„ORBII CARE CÂNTĂ CÂNTECE CU POVEŞTI ŞI MINUNI” SAU DESPRE INTERTEXTUALITATE LA CERVANTES ŞI HOMER
VICTOR CELAC*
În acest studiu am abordat câteva pasaje din cunoscutul roman Don Quijote al scriitorului spaniol Miguel de Cervantes, încercând să argumentez că pot fi stabilite conexiuni semnificative cu universul epopeilor homerice şi, în subsidiar, cu un pasaj din scrierile gânditorului francez Blaise Pascal. Aceste conexiuni reprezintă, prin definiţie, nivelul intertextualităţii, solicitând în mod particular imaginaţia celor care se apropie şi se lasă cuceriţi de universul celui mai celebru cavaler rătăcitor[1].
Intertextualitatea este un concept central în teoria literaturii (fără să fie limitat la aceasta, fiind aplicabil la diverse alte domenii artistice: cinematografie, muzică, arhitectură, sculptură, pictură etc.), propus şi dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XX-lea, prin contribuţiile fondatoare ale unor specialişti şi gânditori precum Julia Kristeva (1969, 1974), Gérard Genette (1982)[2] sau Michael Riffaterre (1971, 1979).
În sens restrâns, intertextualitatea poate fi înţeleasă ca „interacţiune între două (sau mai multe texte), rod al intenţiei emiţătorului” (Popescu 2002: 111) şi ca preluare, dintr-un text în altul, „ca atare sau în forme modificate, a unei secvenţe (fragment de text, titlu, expresie etc. sau a altor elemente precum cele de tip prozodic, de pildă)” (ibidem). În sens mai larg, intertextualitatea este „proprietatea oricărui text […] de a fi inevitabil legat de texte anterioare” (ibidem). Valenţele culturale şi stilistice ale intertextualităţii, ca şi modalităţile ei de manifestare, sunt foarte variate. Poate fi vorba de „citate, false citate, parodii, aluzii, colaje, imitaţii la nivel fonetic, morfologic, sintactic, lexical şi prozodic” (ibidem: 110).
Una dintre trăsăturile definitorii ale intertextualităţii ţine de încercarea autorului de a-l invita pe cititor să coopereze, adică să depăşească nivelul textului şi să decodeze referinţa sau aluzia, să facă legătura dintre cele două (sau mai multe) texte. Alternativa, în care cititorul nu percepe şi nu decodează procedeul intertextual, reprezintă un eşec (mai mult sau mai puţin punctual) al actului de comunicare care este opera de artă literară. Cu alte cuvinte, cititorul se află în faţa unei „ghicitori”. Primul pas al cooperării este reprezentat de etapa în care cititorul doar îşi dă seama că e vorba de o „ghicitoare”. Apoi, cititorul trebuie să realizeze că răspunsul corect se află dincolo de text, aşadar, că e necesară depăşirea nivelului textual. În fine, „traseul cooperării” se încheie cu accederea la acea stare virtuală de „comuniune” dintre autor şi cititor. Într-un fel, cititorul se ridică la nivelul autorului, al creatorului.
Cred că plăcerea estetică este, în mare parte, legată de această cooperare, în planul intertextualităţii, dintre autor şi cititor (sau receptor, în general; aşa cum am afirmat mai sus, intertextualitatea nu este apanajul literaturii)[3].
Intertextualitatea nu apare odată cu arta modernă şi postmodernă. Comediile din Antichitate – ale lui Aristofan, Menandru, Plaut şi ale altora –, dominate de parodie (şi considerate un gen literar umil), se raportează nu numai la realitatea propriu-zisă, ci şi – cum altfel decât prin ceea ce numim intertextualitate? – la genurile literare considerate înalte (epopeea şi tragedia). De altfel, dintre toate procedeele literaturii beletristice, probabil parodia se identifică cel mai mult cu intertextualitatea[4].
* * *
Don Quijote, capodopera scriitorului spaniol Miguel de Cervantes (1547–1616), este un roman prin excelenţă parodic. Cum se ştie, una dintre trăsăturile constante şi explicite, definitorii pentru acest roman, este parodierea literaturii cavalereşti, pline de personaje legendare, evenimente fabuloase şi minuni, extrem de populare în epocă. Dincolo de acest nivel, să zicem, primar şi dincolo de zugrăvirea societăţii şi a epocii în care a apărut, romanul Don Quijote îi atrage pe cititori spre o reflecţie constantă asupra unor probleme fundamentale, precum esenţa artei şi a naturii umane[5].
