LUMINIŢA BOTOŞINEANU*, ANA-MARIA MINUŢ**
- Momentul zero, paratextul literar
De la studiul fundamental din 1987 al lui Gérard Genette (Seuils) şi până în prezent, importanţa fenomenologiei paratextuale a fost convingător demonstrată, din multiple perspective: hermeneutică, stilistică, semiotică, pragmatică. Studiile consacrate paratextului privilegiază constant arta literară, fără a ignora, însă, total, alte forme ale manifestării artistice precum muzica şi pictura[2].
Recunoscându-i implicarea decisivă în condiţia estetică a operei literare, lucrările de specialitate pun accentul pe rolul paratextului în configurarea relaţiei autor – cititor şi în orientarea receptării. Indiferent de direcţia din care este analizată relaţia text (literar) – paratext (literar), aceeaşi observaţie s-a desprins cu evidenţă: plasând în centrul atenţiei textul, s-a observat că „fiecare lume ficţională reclamă funcţii specifice pentru propria aură paratextuală”, că „ficţiunea îşi păstrează modul de articulare internă şi prin faptul că elementele de paratext o proiectează dincolo de ea însăşi” (Stancu 2006: 42, 184); privind relaţia din cealaltă direcţie, s-a afirmat frecvent că paratextul literar („autentifică” şi) „susţine” caracterul ficţional al textului, „continuă” universul ficţiunii, participă la instituirea unei poetici particulare, atribuind trăsături specifice lumii imaginate (Stancu 2006: 61, 253).
- De la paratext la epitext
În condiţiile în care analiza paratextului vizează, curent, elemente „obligatorii” precum pagina de titlu, coperta şi supracoperta, numele autorului, subtilurile, mottoul, dedicaţia, prefaţa şi postfaţa, eventual chiar interviurile acordate de autor (încadrate de Genette 1987 fie la paratextul editorial, exterior, fie la cel intern, constituit din elemente subordonate instanţei auctoriale), atragerea în sfera procedurilor paratextuale a unui jurnal de anchetă dialectală ar putea părea hazardată. Fără a intra în detaliile concepţiei lui G. Genette, reamintim trei aspecte care constituie tot atâtea argumente relevante în abordarea pe care o propunem. Un prim aspect se referă la faptul că, în opinia lui Genette, paratextul „conferă textului un cadru (variabil) şi uneori un comentariu, oficial sau oficios, de care cititorul cel mai purist şi cel mai puţin influenţat de erudiţia externă nu poate să dispună oricând atât de uşor pe cât ar vrea sau pe cât o pretinde”. În al doilea rând, specificul paratextului este dat, conform lui Genette, de trei trăsături considerate esenţiale: eterogenitatea practicilor lingvistice şi discursive, comanda asupra lecturii şi asemănarea de statut cu textul propriu-zis (Genette 1982: 9). În fine, al treilea aspect şi cel mai important în discuţia de faţă se referă la distincţia operată de Genette, după un criteriu „spaţial” (mai exact, al situării în spaţiul operei) între peritext, aflat în acelaşi volum cu textul (titluri, mottouri, prefeţe, intertitluri, note etc., adică principalele elemente considerate propriu-zis paratext) şi epitext, definit ca „orice element paratextual care nu este materialmente anexat textului în acelaşi volum” (Genette 1987: 316). Epitextul este reprezentat, aşadar, de scrierile „exterioare” textului, dar complementare acestuia din punct de vedere funcţional; interviurile, convorbirile, dezbaterile constituie epitextul public, în timp ce scrisorile, confidenţele orale şi jurnalele se încadrează în aşa-numitul epitext privat (ibidem: 317).
- Jurnalul de anchetă ca paratext
Abordarea unui jurnal de anchetă dialectală ca paratext (mai exact, în terminologia lui Genette 1987, ca epitext) al unui atlas lingvistic devine, prin prisma acestor clarificări, justificată. În plus, ideea că elementele paratextuale sunt „indiciale pentru statutul de act de comunicare al unui text, indiferent de caracteristicile sale funcţionale, tematice sau compoziţionale” (Cvasnîi Cătănescu 2010: 45) se potriveşte extrem de exact unui jurnal de anchetă, ştiut fiind că investigaţia dialectală este ea însăşi, mai presus de orice, o „formă de comunicare”; s-a subliniat adesea că valoarea unei astfel de investigaţii depinde în mod esenţial de capacitatea obiectivă şi subiectivă a participanţilor implicaţi de a apropia cât mai mult ancheta dialectală de o formă de comunicare propriu-zisă (cf. Dumistrăcel, Introducere, în Dumistrăcel et al. 1997: 32). Apoi, ca punere în scenă a unui chestionar, ancheta poate fi socotită ea însăşi un paratext al acestuia, formele peritextuale de diverse tipuri (indicaţii, clarificări, completări, reformulări) transformându-se, în paginile jurnalului, în epitext. Prin urmare, având în vedere repertoriul variat al formelor paratextuale specifice jurnalului de anchetă, evaluarea impactului acestora asupra textului propriu-zis, cu care paratextul nu intră într-o relaţie de tip concurenţial, ci într-o evidentă complementaritate, se impune ca firească.
Jurnalul de anchetă pe care-l avem în vedere este inclus în volumul Ancheta dialectală ca formă de comunicare; calificat, cu ponderaţie, în Cuvânt-înainte, drept „complement documentar”, jurnalul le facilitează cititorilor (inclusiv lingviştilor din afara cercului restrâns al dialectologilor) înţelegerea procesului de comunicare şi a modelului de interacţiune pe care le implică ancheta dialectală. Jurnalul are, din acest motiv, nu doar un rol descriptiv, ci şi unul funcţional, fiind o modalitate de acces la conţinutul propriu-zis al anchetelor dialectale efectuate pentru NALR. Moldova şi Bucovina: confruntând constant problemele teoretice cu realitatea „obiectului” supus cercetării, jurnalul devine spaţiul unor dezbateri lingvistice şi metodologice sui-generis şi al unor reflecţii metatextuale, dar şi ideologice, chiar autobiografice, care conferă o doză suplimentară de autenticitate şi motivează reacţii, interpretări, atitudini.
Ideea nu este nouă: „Am considerat utilă publicarea acestui complement documentar ţinând seama de aprecierea pe care a făcut-o un maestru al domeniului, Sever Pop, cu privire la preocuparea dialectologului francez Antonin Duraffour de a transmite experienţa practică dobândită în urma unei asemenea activităţi: «Duraffour a pleinement raison lorsqu’il affirme que ces confidences, non seulement s’excusent, mais encore s’imposent»” (Dumistrăcel et al. 1997: 9), iar anchetatorii Atlasului lingvistic român, Sever Pop şi Emil Petrovici, s-au conformat acestui imperativ, consemnând, la rândul lor, circumstanţele anchetei, precum şi reacţiile şi comentariile subiecţilor (cf. Dumistrăcel 2007).
