorbitori şi se comportă ca atare. Iată un alt exemplu de derivare frazeologică, descoperit fără prea mult efort la Vasile Bogrea: „această pornire spre luare-în-râs a românilor” (Bogrea 1971: 374).
[34] Aşa cum se întâlneşte, bunăoară, şi cântător(i) în strună.
[35] Expresia de la care s-a format acest compus s-a încetăţenit în varianta a tăia frunză la câini, dar, uneori, mai poate fi întâlnită şi în versiunea a tăia frunză câinilor. A. Philippide consemnează izolarea doar sub forma a tăia câinilor frunză (Philippide 1984: 82), adică exact cu inversiunea prezentă în compusul rezultat.
[36] Iată şi alte exemple date de Coşeriu, laolaltă cu respectiva constatare: „…aunque a este respecto hay que advertir que puede tratarse también de bases no realizadas como tales en la norma de la lengua; cf. fr. Gascon → [verbo] → gasconnade, esp. gaucho → [verbo] → gauchada, it. americano → [verbo] → americanata, donde los verbos implicados por estos desarrollos – *gasconner, *gauchar, *americanare – no existen en la norma del francés, del español y del italiano” (Coseriu 1987: 251).
[37] Mă refer la punctul de plecare, fiindcă, ulterior, în cazul compuselor încetăţenite, desemnarea se fixează ca semnificaţie.
[38] La care se poate adăuga şi varianta [un] calcă-n-gropi (ce are la bază o interferenţă între a da în gropi [de prost] şi a călca în străchini), formă reprodusă de Vladimir Robu (vezi supra, 3.1.1.).
[39] În consecinţă, Vasile Bogrea (vezi supra, 3.3.) proceda just scriind căutători-de-pete şi luare-în-râs cu liniuţe de unire, la fel ca în cazul oricărui alt compus.