În partea a doua a romanului Don Quijote (publicată în 1615), scutierului Sancho Panza i se încredinţează funcţia de guvernator al unei „insule”, numită „Barataria”. E vorba de o veche şi mereu reiterată promisiune, prin care cavaletul rătăcitor Don Quijote l-a convins pe „vrednicul său scutier” să-l urmeze în peregrinările sale. Cel care, în cele din urmă, îi oferă lui Sancho funcţia de guvernator al „insulei Barataria” este un duce, care i-a primit cu onoruri în castelul său pe Don Quijote şi pe Sancho. Ducele şi soţia sa, ducesa, citiseră cu plăcere prima parte a romanului, publicată în 1605, şi acum erau absolut încântaţi să-i întâlnească şi să-i găzduiască pe celebrul cavaler rătăcitor şi pe scutierul său[6]. La fel de bucuroşi erau şi să pună la cale diverse farse pe seama celor două „personaje”. Numele „insulei” date lui Sancho spre guvernare vorbeşte de la sine:
„Îl desluşiră că se numea ostrovul Barataria, fie pentru că numele satului era Baratario, fie pentru că ocârmuirea dată lui Sancho era o păcăleală” (Cervantes 1993, II: 273. –; barato înseamnă în spaniolă „glumă, păcăleală, farsă, înşelăciune”)[7].
Farsa cu guvernarea insulei a ţinut vreo şapte zile. Doritorii se pot delecta cu felul cum s-a descurcat Sancho cu această guvernare şi cum a fost, în cele din urmă, dat afară (în şuturi, în sensul cel mai propriu; partea a doua, capitolele 45–53 (Cervantes 1993, II: 273–330).
M-a intrigat în mod particular un amănunt (evidenţiat în citatul următor) din „Legiuirile statornicite de guvernatorul Sancho”, într-una din ultimele zile ale cârmuirii sale:
„[Decretă că…] acela care ar boteza vinul cu apă sau l-ar da sub un alt nume ar urma să fie osândit la moarte din această pricină; coborî preţurile la toate încălţările, mai cu seamă la conduri, socotind că erau din cale-afară de mari; puse bir pe simbriile slugilor, care prea se repezeau la câştig; statornici pedepse cât se poate de grele pentru cei ce cântau cântece necuviincioase şi cu măscări, atât în timpul nopţii, cât şi-n al zilei; porunci ca niciun cerşetor orb să nu mai cânte cântece în care-i vorba de poveşti şi minuni dacă nu aduce mărturii vrednice de crezare că acele minuni sunt adevărate, socotind că cele mai multe din poveştile pe care le cântă orbii nu-s altceva decât scorneli, răspândite în paguba minunilor celor adevărate” (Cervantes 1993, II: 319)[8].
Pasajul este cât se poate de comic, prin amănuntele, uneori bizare, la care se referă aceste reglementări, dar şi prin modul cum sunt ele juxtapuse. Modalitatea primară de a „citi” şi „înţelege” prevederile stabilite de guvernatorul Sancho este la nivel textual, adică rămânând în interiorul universului creat şi propus de Cervantes, prin romanul său. Pe primele le înţelegem fără dificultate, pentru că au legătură cu situaţii absolut plauzibile din „viaţa reală”, practic, din toate epocile. Falsificarea vinului cu apă merită pedepsită (deşi, poate, nu cu atâta severitate cum decide Sancho). Nici preţurile la încălţări (sau la alte produse de primă necesitate) şi nici salariile unor categorii de lucrători nu trebuie lăsate să crească în mod exagerat. Comportamentele şi manifestările necuviincioase, care atentează la morala publică, trebuie descurajate şi, după caz, pedepsite.