3.1. De ce paratext? Pentru că în toate studiile care i-au fost consacrate, paratextul este considerat un spaţiu discursiv având ca trăsătură specifică deschiderea (Stancu 2006: 253), iar jurnalul dialectal este, în chip evident, o „poartă”, mai exact, una care permite accesul la specificul şi convenţiile anchetei. De ce un altfel de paratext? Pentru că, dacă paratextul literar este un spaţiu al tranzacţiei/ medierii între ficţiune şi realitate, în cazul jurnalului de anchetă, lucrurile stau diferit. Jurnalul însuşi, ca text, este unul „referenţial”, trimite la o realitate a cărei imagine fidelă o redă: nu e un text de ficţiune şi nici nu se raportează la un text de ficţiune. În plus, şi în cazul jurnalului de anchetă se verifică faptul că elementele paratextuale sunt implicate în „pactul de lectură” dintre autor şi cititor, numai că în acest caz „pactul de lectură” conţine trei „clauze”[3]: una de natură strict ştiinţifică, care asigură corectitudinea informaţiilor de specialitate transmise; una referenţială, care garantează sinceritatea „mesajului” şi, în sfârşit, una de natură autobiografică subiacentă, care, legitimând emiţătorul, garantează autenticitatea mesajului acestuia şi îi consolidează veridicitatea.
De asemenea, în timp ce prefeţele şi postfeţele (ca peritext literar) sau interviurile şi convorbirile (ca epitext literar) sunt adesea false/nesincere, ambigue, ludice, programatice ori publicitare, jurnalul de anchetă pune „la dispoziţia cititorului interesat de cunoaşterea înfăţişării reale [subl.n.] a lucrurilor observaţii din jurnalul de anchetă al unui cercetător de teren, cuprinzând, de fapt, paralel cu însemnările iniţiale, rezultatul confruntărilor în cadrul unei echipe de lucru” (Dumistrăcel et al. 1997: 9); astfel, jurnalul le permite receptorilor să înţeleagă „funcţionarea” anchetei dialectale, fiind, totodată, un spaţiu în care se pot face cunoscute o serie de decizii luate de anchetatori sau date amănunţite cu privire la informatori sau la alte „instanţe” implicate în anchetă.
În partea secundă a jurnalului de anchetă (după Cadrul general al anchetei), respectiv Relaţiile cu subiecţii şi caracterizarea acestora, „care semnalează, în formularea primei receptări, o problematică de studiu privind mecanismul şi rezultatele generale ale investigării (perceperea «diferenţelor» fonetice şi reacţia la acestea, la aspectele morfologice şi lexicale – semantică, sinonimie, frazeologie)”, autorul precizează că a adăugat „şi numeroase note din caietele în care am înregistrat răspunsurile la întrebările din Chestionar, pe baza cărora am redactat, în 1976–1977, «caracterizări» mai cuprinzătoare ale subiecţilor, după modelul Jaberg-Jud, proiectate iniţial pentru volumul introductiv la NALR-Mold. Bucov., Date despre localităţi şi informatori (tipărit în 1987), unde, însă, pentru o «echilibrare» […] a părţilor ansamblului, am publicat variante abreviate” (Jurnal: 257). Dar, avertizează el în continuare, „tabloul general al prezentării anchetei şi al caracterizării subiecţilor poate fi realizat numai prin lectura informaţiilor din volumul Date…, paralel cu observaţiile de faţă” (ibidem), afirmaţie în care identificăm o caracteristică esenţială a paratextului: raportul de interdependenţă cu textul propriu-zis.
3.2. Pornind de la „schema” cunoscută, constând în consemnarea (relatarea în scris) evenimentelor în succesiunea lor, jurnalul face posibilă instituirea unei variante „în acţiune” (în sincronie) a anchetei dialectale, actualizând practic ancheta şi, în acelaşi timp, completând‑o, detaliind-o.
Astfel, privilegiind succesiunea cronologică, autorul îşi structurează însemnările în funcţie de prima vizită (având în vedere faptul că majoritatea localităţilor au fost investigate în mai multe rânduri), urmând ca notele ulterioare, de diferite tipuri (rememorări, scrisori) asupra unui punct de anchetă să fie grupate după acelaşi criteriu; în ce priveşte comentariile din momentul primei redactări (1993–1994), acestea au fost marcate prin prezentarea textului între paranteze (cf. Jurnal: 257).
3.3. Corelarea secvenţelor textuale este realizată de cititor în conformitate cu anumite exigenţe de ordin semantic, iar lectura este dirijată de nucleele semantice indicate chiar în subtitlurile celor două părţi: contactul cu localnicii, condiţiile desfăşurării investigaţiilor, relaţiile cu subiecţii şi caracterizarea acestora din punctul de vedere al personalităţii şi al prestaţiei. Aspectul sintactic al textului aduce în atenţie „distribuţia textuală”, care permite operarea unor distincţii între secvenţele propriu-zise care „construiesc” jurnalul şi secvenţele reprezentând diverse forme de deschidere paratextuală (paratext cu propriile elemente de paratext!).
- Aplicaţie
4.1. Despre gramaticalizare şi logicizare
Ca negociere între un emiţător şi un receptor, cu schimbarea rolurilor acestora după modelul general al comunicării (deşi într-o manieră disproporţionată la extrem), ancheta dialectală nu este o simplă prelevare mecanică de material, ci o formă de comunicare pusă în act prin valorificarea uneia dintre funcţiile secundare şi derivate ale limbajului: subiecţilor atribuindu-li-se „posibilitatea şi capacitatea de a «înţelege», se realizează forma numită de Eugen Coşeriu «a comunica ceva despre ceva» […] după o «convenţie»” (Dumistrăcel et al. 1997: 31). Dacă, în cazul limbajelor tehnice, profesionale, faptele de limbă, „provocate”, iar nu „recoltate” din comunicarea uzuală, ilustrează competenţa idiomatică a subiecţilor, alta este situaţia în cazul în care obiectul chestionării îl constituie faptele morfologice, când ancheta înregistrează reflexe ale competenţei expresive. Pus în situaţia de „a comenta felul cum vorbeşte” (în virtutea principiului formulat de Coşeriu, conform căruia „opiniile vorbitorilor asupra limbajului aparţin şi ele obiectului «limbajului» şi nu pot să nu fie luate în seamă”‒ apud ibidem: 32), informatorul „este constrâns spre epistemologie” (ibidem: 31).
