DICȚIONAR DE ETNO-HORONIMIE ROMÂNEASCĂ
MĂDĂLINA UNGUREANU*, MARIA MORUZ*
- Context
Anglia/ Englitera (Inglitera)/ Anglitera/ Britania (Vretania)/ Albion/ Regatul Unit/ Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord; Grecia (Greția)/ Elada/ Țara Grecească (Țara Grețască); neamț/ german (gherman)/ alaman; polon/ polac/ polonez/ leah sunt forme alternative înregistrate de-a lungul istoriei scrisului în limba română pentru a denumi aceeași realitate. În general, studiul etnonimelor (mai ales al exonimelor) și al horonimelor în diacronie pune în evidență opțiuni diferite pentru denumirea aceleiași entități, foarte profitabile și provocatoare din punctul de vedere al cercetării. Acest fapt este și mai provocator pentru că lipsește o perspectivă de ansamblu asupra modului în care s-au format și au evoluat aceste procedee denominative. În ultimele două decenii, au fost elaborate studii asupra numelor de țări și popoare, dar acestea nu și-au propus o tratare exhaustivă a subiectului, fiind focalizate asupra anumitor perioade. Arvinte 2008 este o lucrare de referință care studiază mecanismele prin care sunt formate numele de țări în limba română înainte de perioada modernă. Gînsac et al. 2017 este un studiu monografic al modalităților de transfer al numelor proprii în traducerile în limba română din perioada premodernă. De altfel, eforturile de standardizare a modalităților de transfer al numelor proprii din alte limbi sunt întâlnite abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în culturile Europei occidentale; oscilația între mai multe variante în sincronie și evoluția sistemelor denominative prin acțiunea mai multor factori nu este numai o trăsătură a limbii române. Această evoluție este însă dificil de observat în absența unui inventar al tuturor formelor înregistrate, în diacronie, lucru realizabil printr-un dicționar.
1.1. EHR conceptualizat de Eugen Munteanu
Un astfel de dicționar a fost conceptualizat de Eugen Munteanu, în contextul unui proiect de cercetare intitulat „Etnonimia românească. Dicționar istoric al numelor de țări și de popoare în limba română” (grant CNCS 1394, competiția 2005, perioada de derulare: 2006 –2008, acronim: EHR), care și-a propus realizarea etapelor premergătoare redactării unui dicţionar istoric al numelor de ţări şi de popoare în limba română de la cele mai vechi texte (secolul al XVI-lea) până în perioada contemporană, anume: stabilirea conceptelor, a izvoarelor (primare și secundare) și a bibliografiei, documentarea, redactarea de modele de articole lexicografice. În cadrul proiectului au fost realizate cca 20.000 de fișe de atestare lexicografică de unități lexicale etno-horonimice, în format clasic, pe hârtie, care au fost ordonate alfabetic și au fost grupate pe cuvinte-titlu. Au fost stabilite principiile alcătuirii dicționarului, macro- și microstructura acestuia și au fost redactate câteva articole de dicționar.
Eugen Munteanu stabilește principiile alcătuirii dicționarului, un „dicționar istoric de tip lingvistic, fundamentat pe principiile onomasiologiei istorice” (Munteanu 2005: 300), definește cele două categorii onomastice (etnonimele și horonimele) și le circumscrie domeniului??? de referință (categoriile de realii pe care le desemnează fiecare dintre ele) (ibidem: 301–302). Sunt precizate baza documentară și tipurile de izvoare (ibidem: 304–305). Astfel, izvoarele trebuie să fie reprezentative pentru toate secolele de cultură scrisă românească, începând cu secolul al XVI-lea și până în prezent, cu accent pe textele istorice și geografice, pe lucrările cu caracter lexicografic și de geografie lingvistică. Tipurile de izvoare avute în vedere sunt: colecții de documente istorice, dicționare și enciclopedii, atlase lingvistice și culegeri de literatură populară, traduceri și scrieri originale, principalele publicații periodice. Sunt descrise apoi macrostructura și microstructura dicționarului. Macrostructura dicționarului este constituită de horonimele și etnonimele identificate în limba română pentru perioada stabilită, organizate conform principiilor onomasiologiei, ordonate alfabetic în funcție de forma actuală a horonimului (sau, acolo unde acesta nu există, a etnonimului). La nivel microstructural, intrările vor fi organizate în cuiburi lexicale. Se preconizează că titlul va fi urmat de definiția de tip