Să ne întrebăm acum în ce măsură prevederea care urmează, cea prin care se interzice orbilor să cânte cântece cu poveşti şi minuni, dacă nu au mărturii vrednice de crezare că acele minuni sunt adevărate, poate fi „citită” şi „înţeleasă” rămânând la acelaşi nivel, al raportării la realităţi mai mult sau mai puţin familiare, din viaţa reală. Pentru cititorii din prezent, ea poate părea, în mare măsură, neclară, dar pentru cei din vremea lui Cervantes era o aluzie la un fenomen bine cunoscut, ce luase amploare în epocă. E vorba de o congregaţie a cerşetorilor orbi (hermandad de loc ciegos), care recitau în public rugăciuni adresate sfinţilor, pe care le „înfloreau” cu aspecte fabuloase, minuni, pentru a impresiona cât mai mult. Aceşti cerşetori orbi mai exercitau totodată un comerţ cu un fel de „foi volante”, conţinând texte mai mult sau mai puţin improvizate despre sfinţi şi minunile lor[9].
Dar mi se pare că putem să nu ne limităm, în înţelegerea acestui pasaj, la conexiunea cu acel fenomen al frăţiei cerşetorilor orbi, din epoca lui Cervantes. Referindu-se exclusiv la cerşetorii orbi, prevederea generează câteva deducţii logice care aproape se impun: trebuie să înţelegem că oricine altcineva are voie să cânte cântece cu poveşti şi minuni, chiar şi fără dovezi despre veridicitatea lor – cu condiţia să nu fie orb! E posibilă şi deducţia că „performerii” care posedă facultatea văzului, prin însuşi acest fapt, nu pot cânta decât cântece cu poveşti şi minuni adevărate; deci că, automat, nu e cazul să li se ceară dovezi. (Ar fi un sofism dintre cele mai nostime, sugerat totuşi de textul lui Cervantes.) Poate aceste mici „infracţiuni logice” au un rol al lor, acela de a ne face să bănuim că ceva „nu e în regulă” şi că trebuie să depăşim nivelul textului, pentru ca „lucrurile să se lege”.
Gândindu-mă la caracterul deschis al capodoperei lui Cervantes şi la constantele ei valenţe intertextuale, mă întreb în ce măsură putem vedea aici o aluzie la legendarul Homer, poetul şi cântăreţul orb, autorul Iliadei şi al Odiseei, considerat primul şi cel mai mare scriitor grec.
E ştiut faptul că o parte dintre valorile de la baza culturii, a literaturilor şi a imaginarului din spaţiul european, provin, în cele din urmă, din poemele homerice. Romanele cavalereşti medievale, parodiate genial de Cervantes, îşi au şi ele, în ultimă instanţă, o parte din rădăcini acolo. „Poveştile” şi „minunile” din poemele homerice nu mai trebuie amintite. A se vedea, în mod special, interacţiunile curente dintre lumea oamenilor şi cea a zeilor, aşadar, dintre ordinea firească şi cea „supranaturală”[10].
Problema (pare să spună Cervantes, o dată în plus, într-un mod criptat, după ce au spus-o expres, naratorul sau diverse personaje, de atâtea ori, de-a lungul romanului) e că unii, precum Don Quijote, ajung să creadă că faptele eroice extraordinare şi întâmplările miraculoase – din poemele homerice, din romanele cavalereşti medievale, din cadrul diverselor tradiţii religioase etc. – s-au produs întocmai. Ajung să piardă deosebirea dintre mit, legendă şi imaginar, pe de o parte, şi realitate şi fapt istoric verificabil, pe de altă parte. Aşadar, ajung să se smintească. De aceea, Cervantes, prin „legiuirile guvernatorului Sancho”, încearcă să îndrepte lucrurile[11]. Cervantes şi Homer ar fi, în această interpretare, rivali[12].
Ar fi, după părerea mea, acel tip de rivalitate dintre un creator, un artist care abia îşi face un loc sub soare, încercând să se afirme, şi modelul venerabil, validat de tradiţie, cu care vrea să se măsoare şi să intre în competiţie[13]. Romanul lui Cervantes – la fel ca epopeile homerice – conţine reflecţii asidue, exprimate prin gura celor mai diverse personaje, despre faima adevărată şi despre cea falsă, despre gloria faptelor eroice şi despre cea obţinută prin geniu artistic, creator. Nişte indicii ce mi-au atras atenţia în mod special, în acest sens, sunt cele două pasaje din partea a doua a romanului, unde personajele ajung să discute despre marele succes de care s-ar bucura prima parte, publicată cu zece ani înainte, ca şi despre viitoarea faimă mondială a romanului lui Cervantes. Întâi bacalaureatul Samsón Carrasco, dorind să-l măgulească pe Don Quijote, vorbeşte despre succesul primei părţi a romanului şi, totodată, îşi exprimă convingerea că romanul urmează să fie tradus în toate limbile pământului:
„Pot să vă încredinţez că până-n ziua de azi au fost tipărite mai bine de douăsprezece mii de cărţi cu povestea asta; dacă nu mă crezi, întreabă în Portugalia, la Barcelona şi la Valencia, unde cartea s-a tipărit. Şi mai umblă zvonul că ea s-ar tipări şi la Anvers, iar eu ştiu dinainte că nu va fi nici un neam care să n-o cunoască şi nici un grai în care ea să nu fie tălmăcită” (Cervantes 1993, II: 23).[14].