Întrucât, parafrazându-l pe Wittgenstein, „limitele lumii impun limitele limbii”, Jurnalul consemnează interesante cazuri de blocaj produse în cursul anchetei atunci când informatorii sunt puşi în situaţia de a opera generalizări şi abstractizări pentru a ajunge la forme gramaticale nesusţinute de logica exterioară limbii, în fapt de exemplele prelevate de vorbitor din sfera familiarului. Astfel, flexiunea nominală ridică probleme în cazul substantivelor care, deşi prezintă un tablou flexionar complet, au ca referent fie un obiect unic (situaţie în care subiectul poate refuza forma de plural): [pentru căşărie:] „nu există mai multe căşării la o stână!” (638. Odaia Manolache, Vânători, jud. Galaţi, p. 314); [pentru pl. de la comarnic:] „fiecare stână cu comarnicul ei” (634. Vârlezi, jud. Galaţi, p. 321); [pentru oaie stearpă:] inf. refuză să dea pl., considerat „nesemnificativ, întrucât «cele MAI MULTE au miei»” (638. Odaia Manolache, Vânători, jud. Galaţi, p. 313); „de la «vamă», pl. este «mai multe kilograme» – «nu poţi da mai multe văn’»” (628. Epureni, jud. Vaslui, p. 358). Într-o variantă extremă, deruta subiecţilor în faţa aspectelor morfologice ale anchetei se manifestă chiar în ce priveşte paradigma substantivelor concrete din universul familiar imediat, care nu ridică astfel de probleme: „Am fost pur şi simplu uluiţi de incapacitatea lui [a IS] de a formula pl. substantivelor. De ex., îi arătam cele două uşi, de la camera la care lucram şi pe cea de la sală, cerându-i pl. de la uşă; degeaba, rămânea la enunţul «uşa de la casă şi uşa cealaltă» etc. etc.” (643. Cudalbi, jud. Galaţi, p. 285).
În cazul substantivelor care au ca referent obiecte formate în mod logic din mai multe elemente (substantive desemnând obiecte-perechi sau substantive colective), subiectul poate refuza singularul: „chiar dacă acceptă să formuleze [sg.] pentru obiecte care la războiul de ţesut sunt perechi, [IS] precizează mereu: «două punem, unul la vătale, unul la iţe» (pentru beţe, băţ); «sunt două: cu unul nu poţi ţese» (braţe; braţ / la vătale)” (637. Frumuşiţa, jud. Galaţi, p. 312–313); „sg. de la «cruci» la vârteniţă este formulat de circumstanţă, pentru că, de fapt, «sunt două: aşa se formează»” (628. Epureni, jud. Vaslui, p. 358).
Logicizarea prin ancorarea în familiar este, se pare, invers proporţională cu gradul de înţelegere a „sistematicii” anchetei de către informator, tentat uneori să explice şi să îşi explice plurale precum miei („justificat prin «şi doi chiar» [poate să fete o oaie]”, 637. Frumuşiţa, jud. Galaţi, p. 312), gălbenuşuri („sunt şi ouă cu două ~”, 650. Lieşti, jud. Galaţi, p. 324), curcubáie („ies şi câte două ~”, ibidem); feţe („două feţe, mai mulţi oameni”, 627. Fălciu, jud. Vaslui, p. 305) şi până şi un informator excelent precum IP din 646. Belceşti, Iveşti, jud. Vaslui (p. 318) găseşte necesar să justifice, ca o excepţie, pl. luceferi („este şi dinspre ziuă”).
Gândirea marcat concretă, care operează mai curând cu elemente particulare şi respinge de regulă termenul generic, îi conduce pe subiecţi la forjarea unor perechi opoziţionale sui-generis pentru categoria de număr, unele dintre ele aflate într-o relaţie de tip metonimic: „de la pl. fructe, sg. este… «un măr»” (649. Matca, jud. Galaţi, p. 323); „Faţă de colectivul «zarzavaturi», sg. ar fi «o ceapă», «un morcov»” (628. Epureni, jud. Vaslui, p. 358); „De la «roată», pl. e simplu: «patru roate»” (ibidem), „la fântână sunt ghizdele, deci sg. ar fi «bucată de ghizdea» (ibidem); „de la «pantaloni», «izmene», sg. ar fi «o pereche de…»” (ibidem), „după pl. zarzavaturi, pentru sg. dă pătrunjel, ţelină, ridiche; după vase, sg. «normal» este «o farfurie»” (657. Borşani, Coţofăneşti, jud. Bacău, p. 332); „pl. pentru «mănunchi» este «două părţi de mănunchi» (650. Lieşti, jud. Galaţi, p. 324), „ca singular pentru lacrimi dă «picătură»” (637. Frumuşiţa, jud. Galaţi, p. 312).
Observaţiile cu privire la blocajul informatorilor se verifică şi în cazul paradigmei unor verbe, defectivă, în opinia informatorilor, pe considerente de logică elementară: inf. din pct. 638. Odaia Manolache, Vânători, jud. Galaţi (p. 313) refuză să ofere „diferite persoane la prez. indicativ al verbului (a) jănţui: «nu poate oricine ~!»” (ibidem). Neobişnuit cu conjugarea, un alt IP imaginează acţiuni corelative: „(eu?) «deschid», (el?) «închide»” (639. Braniştea, jud. Galaţi, p. 289) sau „La verb, în loc de o simplă înşirare de forme, asistăm la un soi de «confruntare» de complinire: (eu?) cânt, (tu?) joci; (tu?) dai, (el?) primeşte” (638. Odaia Manolache, Vânători, jud. Galaţi, p. 313).
La polul opus, informatorii „cu viziune lingvistică”, aşa cum îi numeşte autorul, decodează logica structurării chestionarului şi anticipă unele întrebări care intră într-o paradigmă: „Nu întâmpin nici o dificultate în ceea ce priveşte aspectele morfologice ale anchetei; IP are o minte logică, organizată. În ultima zi, conjugă, pur şi simplu, fiecare «timp» verbal (chiar m.m.c.p.), după prima întrebare, de precizare a momentului acţiunii. O reacţie tipică pentru un astfel de subiect: întrucât răspunsurile sale (sau cea mai mare parte a acestora) nu mă iau prin surprindere, mă întreabă dacă n-aş putea nota şi singur răspunsurile!?” (645. Adam, Drăguşeni, jud. Galaţi, p. 348); „[Informatoarea] are un deosebit simţ al limbii […]. Excelentă în ceea ce priveşte aspectele morfologice; la verbe, face observaţia: «şi la trecut şi la prezent şi la viitor!»; la (a) fugi, după primul răspuns pentru acest timp, obţinut prin sugestie mai mult decât prin întrebare, se interesează: «la viitor?»” 643. Cudalbi, jud. Galaţi, p. 339); „Subiectul ales pentru ancheta cu QG este deosebit de dotat. […] Remarcabil pentru aspectele morfologice; nu numai că formulează singur pl. substantivelor şi adjectivelor, ci oferă, spontan, şi verbele corespunzătoare: de la logodnă, logodesc” (658. Păuneşti, jud. Vrancea, p. 319–320).