enciclopedic, redusă, întrucât dicționarul este în primul rând lingvistic. Vor fi apoi prezentate, în ordinea strict istorică a celei mai vechi atestări scrise, eventualele horonime concurente (Grecia/ Elada, Israel/ Iudeea, Roma/ Râm etc.), notate cu litere mari (A, B etc.). Sub fiecare dintre horonimele majore se vor insera etnonimele corespondente (cu 1, 2 etc.), ale căror sensuri vor fi diferențiate în paragrafe aparte (numerotate cu a), b) etc.). Fiecare intrare va fi ilustrată prin citate. Succesiunea citatelor în cadrul fiecărui articol (de la prima atestare până în prezent) va sugera dinamica şi evoluţia respectivului etnonim în limba română. Urmează subcategoria derivatelor de la baze etnonimice/ horonimice, cu precizarea sensurilor multiple, acolo unde este cazul, fiecare ilustrat prin citate. Această modalitate de prezentare a materialului face posibilă identificarea fenomenelor și a relațiilor semantice din interiorul câmpurilor etno-horonimice (polinomie, omonimie, extindere a desemnării, substituire de desemnare, dezvoltare semantică, ibidem: 308). Fiecare unitate onomastică va avea și o explicație etimologică; în cazul numelor de țări, aceasta va cuprinde și formele din limbile de împrumut, „explicându-se și mecanismul de împrumut” (ibidem: 309).
În sfârșit, o parte consistentă a studiului este dedicată unui articol-model din dicționarul proiectat, Grecia (ibidem: 314–321)[1].
1.2. Preocupări anterioare pentru realizarea de dicționare de etnonime
Astfel de lucrări complexe asupra etnonimelor și a horonimelor sunt rare și în alte culturi. O excepție este Deonomasticon Italicum (Schweickard 2002–2013), un dicționar istoric al derivatelor deonomastice din limba italiană, în patru volume, la care se adaugă două volume de suplimente bibliografice. Dicționare de horonime au alcătuit Losique (1971) și Cherpillod (1986), dar numai cu informații enciclopedice și etimologice, fără dimensiune diacronică. Adesea, mai ales în studiile recente, în centrul discuției este pus conceptul de etnicitate, urmărindu-se realizarea lingvistică a acestui concept, inclusiv prin etnonime, mai ales în zonele geografice unde problema etnicității este o chestiune controversată, ca, de exemplu, zona Balcanilor; vezi, de exemplu, Lalchev 2014, care își propune să stabilească, pe baza prezenței etnonimelor în toponimie, traseele migrației diverselor triburi istorice în Peninsula Balcanică. Diverse studii se opresc asupra etnonimelor în anumite perioade și regiuni geografice sau asupra unor probleme punctuale, dar nu studiază această categorie onomastică exhaustiv și, mai ales, nu din punct de vedere diacronic. Asupra etnonimelor ca izvoare istorice se oprește Lötzsch (2000).
În ceea ce privește limba română, există studii asupra celor două categorii lexicale (pentru o privire de ansamblu asupra cercetărilor românești de onomastică, vezi Sala, Tomescu 1995). Dintre acestea, ne oprim asupra unui proiect de dicționar. Constantin Dominte (2005) vorbește despre realizarea unui Lexicon românesc de etnonime, din care prezintă, în articolul citat, „porțiuni”. Un articol lexicografic din lucrarea proiectată are următoarea structură (vezi Dominte 2005: 129–130): cuvântul-titlu (lexemul românesc), mențiunile etnonimului în lexicografia românească anterioară (inclusiv, pentru literatura veche, în Chivu et al. 1992), apoi echivalentul vechi grecesc și/ sau latin (deci etimonul), numele autorilor clasici la care este înregistrat etnonimul, definiția semantică (localizare geografică a populației, încadrare etnică, toponime și antroponime specifice, alte date istorice și geografice, uneori cu citate minimale), trimiterea la eventualele variante. Lista de intrări de la p. 132–149, cuprinzând nume de populații germanice din izvoarele antice, ilustrează această structură.
Se observă deci că cele două dicționare (ambele, deocamdată, doar în stadiul de proiect) nu se suprapun. Alături de faptul că, pe lângă etnonime, EHR îşi propune să includă și horonimele aferente, acolo unde acestea există, dicționarul proiectat de E. Munteanu are o importantă dimensiune diacronică, în aceasta constând, de fapt, provocarea: în a observa modul în care sistemul denominativ al numelor de țări și popoare se constituie de-a lungul evoluției limbii române și felul în care el funcționează și interacționează cu celelalte microsisteme onomastice.