Apoi însuşi Don Quijote, întâlnindu-se cu un drumeţ necunoscut, se recomandă în felul următor, anticipând publicarea, în viitor, a treizeci de milioane de exemplare cu romanul al cărui personaj principal este:
„Şi aşa, prin vitejeştile, prea multele şi creştineştile mele isprăvi, am meritat să trec tipărit prin cărţi, pe la toate sau pe la cele mai multe seminţii ale lumii. Treizeci de mii de tomuri au ieşit din tiparniţe, înşirându-mi povestea şi, dacă cerul nu va fi împotrivă, încă de o mie de ori treizeci de mii mai sunt pe cale de a se tipări” (Cervantes 1993, II: 96–97)[15].
Aceste pasaje (şi altele, la care nu mă voi mai opri) îmi arată că Cervantes ştia că adevărata lui măsură e reprezentată de marii creatori ai omenirii, de adevăratele genii. Cervantes ştia că se află în „competiţie” cu aceştia (nu cu romanele cavalereşti medievale, pe care le-a satirizat fără cruţare[16]). I se părea probabil nedrept handicapul pe care îl avea el, Cervantes, în vremea lui, în comparaţie cu un model canonizat precum Homer. Dar timpul a dat fiecăruia ce i se cuvine. Sub specie aeternitatis, Homer şi Cervantes au devenit egali.
* * *
Să revenim la pasajul de mai sus, cu prevederile statuate de guvernatorul Sancho, pentru a urmări şi a admira gradaţia reprezentată acolo. Întâi e vorba de falsificarea vinului cu apă (şi de pedeapsa capitală instituită pentru această faptă); apoi, de reglementarea unor preţuri şi salarii. Până aici suntem la nivelul unor fapte şi situaţii banale, cu implicaţii ce rămân în planul concretului. Spre deosebire de acestea, următoarea prevedere se referă la ordinea morală – e despre cei ce cântă cântece necuviincioase şi cu măscări şi despre pedepsele statornicite (în mod curios, nu se precizează care sunt acelea, dar se spune că sunt cât se poate de grele [= gravísimas penas]). Am apreciat că şi aceasta poate fi înţeleasă, fără dificultate, de orice cititor, rămânând la nivel textual, prin corelare cu ceea ce cititorul ştie din viaţa reală (competenţa sau background-ul enciclopedic). În fine, prevederea referitoare la orbii care cântă cântece cu poveşti şi minuni se referă la planul creaţiei artistice, al invenţiei şi al ficţiunii. Şi aceasta poate fi înţeleasă ca o aluzie la un fenomen istoric contemporan (acele congregaţii de cerşetori orbi), dar, totodată, poate că e vorba şi de o aluzie intertextuală (criptată) la Homer, legendarul poet orb. Cum am afirmat mai înainte, intertextualitatea reprezintă prin excelenţă nivelul estetic. Intertextualitatea şi esteticul sunt, adesea, consubstanţiale.
Cele trei „trepte” ale „scării” pe care, prin acest extras din legiuirile lui Sancho, o sugerează Cervantes ar fi:
(1) Nivelul faptelor banale şi concrete, care sunt încorporate, în mod firesc, în operele de artă de mare întindere, precum romanele, fără a avea, obligatoriu, implicaţii şi semnificaţii deosebite la nivel estetic. (Altfel, se ştie că, în marile opere de artă, nici un detaliu nu e lipsit de semnificaţie; dar se ştie şi că, în acelaşi timp, operele de artă de mare întindere conţin şi o anumită proporţie de „material de umplutură”, necesar pentru a fi posibil un contrast, în raport cu părţile sau scenele „suprasaturate” de sens.)