4.2. Despre „instinctul expresiv”
Relaţia de contiguitate text – paratext poate fi urmărită şi cu privire la componenta „afectivă” a răspunsurilor subiecţilor: notele de pe marginea hărţilor incluse în atlas, suplimentele informaţionale din textele de tip material necartografiat sau din subsolul volumelor de etno- şi sociotexte, la care se adaugă diferite simboluri, care indică intenţii şi reacţii comportamentale (ale anchetatorului sau ale subiectului), toate pot fi substanţial îmbogăţite şi eficient evaluate cu ajutorul observaţiilor puse la dispoziţie în Jurnal. Constatându-se că „în special AD pentru înregistrarea de texte” reprezintă, pentru subiecţii „mai dotaţi ca sensibilitate de tip «artistic»”, „un teren propice de manifestare”, anchetatorii au urmărit, în comportamentul lingvistic al informatorilor, exprimarea, concomitentă, a denotaţiei şi a conotaţiei, amintind în context şi existenţa, în produsele vorbirii populare, a unei dihotomii identificate, printre alţii, de Manlio Cortelazzo, între „volontà comunicativa” şi „istinto espressivo” (Dumistrăcel et al. 1997: 188).
Jurnalul consemnează, de pildă, comentarii diverse exprimate în formule cvasi-paremiologice, precum cele despre avantajele „răritului” în praşila a doua la porumb: „«dácă-i raru/ uúmpli cáru/ dácă-i desu/ uúmpli fésu»” (669. Soveja, jud. Vrancea, p. 311), despre anumite tipuri umane: „«ca curca-n lemne» – despre o fată prostuţă, stângace; «ca piatra-n baltă» – despre un om prost; «stă ca molia în fundul ghemului» – despre un om tăcut” (615. Muncelu, Glăvăneşti, jud. Bacău, p. 364) sau despre importanţa şi valoarea, pentru apicultor, a primului roi: „primul roi valorează cât un car cu boi, al doilea cât o găină grasă, al treilea – nici cât un fulg de găină” (642. Costache Negri, jud. Galaţi, p. 341).
Răspunsurile informatorilor beneficiază adesea în paginile Jurnalului de „etichetări” concise, caracterizând reacţii ale subiectului sau sintetizând unele trăsături de caracter ale acestuia:
– expresivitate: „pentru «mă îmbăt», dă răspunsurile «m-am făcut praf, ~ pământ»; pentru «cherchelit» – «ai lins coada cepului»”; „pentru nuci, harbuji, ouă”, inf. foloseşte expresia „marfă chioară”, căci „nu ştii ce cumperi” (627. Fălciu, jud. Vaslui, p. 360);
– umor: „pentru «a pune ochelarii» – «pun în patru» (ca la jug, două perechi de boi), «a îngropa (mortul)» – «îl bagă sub sol!» (ironizând treminologia agricolă actuală) (634. Vârlezi, jud. Galaţi, p. 320), „despre femeia beată – «bolnavă de oală»” (649. Matca, jud. Galaţi, p. 323);
– exprimare colorată: „pentru «beţiv» – «îi de meserie»; în legătură cu «cherchelit» – «în doi peri, s-o udat la picioare» (poate pentru că încă nu i s-a urcat la cap!); antena de televizor este «borună»: «o urcat boruna pe casă!»” (658. Păuneşti, jud. Vrancea, p. 320);
– ironie: „după «se revarsă zorile» (cam suspectă această formulă!) – «se crăcănează de ziuă!»” (667. Nistoreşti, jud. Vrancea, p. 336); „«mânzat» (este la fel) ca «flăcăuaşul», iar bou «ca flăcăul»” (629. Fruntişeni, Griviţa, jud. Vaslui, p. 337); „chel «cum sunt eu», [femeie] beată «îi stă bine!»” (640. Piscu, jud. Galaţi, p. 317);
– înclinaţie spre glumă: „«cu coada ochiului, ca hulpea!»; (femeie) starpă «ca vaca» [!]; chelbos «pe de-a rândul» (= complet)” (643. Cudalbi, jud. Galaţi, p. 339).
Tot în sfera aprecierii „stilului” se situează reflecţii cu privire la: „(copil) făcut din flori: «a mers şi s-a jucat prin flori»” (653. Mirceştii Vechi, Vănători, jud. Vrancea, p. 335), „moare «zeamă de varză»: dar cine moare?” (535. Fârţăneşti, jud. Galaţi, p. 325), secvenţe în măsură să ilustreze performanţa expresivă a subiecţilor.
4.3. Despre variaţia diatopică
(1) Perspectiva informatorului
Jurnalul suprinde perspectiva informatorilor asupra variabilităţii diatopice, prin consemnarea unor puncte de vedere, subiective, referitoare la diferenţele regionale, mai cu seamă la nivel intradialectal (a), dar şi interdialectal (b).
(a) Formulările îşi au originea în perspectiva contrastivă asupra vorbirii din diverse zone ale Moldovei, creatoare de:
(a1) proiecţii empirice ale variabilităţii lingvistice teritoriale („Pentru IP, «limba deviază [= variază] de la sat la sat»; de ex., limba celor din Popeni este «cam ţigănească» [fără să poată preciza ceva]” – 629. Fruntişeni, Griviţa, jud. Vaslui, p. 337);
(a2) constatări cu privire la variaţia lexicală („la Zorleni, pentru «floarea-soarelui» se zice sorícă; la Odaia Bursucani se zice húţa, húţa! pentru «cea!» şi huahís! pentru «hăis!»” – 629. Fruntişeni, Griviţa, jud. Vaslui, p. 337; „tăt, nu tot, se zice «pe la Iaşi»” – 663. Pralea, Căiuţi, jud. Bacău, p. 360) sau fonetică („Cei din Glăvăneşti vorbescu cu «ĉe» pentru kþe, mocăneşte” – 615. Muncelu, Glăvăneşti, jud. Bacău, p. 363); „Subiectul […] semnalează în vorbirea moldovenilor de la şes sunetul ŝ” (670. Hârja, Oituz, jud. Bacău, p. 321); „zeci, nu zăŝi, şapte, nu şăpti, pe care [IP] le crede specifice moldovenilor de pe la Mărăşeşti, Bacău” (651. Câmpineanca (Floreşti), jud. Vrancea, p. 322).