- Un dicționar de etnonime și horonime: la ce bun?
De ce un dicționar istoric? În primul rând, un dicționar oferă o privire sintetică asupra unui domeniu. Spre deosebire de etnolexiconul propus de Lalchev (2014), EHR are în vedere mai ales studiul lingvistic al etno-horonimelor ca parte a lexicului românesc și ca ilustrator al mecanismelor de formare și evoluție a acestuia, urmărind să ofere o imagine cât mai completă şi nuanţată asupra dinamicii istorice a evoluţiei numelor de ţări şi de popoare în limba română. Dacă perioada veche a limbii române scrise se caracterizează, în formarea horonimelor, prin conflictul dintre modelul autohton (sintagme de tipul Țara/ Împărăția + adjectiv cu bază horonimică, e.g. Țara Nemțească) și cel al limbilor de cultură (greacă, latină) (v. și Arvinte 2008), începând cu secolul al XVIII-lea tipurile de horonime se diversifică, incluzând și modelul limbilor moderne, mai ales în traduceri, sub influența textului-sursă, manifestată nu numai la nivel fonetic, ci și la nivel morfologic și, uneori, chiar grafic (de exemplu, în traduceri românești tipărite cu alfabet chirilic în perioada 1780–1830, unele horonime sunt notate atât cu alfabet chirilic, cât și cu alfabet latin, vezi Gînsac et al. 2017). Încercările sistematice de normare se produc abia la mijlocul secolului al XX-lea, prin eforturile specialiștilor; un număr al revistei „Limba română” (5/1961) este dedicat principiilor transferului numelor proprii străine în limba română. EHR urmărește să pună în evidență tocmai evoluția acestor mecanisme de-a lungul existenței istorice a limbii române scrise, oferind, prin dispunerea materialului, posibilitatea unei priviri sintetice asupra unui astfel de microcâmp. Un exemplu de privire sintetică care valorifică o intrare din acest dicționar o găsim la Butnaru 2007 (p. 374–375), asupra denumirilor Elveției: forma folosită și azi, Elveția, este atestată din secolul al XVII-lea, împreună cu forma livrescă Helveția (din lat. Helvetia) și cu formula sintagmatică țară + numele poporului (Țara Zvițirilor, Helvețiia − adec<ă> Ţara Sfiţirilor), în secolul al XIX-lea apar forme influențate de alte limbi: Svițera (it. Svizzera), Șvițera (sub infl. germ. Schweiz), Suisia (după fr. Suisse). Pentru etnonim: alături de sviţir, zviţir (din Sviţera, sub influenţa it. svizzero), întâlnite în secolul al XVII-lea, apar, în secolul următor, elvet şi helvet, iar la începutul secolului al XIX-lea începe să fie folosit etnonimul elveţian, obţinut din numele propriu Elveţia şi suf. –ean.
Studiul diacronic al acestor denumiri, facilitat de dicționar, permite surprinderea evoluției sistemului la nivel formal, inclusiv influențele pe care le suportă din partea diverselor surse de traducere, integrarea unităților etno-horonimice în unități frazeologice și evoluția mentalităților reflectată de această integrare; are a face cu bilingvismul sau cu confruntarea dintre limba-sursă și limba-țintă, în cazul traducerilor, ori dintre limba vernaculară și limba de cultură, în cazul modelelor lingvistice. Pe alt plan, etnonimele reprezintă modele de structurare și reprezentare a lumii politice și reflectă schimbările pe care le suferă aceasta (Pohl 2018); inventarierea lor și observarea funcționării lor textuale ne permit studiul imaginii altor etnii, așa cum este ea reflectată în textele originale care formează baza de documentare.