(2) Nivelul moral, despre care s-a crezut că se suprapune cu esteticul, mai mult sau mai puţin (reflecţia gânditorilor şi a literaţilor pe această temă este de lungă durată şi complicată).
(3) Nivelul intertextual, prin excelenţă estetic. La acest nivel se poate realiza plenar comuniunea dintre autor şi cititor.
* * *
Să mai remarcăm că prevederea despre cântăreţii orbi nu este însoţită de sancţiuni sau pedepse pentru nerespectarea ei, ca majoritatea prevederilor precedente. E un fel de a spune că arta şi creaţia nu se supun legilor şi cârmuirii lumeşti, că timpul este singurul lor judecător. În schimb, aici ni se oferă o motivare: minunile false şi scornelile cântăreţilor orbi trebuie interzise pentru că ele sunt răspândite spre paguba adevăratelor minuni. Există, aşadar, minuni false şi minuni adevărate şi nu se cuvine ca prin răspândirea şi colportarea de minuni false să fie discreditate minunile adevărate! (Cred, şi o spun fără nicio urmă de ironie, că un guvernator – sau un conducător de orice nivel – care se îngrijeşte să protejeze adevăratele minuni e demn de cel mai mare respect).
Probabil că aici Cervantes (prin gura personajului Sancho-guvernatorul) „instrumentalizează” un motiv recurent din reflecţia filozofică a epocii sale. Motivul se regăseşte cel puţin la filosoful francez Blaise Pascal (1623–1662), în Cugetări, doar că aici el este orientat într-o direcţie argumentativă opusă, în raport cu ceea ce am văzut la Cervantes:
„În loc să conchidem că nu există minuni adevărate pentru că există atât de multe mincinoase, ar trebui, dimpotrivă, să spunem că există cu siguranţă minuni adevărate tocmai pentru că există cele mincinoase şi că sunt şi din cele mincinoase tocmai pentru că sunt şi din cele adevărate” (Pascal 1998: 518)[17].
* * *
În concluzie, cred că referirea la orbii care cântă cântece cu poveşti şi minuni, din fragmentul discutat, poate fi văzută nu numai ca o aluzie la un fenomen istoric contemporan, ci şi ca o aluzie intertextuală a lui Cervantes la legendarul poet grec, autorul Iliadei şi al Odiseei. Cum am văzut, această aluzie este destul de criptată. După părerea mea, probabilitatea ca un cititor mediu din vremea lui Cervantes să o decripteze erau cel puţin egale cu şansele unui cititor mediu din prezent. În secolul lui Cervantes, aşadar în zorii modernităţii europene, Homer, împreună cu celelalte mari valori ale Antichităţii, îşi făceau loc din ce în ce mai mult în conştiinţa publică. În plus faţă de aluzia intertextuală discutată, romanul Don Quijote conţine mai multe menţiuni exprese ale lui Homer (şi ale unor personaje homerice, precum Ulise). Ultima menţiune expresă a lui Homer apare chiar în finalul romanului. În interpretarea propusă în paginile precedente, am vorbit, la un moment dat, despre rivalitatea dintre Cervantes şi Homer. Dar se pare că, în final, echilibrul este restabilit, pentru că personajul Don Quijote se „înfrăţeşte”, simbolic, cu legendarul poet Homer (devenit şi el personaj?). Aflăm acest lucru când ni se dezvăluie motivul pentru care naratorul fictiv, Cide Hamete Benengeli, nu a dorit să precizeze numele satului de baştină al celui mai faimos dintre toţi cavalerii rătăcitori:
„Astfel se stinse din viaţă iscusitul hidalgo de La Mancha, al cărui loc de obârşie n-a vrut Cide Hamete să-l spună desluşit, tocmai pentru a lăsa toate cetăţile şi satele din La Mancha să se sfădească între ele, fiecare dintr-însele vrând să-l înfieze şi să-l facă al ei, aşa cum se sfădiră şi cele şapte cetăţi ale Greciei pentru Homer” (Cervantes 1993, II: 445)[18].
BIBLIOGRAFIE
Bloom 1997 [1973] = Harold Bloom, The Anxiety of Influence. A Theory of Poetry, second edition, New York / Oxford, Oxford University Press. [Ediţia întâi: 1973].
Brunel 2006 = Pierre Brunel, Don Quichotte et le roman malgré lui, Paris, Klincksieck.
Buffière 1987 = Félix Buffière, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, traducere şi prefaţă de Gh. Ceauşescu, Bucureşti, Editura Univers.