(b) contactul, direct, dar de cele mai multe ori mediat, cu unităţi diatopice care nu se află în continuitate cu propriul idiom conduce informatorii la:
(b1) încercări de tipologizare: „… [informatorul] este foarte atent la problema folosirii diferitelor registre ale limbii: fiicei sale, care învaţă la un liceu din Bistriţa-Năsăud, i-a pus în vedere să nu vie cu «vorba schimbată» din Transilvania!” (667. Nistoreşti, jud. Vrancea, p. 336);
(b2) precizarea ariei de răspândire (şi a isogloselor corespunzătoare) a anumitor fapte de limbă, de natură lexicală: „în Teleorman, pentru «clacă» se zice «şezătoare» sau «blană»; «crumpli» pentru «cartofi» se spune în Transilvania; «pilotă» a văzut în Ungaria; «chimir» la mocani şi la «găzari»” (636. Cuca, jud. Galaţi, p. 344); „… în Transilvania s-ar zice feĉór pentru ‘mire’, ‘ginere’” (634. Vârlezi, jud. Galaţi, p. 320); „…bulz se foloseşte «în Ardeal, [spunea] tata!»” (641. Pechea, jud. Galaţi, p. 333); „…muiere se zice în Oltenia” (629. Fruntişeni, Griviţa, jud. Vaslui, p. 337); „«Cuvinte şi lucruri» în viziunea IS pentru Agricultură, Viticultură: «prepeleac» a văzut în Bucovina, «îmblăciu» în zona Botoşanilor, iar «codârlă» în Argeş” (639. Braniştea, jud. Galaţi, p. 342); „… pentru «din buruiene» (‘bastard’), în Basarabia se zice baistrúc; tot aici, pentru «furcă» se zice «iabá», iar pentru «pepene» – «harbuz»” (633. Oancea, jud. Galaţi, p. 351–352); „[IP] Respinge termenul puţ: «puţu-i oltenesc!»” (627. Fălciu, jud. Vaslui, p. 305); „o ardeleancă (din sat) îi spune magari la snopul… [de deasupra clăii de fân] (râde); noi râdem de ea” (660. Boloteşti, jud. Vrancea, p. 219); „un oltean ar tăia un mânz când îi ceri să taie un cârlan” (670. Hârja, jud. Vrancea, p. 274); „cină şi cinăm se spune «în Banat»” (646. Belceşti, Iveşti, jud. Vaslui, p. 318); „şógur se spune pentru ‘cumnat’ la Braşov” (646. Belceşti, Iveşti, jud. Vaslui, p. 318).
(2) Perspectiva anchetatorului
La polul opus, anchetatorul, dotat cu instrumentele investigaţiei ştiinţifice şi cu un acut spirit de observaţie, consemnează, într-un raport de complementaritate cu informaţia furnizată în notele Atlasului (hărţi, MN, texte) sau în volumul de Date şi în mod cert cu beneficii evidente în ce priveşte interpretarea răspunsurilor de bază din atlasul lingvistic:
(a) delimitări, după criterii fonetice, morfosintactice şi lexicale, operate în peisajul lingvistic complex al sudului Moldovei. Anchetatorul disociază fonetismul muntenesc de influenţa literară: „Vorbirea «muntenească» e foarte aproape de limba literară la acest subiect […]. Dar [informatorul] nu evită fonetismele dialectale de tip sudic: g’enunk’e, dă, pă; sonorizările sunt «în floare»: padlagină, corazlă, chijleac, plojniţă, […] zmântână; foarte clar un ş «muiat» pe care îl transcriu şi: albuşi, gălbănuşi” (670. Hârja, Oituz, jud. Bacău, p. 274). „În sat se vorbeşte un grai de tip «muntenesc», fapt semnalat de către Sever Pop din 1934 […]. Caracteristici: ĉ/ĝ; e şi i după s, z, ş, j, ţ; diftongul e9a; finalele ă şi e […]; prepoziţiile dă, pă; pron. şi adj, demonstrative ăla, aia, ăia, alea; lexic caracteristic” (670. Hârja, Oituz, jud. Bacău, p. 321); „Graiul local este unul de tip muntenesc, păstrat cu destul de slabe imixtiuni «moldoveneşti» (de fapt, unele forme reprezintă fonetisme «regionale» sau «populare». Câteva trăsături: s, z, ţ, ş «muiaţi» (în frasin, secară, urzesc, să grebleze, ţes, finala şi în ţăpuşi, ca şi ţi, zi, în cuţi, livezi, solzi; vezi, apoi, diftongul e9a, în coseam, seacă, minţeam” (657. Borşani, Coţofăneşti, jud. Bacău, p. 331);
(b) interferenţe dintre graiurile moldoveneşti indigene şi idiomurile enclavizate de tip muntenesc, care coexistă în aria sud-moldovenească: „La diverşi vorbitori (şi în proporţii diferite) se observă efectele interferenţelor cu graiul de tip moldovenesc din zona Mărăşeşti, unde locuitorii au pământ […]; astfel, apar oscilaţii în ceea ce priveşte pronunţarea africatelor ĉ/ĝ şi «palatalizarea» labialelor” (669. Soveja, jud. Vrancea, p. 311), „Graiul local este unul de tip muntenesc, păstrat cu destul de slabe imixtiuni «moldoveneşti» (de fapt, unele forme reprezintă fonetisme «regionale» sau «populare»)” (657. Borşani, Coţofăneşti, jud. Bacău, p. 331); „Pentru texte, am găsit, până la urmă, subiecţi buni, păstrători ai graiului de tip muntenesc al enclavei, deşi se pot observa şi «contaminaţii» datorate graiurilor moldoveneşti (cel mai frecvent, vocale finale închise). Impresionează, însă, pronunţia netă, «energică», atât de deosebită de a graiurilor dominante ale zonei” (664. Caşin, jud. Bacău, p. 315);
(c) fapte de limbă specifice zonei: „fonetisme regionale (de exemplu, u «final») apar la mai mulţi subiecţi” (634. Vârlezi, jud. Galaţi, p. 272); „aici înregistrez sensuri aparte ale apelativului, munte însemnând, de exemplu, ‘păşune’ şi ‘pădure’ ca proprietăţi ale vechilor obşti” (668. Nereju, jud. Vrancea, p. 280); „cel mai bine sunt reprezentate în vorbire –u (final) şi d¦ (dintre fonetismele specifice zonei)” (644. Corod, jud. Galaţi, p. 294).
4.4. Despre variaţia diacronică
Ancheta dialectală preconizează şi înregistrează observaţii diverse asupra variaţiei diacronice, consemnând, în manieră de regulă opozitivă, forme recente şi forme vechi, calificate ca atare fie de către anchetator, ca observator profesionist al realităţii lingvistice, fie de către informatorii înşişi, stimulaţi la un efort epistemologic de tipul special de contract de comunicare pe care îl presupune ancheta. Simbolurilor [B] (explicitat prin „aşa zic bătrânii”) şi [T] („aşa zic tinerii”), respectiv [R] („formă recentă”) şi [V] („formă veche”), mai rare în Jurnal („… de la colectivul vesélă, [B] blide, sg. este… farfurie!” – 626. Vetrişoaia, jud. Vaslui, p. 369; „IS confirmă că [B] ziceau puţ” – 655. Ionăşeni, Nicoreşti, jud. Galaţi, p. 293; „Din proprie iniţiativă, compară registre ale vorbirii: [V] mă-mbúng′; [V] maiá, [R] drójdii9, [R] fúlgeră, [V] scápără” – 637. Frumuşiţa, jud. Galaţi, p. 312), le corespund formule perifrastice, care plasează faptele de limbă în diacronie: „[subiectul] vorbeşte «pe vechi», nu fără tentaţia modernizării, când, după cum i se pare chiar lui, «îşi dă în petic»” (641. Pechea, jud. Galaţi, p. 333); „… scuip se spune «pe limbă mai tânără»” (629. Fruntişeni, Griviţa, jud. Vaslui, p. 337); „… «saltea, mindir, păier» – zic bătrânii” (633. Oancea, jud. Galaţi, p. 351-352); „insistă asupra formelor vechi hórbă şi horg’ésc” (638. Odaia Manolache, Vânători, jud. Galaţi, p. 313). Reperul este vorbirea generaţiei anterioare, specificul procesului constând în circumscrierea sa curentă în sfera familiarului, în speţă raportarea la vorbirea părinţilor subiectului (de altfel, despre IP din pct. 633. Oancea, jud. Galaţi, se consemnează chiar, într-o paranteză, că, „sub notaţia [B], pentru diferite răspunsuri, reproduce vorbirea mamei sale”, p. 352): „«Polonicului» cu care se bea apă la stână, părinţii lui îi spuneau găvan; acum i se zice «lingură»” (667. Nistoreşti, jud. Vrancea, p. 337); „… tatăl său spunea carman’u9álâ pentru «joagăr»” (633. Oancea, jud. Galaţi, p. 351-352). Alteori, inactualitatea unui fapt de limbă este sugerată doar de timpul verbului predicat (care apare la imperfect: se zicea, se scria etc.): „… «putineiului», vasul «de-o vacă», în care se alege untul, la stână i se zicea ştean” (667. Nistoreşti, jud. Vrancea, p. 337); „… grif ‘condeiul cu care se scria pe tăbliţa de ardezie’ ” (633. Oancea, jud. Galaţi, p. 351).
Jurnalul face cunoscute, în fine, mecanismele subtile ale catalogării unui termen drept vechi, procesul de aşezare pe axa cronologică putând fi, izolat, irelevant şi apărând doar ca reacţie psihologică, cu intenţie eufemizantă, perfect explicabilă (şi decodabilă) pentru anchetatorul informat în legătură cu povestea de viaţă a subiectului: despre IP din pct. 615. Muncelu, Glăvăneşti, jud. Bacău, care avea un copil conceput în afara căsătoriei, aflăm că, „după ce (la î. 519 [chiar î. despre copil ilegitim, n.n.]), a răspuns «copilu… făcut în văduvie», am revenit, obţinând «buruienar», caracterizat drept «vechi». Primul răspuns pare să fie eufemismul pe care-l utilizează cu referire la ea” (p. 365).
4.5. Despre variaţia diafazică şi despre variaţia diastratică
Deşi, în esenţă, dialectologul urmăreşte variaţia diatopică şi diacronică, în cursul anchetei erup uneori şi fapte diafazice, eventual de factură diastratică. Setul de trăsături diafazice şi diastratice, semnalate în atlas şi în paratextul acestuia în mod sintetic, prin semne şi simboluri[4], sau în manieră analitică, prin descrieri condensate ale multiplelor manifestări ale comunicării, aduc informaţii preţioase, pe de o parte, cu privire la reacţiile subiectului, relevante sub aspectul variaţiei de stil/registru, iar, pe de altă parte, în mod explicit, referitoare la constatările acestuia care induc disocieri între sociolecte (caracteristice diferitelor grupuri sociale).
Delimitările de tip diafazic sunt operate în funcţie de trăsături (de regulă lexicale, dar şi fonetice) care, deşi necuantificabile, au o relevanţă specială prin suprinderea perspectivei empirice a subiecţilor asupra variabilităţii lingvistice: astfel, „limba lată”/„lat”, „urât”, funcţionează în contrast cu „elegant”, „vorbă frumoasă”, „(mai) ajustat”, „subţire”, „(pe limbaj mai) delicat”: „… fă! (pentru vocativ) «nu este o vorbă frumoasă!»” (641. Pechea, jud. Galaţi, p. 334); „se spune «muiere» pentru «femeie», dar nu este elegant” (641. Pechea, jud. Galaţi, p. 333); „Când, în prima seară […], stăm de vorbă cu familia Topliceanu asupra scopului anchetelor şi exemplific pronunţiile kþi pentru pi şi y pentru vi, gazdele contestă asemenea «ţărănii» pe la ei. Fără să se mai supravegheze, soţul mă îndeamnă apoi la un pahar de yin! Râdem (era şi directorul şcolii de faţă), iar gazda se ruşinează; mai târziu, pronunţă «am kþicat!». Soţia, care vorbeşte afectat, preţios, «se dezumflă» şi-l admonestează” (655. Ionăşeşti, Nicoreşti, jud. Galaţi, p, 345); „Pentru el [pentru informator, n.n.], «mai ajustat» înseamnă «literar»: mez (este) «mai ajustat», [k] ńez, […] záhăr «mai ajustat», [k] zahár” (638. Odaia Manolache, Vânători, jud. Galaţi, p. 313); „… fometez ‛vomit’ este «pe limbaj mai delicat»” (629. Fruntişeni, Griviţa, jud. Vaslui, p. 337); „Mielul îl beleştiÍ, dar «vine urât»!” (655. Ionăşeşti, Nicoreşti, jud. Galaţi, p. 347); „… faţă de «neamuri», «rude» este «delicat»”(616. Băcani, jud. Vaslui, p. 367).
Organizarea diastratică a vorbirii este ilustrată prin covariaţia acesteia paralel cu o serie de factori sociali, semnalată prin etichete tipice precum „popular” sau „(mai) pe boiereşte”, eventual prin catalogarea drept „înapoiaţi” a membrilor grupurilor de vorbitori mai conservatori: „faţă de «intestine», maţe este «popular»” (641. Pechea, jud. Galaţi, p. 333); „… vin pentru yin este «mai pe boiereşte»” (636. Cuca, jud. Galaţi, p. 343); „Cei «înapoieţ» pronunţă puntru «pentru» sau fumei «femei»” (615. Muncelu, Glăvăneşti, jud. Bacău, p. 363). Sursa faptului de limbă sau, la rigoare, canalul de pătrundere în idiolect („/auzit/ la radio”, „/învăţat/ la/din şcoală”, „în carte”), precum şi contextul comunicării (acasă, la spital, la dispensar) se constituie, metonimic, în tot atâtea etichete, relevante, pentru identificarea sociolectului: „mână, «din şcoală antibraţ»”, „de fragă a auzit la «aparat» (de radio)” (635. Fârţăneşti, jud. Galaţi, p. 325); „agricultor este «învăţat la şcoală»” (633. Oancea, jud. Galaţi, p. 351-352); „muiere se zice; «nu des, dar aşa scrie şi în carte»” (633. Oancea, jud. Galaţi, p. 351-352); „IS de la Meserii este dispreţuitor la adresa uneltelor vechi şi vrea să-şi demonstreze informaţia «din carte»; deci, ceea ce notez este terminologia «literară» (cu pronunţia corespunzătoare)” (651. Câmpineanca (Floreşti), jud. Vrancea, p. 322); „Ovăz e «în cartea de agricultură», eu zic ovăsc” (649. Matca, jud. Galaţi, p. 323); „La dispensar spui ĝenúnkþ, acasă zðenúnkþu” (630. Bereşti-Sat, Bereşti, jud. Galaţi, p. 315); „Identifică registre sociolingvistice: „faţă de hþerbinţăli şi árşîţî, «temperatură» este «pe medicină»” (629. Fruntişeni, Griviţa, jud. Vaslui, p. 337).