Călinescu 2017 = Matei Călinescu, A citi, a reciti: către o poetică a (re)lecturii, traducere din engleză de Virgil Stanciu, Bucureşti, Editura Humanitas.
García Álvarez 2008 = César García Álvarez, Notas sobre el imaginario epico del héroe (de Homero a Cervantes), în „Byzantion Nea Hellás” [revistă online], nr. 27, https://www.redalyc.org/articulo.oa?id=363844247002, (accesat pe data de 11.11. 2021).
Genette 1982 = Gérard Genette, Palimpsestes. La Littérature au second degré, Paris, Seuil.
Kristeva 1969 = Julia Kristeva, Sémiotikè, Recherches pour une sémanalyse, Paris, Seuil.
Kristeva 1974 = Julia Kristeva, La Révolution du langage poétique, Paris, Seuil.
Pageaux 2005 = Daniel-Henri Pageaux, Les aventures de la lecture. Cinq essais sur le « Don Quichotte », Paris, L’Harmattan.
Pascal 1819 = Blaise Pascal, Œuvres, nouvelle édition, tome second, Pensées de Pascal, Paris, Lefèvre.
Pascal 1998 = Pascal, Cugetări, text integral, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Oradea, Editura Aion, 1998.
Popescu 2002 = Mihaela Popescu, Dicţionar de stilistică, Bucureşti, All Educaţional.
Redondo 1998 = Augustin Redondo, Otra manera de leer el « Quijote », Madrid, Castalia.
Riffaterre 1979 = Michael Riffaterre, La Production du texte, Paris, Seuil.
Riffaterre 1971 = Michael Riffaterre, Essais de stylistique structurale, Paris, Flammarion.
Riley 1989 = Edward C. Riley, Teoría de la novela en Cervantes, Madrid, Taurus.
„THE BLINDS WHO SING SONGS WITH STORIES AND MIRACLES”.
INTERTEXTUALITY IN CERVANTES AND HOMER
ABSTRACT
In this article I deal with some small fragments from the renowned novel Don Quixote by the Spanish writer Miguel de Cervantes. I argue that significant connections can be established with the universe of the Homeric epics and, subsidiarily, with a passage from the writings of the French philosopher Blaise Pascal. These connections represent, by definition, the level of intertextuality, particularly challenging the imagination of those who approach and let themselves be conquered by the universe of the most famous errant knight.
Intertextuality is a central concept in the theory of literature, without being limited to this – it is applicable to various other artistic fields: cinematography, music, architecture, sculpture, painting, etc. This concept has been proposed and developed during the second half of the 20th century, through the founding contributions of specialists and thinkers such as Julia Kristeva (1969, 1974), Gérard Genette (1982), or Michael Riffaterre (1971, 1979).
Keywords: intertextuality, parody, Cervantes, Don Quixote, Homer.
* Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române, Bucureşti, România (victor_celac@yahoo.com).
[1] Versiuni anterioare ale acestui articol au fost citite de Mihaela Popescu (Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române, Bucureşti), Raluca Sinu (Universitatea „Transilvania”, Braşov), Anca Crivăţ (Universitatea din Bucureşti), precum şi de doi evaluatori anonimi din colegiul editorial al revistei. Le mulţumesc pe această cale pentru numeroasele observaţii şi sugestii, foarte utile, ce mi-au permis să ameliorez textul în mod substanţial.
[2] În lucrarea citată, Genette propune un cadru teoretic mai amplu şi dezvoltă teoria transtextualităţii, cu referire la ansamblul relaţiilor ce pot fi identificate între texte, distingând cinci tipuri de relaţii transtextuale: intertextualitatea, paratextualitatea, metatextualitea, hypertextualitatea şi architextualitatea.
[3] O amplă discuţie despre comuniunea dintre autor şi cititor se găseşte la Călinescu 2017.
[4] „Parodierea este un procedeu prin care se imită, cu intenţii ironice sau umoristice, fragmente sau texte întregi anterioare, în general foarte cunoscute” (Popescu 2002: 186).
[5] Menţionăm din bibliografia enormă consacrată celui mai mare scriitor spaniol, câteva lucrări relativ recente, în care apar, între altele, consideraţii substanţiale privind dimensiunea intertextuală a romanului Don Quijote: Riley 1989; Redondo 1998; Pageaux 2005; Brunel 2006. Pentru o panoramă bibliografică esenţială şi consistentă asupra universului cervantin (ca şi pentru diverse alte aspecte relevante), a se vedea http://donquijotedelamancha.free.fr/biblio.html.