Alteori, diferenţele diatopice pot fi convertite în trăsături cu relevanţă diastratică: „păcurar este termen auzit «la aparat; [înseamnă] cioban, în Transilvania»” (633. Oancea, jud. Galaţi, p. 351-352). Pe de altă parte, conservatorismul, ca trăsătură comună „limbii femeilor” şi „vorbirii populare” (registrul familiar), se constituie în fundamentul unei identificări a celor două variante socioculturale ale vorbirii: astfel, pentru informatorul „de la Meserii, vorbirea populară este «limba femeilor» (ceea ce observase cândva şi D. Cantemir!)” (631. Cârja, Murgeni, jud. Vaslui, p. 356).
Clasele curente de variaţie surprinse de vorbitori implică conştientizarea propriului inventar de registre ale vorbirii, coroborată cu adoptarea conştientă, conform protocolului anchetei, a subcodului „jos”, corespunzător sistemului graiului local: „Inf. este conştient că foloseşte registrul regional (care este, de altfel, cel uzual), dar desfide pe cel care n-ar înţelege că astfel ne oferă ceea ce urmărim noi!” (660. Boloteşti, jud. Vrancea, p. 349); „Deşi stăpâneşte elementele esenţiale ale registrului fonetic literar, nu se lasă «influenţat» şi transpune cu uşurinţă în registru local, fiind un colaborator inteligent” (658. Păuneşti, jud. Vrancea, p. 319); „Colaboratoarea noastră […] vorbeşte graiul local fără ezitări, deşi problema registrului literar nu-i este «străină»; întrucât ea pronunţă labialele palatalizate, vecinii au observat că nu şi-a «schimbat» vorba, este tot cu «limba lată» (probabil că adjectivul a fost selectat prin contrast cu ceea ce se numeşte „subţire”, a se «subţia», cu referire la rafinament, civilizaţie)” (657. Borşani, Coţofăneşti, jud, Bacău, p. 331); „Ar putea vorbi fără greş «literar», dar este prea inteligent pentru aşa ceva, dat fiind că înţelege perfect ce urmăresc. Pronunţă aproape invariabil y, hþ, kþ (<pi), gþ (<bi); subliniază frecvent pronunţia sð (foarte rar apare şi ĉ)” (668. Nereju, jud. Vrancea, p. 329).
De multe ori însă, anchetatorul notează alunecarea, neconştientizată, a informatorului de la un registru la altul, paralel cu accesul, uneori limitat, la subcodul „înalt”, literar: „IP ne oferă fonetismul graiului local fără a se controla (măcar aparent!). Fonetismele literare apar cel mai des în două situaţii: a) când în încăperea unde lucrăm se află «oficialităţi» (să mai vadă ce facem noi pe aici!); în asemenea situaţii am înregistrat chiar –ă (la feminine); b) când, fiind obosit, trebuie să dea forme verbale” (647. Priponeşti, jud. Galaţi, p. 354); „Pronunţiile literare sunt emfatice şi hipercorecte, căci subiectul stăpâneşte numai aproximativ registrul vorbirii literare” (661. Mera, jud. Vrancea, p. 319); „În ceea ce priveşte aspectele fonetice: nu are un «sistem de corespondenţe» cu registrul literar, dar evită cumva instinctiv palatalizarea labialelor şi labiodentalelor, iar ĉ/ĝ par destul de rar” (659. Străoane, jud. Vrancea, p. 311); „Frecvente oscilaţii între fonetismele dialectale şi cele literare («palatalizarea») recunoscute ca atare, dar şi în legătură cu unele necontrolate în mod vizibil” (637. Frumuşiţa, jud. Galaţi, p. 312); „Fonetisme literare emfatice şi hipercorecte (veşnicul mituri pentru nituri, prin falsă analiză)” (642. Costache Negri, jud. Galaţi, p. 340).
Delimitarea imprecisă între cele două registre conduce la intervenţii cu valoare normativă, în care subiecţii operează corectări regresive, actualizând perechi fonetice cu funcţionare sinonimică interregistru: „… zðumătati, nu jumătati, reţătâ, nu reţetâ” (643. Cudalbi, jud. Galaţi, p. 339); „Corectează «scăpări» de pronunţie destul de «subtile»: mércuri în ńiércuri, nisip în năsîp etc.” (655. Ionăşeşti, Nicoreşti, jud. Galaţi, p. 346).
4.6. Despre manifestările forţei ilocuţionare
Cum discursul în general nu e constituit, în viziunea lingvisticii integrale, „din fraze, ci din unităţi de sens care se combină unele cu altele şi care dau mereu un sens unitar superior” (Coşeriu, apud Stancu 68), şi tipul de discurs paratextual poate fi abordat din perspectiva „unităţilor de sens”, adică a actelor de vobire, mai exact a actelor ilocuţionare.
De exemplu, reacţia faţă de anchetă a subiecţilor se materializează, cel mai frecvent, în acte expresive (în clasificarea lui J. Searle), atitudinile variind între aprecierea faţă de propria prestaţie: „Vi le-am dat frumoase!” (646. Belceşti, Iveşti, jud. Vaslui, p. 318) sau faţă de cea a anchetatorului: „nu trăiţi degeaba!” (666. Negrileşti, Bârseşti, jud. Vrancea), „eşti uşor la kþez/d̦ (= îndemânatic)”, caracterizări ale chestionarului şi ale autorilor acestuia: „cărticica-i legată de toată viaţa!” (630. Breşti-Sat, jud. Galaţi, p. 315); „ăsta [autorul] a fost cioban, nu profesor!” (631. Cârja, Murgeni, jud. Vaslui, p. 356) şi evaluarea efectelor produse de anchetă asupra propriei persoane, de la „nþ-aţ farmat tot creieru” (632. Suceveni (Oarba), jud. Galaţi, p. 356) şi „mai bine la lopată!” (647. Priponeşti, jud. Galaţi, p. 354), la „i-un roman pentru mine, rămâne o amintire pentru mine!” (665. Rotileştii Mari, Câmpuri, jud. Vrancea, p. 353).
În plus faţă de atlas, jurnalul permite observarea efectelor perlocuţionare care, după cum se ştie, „nu au indicatori expliciţi în structura enunţurilor, ci sunt legate de mecanisme exterioare planului verbal” (DŞL, s.v. perlocuţionar, p. 384); în pasajul de mai jos pot fi observate consecinţele perlocuţionare atât asupra poziţiei subiecţilor, cât şi asupra atitudinii empatice a anchetatorului:
„Pentru IS Morărit: soţul rezervat, soţia chiar ostilă, atitudine care l-a jenat pe soţ, astfel că putem lucra; după o jumătate de oră, chiar soţia participă activ la anchetă! La sfârşit mi-au dat pâine de casă cu slănină şi vin. Au avut moară cu motor, făcută cu un «gălăţean», în 1942, care le-a fost naţionalizată (iar eu vin, din partea stăpânirii, să aflu cum lucrau la moară!)” (639. Braniştea, jud. Galaţi, p. 342).
Tot la Braniştea (jud. Galaţi), informatoarea de la Apicultură, de această dată, „m-a legitimat (!), era de-a dreptul arţăgoasă, bombănea tot timpul. Am «înmuiat-o», cu câteva vorbe «alese», de «obraz subţire»”. Strategia utilizată în acest caz de către anchetator pentru performarea solicitărilor constă în exprimarea indirectă a forţei ilocuţionare: „ca să obţin fonetismul şi lexicul «local», a trebuit să insist mereu: «cum zicea tatăl matale?» (deşi însăşi «colaboratoarea» mea are 72 de ani!” (639. Braniştea, jud. Galaţi, p. 342)
- Concluzii
Conform precizărilor autorului (Jurnal: 257), jurnalul de anchetă a trecut, de-a lungul elaborării sale, prin mai multe faze: de la adunarea, în ordine cronologică, a însemnărilor iniţiale din vizitele succesive în localităţile anchetate, la adăugarea unor însemnări ulterioare, de diverse tipuri (rememorări, scrisori), la o prima redactare (1993-1994), până la publicarea, în 1997, în paginile volumului Ancheta dialectală ca formă de comunicare. Editat astfel, jurnalul, poate fi receptat, în mod evident, şi ca un text autonom (extrem de interesant şi prin prisma talentului literar cu care este scris!), dar relaţionarea sa, în calitate de paratext, cu NALR. Moldova şi Bucovina, pe care îl „prelungeşte” şi îl „acompaniază”, le oferă, mai cu seamă lingviştilor, o perspectivă totalizantă şi integratoare asupra anchetei dialectale. Dacă paratextul reprezintă „locul privilegiat al unei strategii, al unei acţiuni asupra publicului în slujba unei receptări mai bune a textului şi a unei lecturi mai pertinente” (Genette 1987: 8), atunci jurnalul de anchetă se înscrie întru totul în limitele acestei caracterizări. În acelaşi timp, jurnalul oferă o imagine exemplară prin demnitatea itinerariului profesional, dar şi existenţial al autorului său: un om de ştiinţă liber, pentru care vorbitorul rămâne instanţa ultimă şi pentru care, conform principiului formulat de Leibniz, „ştiinţa, cu cât este mai teoretică, cu atât este mai practică”.
BIBLIOGRAFIE
- Surse
Jurnal = Stelian Dumistrăcel, Jurnal de anchetă, în Dumistrăcel et al. 1997: 257–370.
- Literatură secundară
Cvasnîi Cătănescu 2010 = Maria Cvasnîi Cătănescu, Paratextualitate medievală. Dedicaţia în textele româneşti în secolul al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, în volumul Studii de limba română. Omagiu profesorului Grigore Brâncuş, editori: Gh. Chivu, Oana Uţă Bărbulescu, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 45–52.
DŞL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.
Dumistrăcel 2007 = Stelian Dumistrăcel, Cercetarea lingvistică îi poate favoriza cititorului lecturi de conştientizare, pe diferite planuri, a însăşi condiţiei umane, interviu cu…, realizat de Cristinel Munteanu, în „Limba română” (Chişinău), anul XVII, nr. 7–9.
Dumistrăcel et al. 1997 = Stelian Dumistrăcel, în colaborare cu Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, Ancheta dialectală ca formă de comunicare, Iaşi, Editura Academiei Române.
Dumistrăcel et al. 2012 = Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă, Luminiţa Botoşineanu, The digitalization of both oral and written corpora and the analysis of discoursal spaces and registers, în volumul Towards Multilingual Europe 2020: A Romanian Perspective (Actele Conferinţei „Diaspora în Cercetarea Ştiinţifică şi Învăţământul Superior din Romania”, workshopul exploratoriu Tehnologii lingvistice în cercetarea românească din ţară şi diaspora, Bucureşti, 25–28 septembrie 2012), editori: Dan Tufiş, Vasile Rus, Corina Forăscu, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 53–78.
Genette 1982 = Gérard Genette, Palimpsestes. La littérature au second degré, Paris, Editions du Seuil.
Genette 1987 = Gérard Genette, Seuils, Paris, Editions du Seuil.
Mollaret 1993 = Texte, paratexte et contrats de lecture dans Il quinto stato de Ferdinando Camon, în „Chroniques italiennes”, no. 33/34, p. 159–167.
Stancu 2006 = Valeriu P. Stancu, Paratextul. Poetica discursului liminar în comunicarea artistică, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
TRIBUTE TO STELIAN DUMISTRĂCEL:
THE DIARY OF THE DIALECTAL INVESTIGATION AS A PARATEXT
If most of the works dedicated to the paratext refer to the literary paratext, this article attempts to apply the categories enumerated by G. Genette to an investigation log. The diary as a paratext – more precisely, in Genette’s terminology, as an epitext – of a linguistic atlas (namely, NALR-Moldova şi Bucovina) helps us understand the communication process and the interaction model during a dialectal research. The analysis considers the “linguistic vision” of the informants and their “expressive instinct”, the diatopic, diachronic, diaphasic and diastratic variation and the manifestations of the illocutionary force.
Keywords: dialectal investigation, variation, linguistic atlas, investigation log, paratext, epitext.
[1] Acest text reia, într-o formă revăzută şi adăugită, articolul cu titlul Un altfel de paratext: jurnalul de anchetă dialectală, de Ana-Maria Minuţ şi Luminiţa Botoşineanu, publicat în „Studii şi cercetări ştiinţifice”, Seria Filologie, nr. 28/2012, p. 73–84.
* Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Academiei Române – Filiala Iaşi, România (lumi.botosineanu@gmail.com).
** Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, România (a_minut@hotmail.com).
[2] Extinderea perspectivei a dus inclusiv la o reconsiderare a termenului de paratext, care în cazul altor arte ar putea fi considerat impropriu din moment ce face referire şi la elemente care nu sunt neapărat de ordin textual (scriptural) – a se vedea Stancu 2006: 255.
[3] A se vedea, pentru paratextul literar, Mollaret 1993: 165.
[4] Iată o listă a acestor semne şi simboluri: [!] („întrebarea l-a făcut pe informator să râdă”), [F] („aşa zic femeile”), [ε] („informatorul a ezitat”), [κ] (răspuns „corectat”), ultimele situaţii privind, în principiu, „disponibilitatea vocabularului (sau oscilaţii în ceea ce priveşte pronunţia)”, dar putând fi interpretate „şi sub aspectul unei variaţii de registru al vorbirii, neprecizată, dar, adesea, detectabilă” (vezi, în Dumistrăcel et al. 2012: 56, o discuţie de ultimă oră asupra avantajelor digitalizării atlaselor lingvistice, între altele cu privire la evidenţierea trăsăturilor cu valoare de variaţie diastratică sau diafazică).