[6] Acesta ar fi un „conflict” între nivelurile textual şi extratextual. Ducele şi ducesa sunt personaje în partea a doua a romanului, apărând în calitate de cititori ai primei părţi a romanului.
[7] În original: „Diéronle a entender que se llamaba «la ínsula Barataria», o ya porque el lugar se llamaba «Baratario» o ya por el barato con que se le había dado el gobierno”. Citez după ediţia lui Francisco Rico, disponibilă pe site-ul https://cvc.cervantes.es/literatura/clasicos/quijote/.
[8] În original: „[…] Ordenó que […] el que lo aguase [el vino] o le mudase el nombre perdiese la vida por ello. Moderó el precio de todo calzado, principalmente el de los zapatos, por parecerle que corría con exorbitancia; puso tasa en los salarios de los criados, que caminaban a rienda suelta por el camino del interese; puso gravísimas penas a los que cantasen cantares lascivos y descompuestos, ni de noche ni de día; ordenó que ningún ciego cantase milagro en coplas si no trujese testimonio auténtico de ser verdadero, por parecerle que los más que los ciegos cantan son fingidos, en perjuicio de los verdaderos”.
[9] A se vedea comentariul din nota aferentă textului, în ediţia spaniolă citată.
[10] Pentru rolul fondator şi director al poemelor homerice, în contextul culturii europene, bibliografia este enormă. Menţionez un singur titlu: Buffière 1987.
[11] În orice caz, putem recunoaşte aici o manifestare a atitudinii în favoarea verosimilului, o chestiune de teorie literară care îl preocupa intens pe Cervantes.
[12] Menţionez un amplu şi foarte interesant studiu în care sunt prezentate, contrastiv, diferite aspecte definitorii ale imaginarului din universul homeric şi din cel al lui Cervantes: García Álvarez 2008.
[13] În legătură cu postulata rivalitate dintre Homer şi Cervantes, a se vedea contribuţia lui Bloom 1997 [1973], unde este tratată in extenso ideea că poeţii aflaţi „în activitate” sunt de regulă conştienţi de faptul că sursa lor de inspiraţie nu este numai lumea înconjurătoare şi propriile lor experienţe, trăiri, ci şi, în mod semnificativ, creaţiile poetice ale predecesorilor, care i-au format, i-au motivat şi i-au inspirat în mare măsură. Este pus astfel în evidenţă un conflict generat de strădania poeţilor de a rămâne, în ochii posterităţii, ca nişte creatori originali, dorinţă în raport cu care influenţa predecesorilor le poate inspira un constant sentiment de anxietate.
[14] În original: „Tengo para mí que el día de hoy están impresos más de doce mil libros de la tal historia: si no, dígalo Portugal, Barcelona y Valencia, donde se han impreso, y aun hay fama que se está imprimiendo en Amberes; y a mí se me trasluce que no ha de haber nación ni lengua donde no se traduzga”.
[15] În original: „Y así, por mis valerosas, muchas y cristianas hazañas, he merecido andar ya en estampa en casi todas o las más naciones del mundo: treinta mil volúmenes se han impreso de mi historia, y lleva camino de imprimirse treinta mil veces de millares, si el cielo no lo remedia”.
[16] Romanele cavalereşti medievale au ieşit complet din actualitate și probabil că doar specialiştii în literatura medievală le mai vizitează. Poate nu aş greşi prea mult dacă aş aprecia că acum avem, în locul lor, cinematografia şi literatura de consum.
[17] În original: „Au lieu de conclure qu’il n’y a point de vrais miracles, puisqu’il y en a de faux, il faut dire, au contraire, qu’il y a de vrais miracles, puisqu’il y en a tant de faux; et qu’il n’y en a de faux que par cette raison qu’il y en a de vrais” (Pascal 1819: 345).
[18] În original: „Este fin tuvo el ingenioso hidalgo de la Mancha, cuyo lugar no quiso poner Cide Hamete puntualmente, por dejar que todas las villas y lugares de la Mancha contendiesen entre sí por ahijársele y tenérsele por suyo, como contendieron las siete ciudades de Grecia por Homero”.