- Dificultăți în alcătuirea unui dicționar al etnonimelor și horonimelor din limba română
Desigur, o primă dificultate o reprezintă chiar denumirea și identificarea celor două categorii, din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, terminologia onomastică nu este încă bine fixată. Noi utilizăm în articolul de față terminologia din ICOS Key of Onomastic Terms (https://icosweb.net/wp/wp-content/uploads/2019/05/ICOS-Terms-en.pdf), ca propunere de unificare terminologică, dar există dezbateri asupra divergențelor terminologice din domeniul onomasticii (vezi Harvalik, Caffarelli 2007). Astfel, după lista propusă de International Council of Onomastic Sciences, „ethnonym = proper name of an ethnic group (a tribe, a folk, a clan etc.), or a member of this group”; „choronym – proper name of a larger geographical or administrative unit of land – e.g. Africa, Sibir’ (Siberia), Suomi, Dalmacija, Toscana, Bretagne, Steiermark, Castilla, La Mancha”. Pentru horonim, însă, se folosesc și alte denumiri, ca, de exemplu, macrotoponim. Apoi, chiar și aceste definiții trebuie adaptate la specificul lucrării pe care o avem în vedere. De exemplu, definiția horonimului, ca desemnând o unitate toponimică mai mare, indiferent că este considerată din punct de vedere geografic sau administrativ, este, pentru scopul dicționarului, vagă. Dacă avem în vedere numele de țări, atunci unitățile administrative ca districtele sau județele, constituite exclusiv prin decizia unei administrații și care nu reflectă existența unei autonomii într-o anumită epocă istorică, nu au de ce să fie incluse în lista criteriilor de delimitare a horonimelor (vezi Munteanu 2005: 301–302). De asemenea, avem dubii în privința includerii între aceleași criterii de delimitare a horonimelor a unităților fizico-geografice precum insulele, peninsulele etc. (ibidem). Așadar, din lista criteriilor care definesc horonimele, le vom reține numai pe acelea care privesc funcționarea, într-o anumită epocă istorică, a unei regiuni ca „unitate etnico-culturală sau politico-istorică instituită de a lungul istoriei antice, medievale sau moderne” (Munteanu 2005: 301), deci presupunând o anumită autonomie față de alte unități de rang superior, fie că această unitate a fost constituită în realitate, în mitologie sau ficțiune. Adăugăm la această discuție terminologică faptul că termenul horonim nici măcar nu este înregistrat în dicționarele limbii române, nici chiar în DOOM, spre deosebire de etnonim, care apare în dicționarele de neologisme, în ediții succesive ale DOOM și în Micul dicționar academic (2010).
În al doilea rând, dificultatea definirii etnonimelor și a horonimelor se datorează fluidității structurilor sociale și politice, în spațiu și în timp. Definiția etnonimelor, în unele dicționare, este „nume de popoare” (DLR, MDN, MDA 2010); conceptul de „popor” este și el problematic, mai ales raportat la epoca dinaintea secolului al XIX-lea (pentru unele zone geografice, chiar şi astăzi); de aceea, a fost preferat cel de „etnie”, „grup etnic”. Totuși, există grupuri percepute ca etnice (i.e. conglomerate de oameni asociate cu o entitate politică sau geografică prin origine, rezidență sau cetățenie, cf. Rader 1989), dar construite mai degrabă în jurul unei trăsături religioase. Probleme de circumscriere a zonei denominative apar și în cazul horonimelor (termenul nu este înregistrat în dicționarele limbii române). Noțiunea de „țară”, cu granițe delimitate, este una relativ nouă, ca și cea de „națiune”. Realitatea desemnată de horonim se modifică, implicând dificultăți în definirea enciclopedică a acestuia (rezolvabile prin apelul la enciclopedii). De aceea, zona de referință a celor două concepte, „etnonim” și „horonim”, trebuie clar stabilită și delimitată (vezi Munteanu 2005). O discuție similară despre fluiditatea definiției etnonimelor se găsește și la Dominte 2005: 119:
„Precizez că prin etnonime am înţeles, în cursul acestei cercetări, «nume de neamuri» sau «de seminţii», în acord cu concepte proprii Antichităţii. Dar în definiţii am recurs la conceptele «nume de (uniuni de) triburi» şi «de populaţii», în conformitate cu interpretările exegetice consultate, ca şi «nume de popoare», după aceleaşi surse interpretative folosite, deşi conceptul «popor» se referea în Antichitate mai cu seamă la elini şi la romani, având o sferă mai largă de aplicabilitate abia în Evul Mediu. Numai rareori se găsesc în listă unităţi lexicale a căror prezenţă ar da termenului o accepţie puţin mai largă; este vorba de unele politonime («nume de cetăţenie»)” (Dominte 2005: 119).
O altă dificultate vine din faptul că studiul etnonimelor este legat de cel al etnicității, care poate fi afectat de ideologii, fiind „politically sensitive” (vezi Žugić, Vuković-Stamatović 2021). În ceea ce privește etnonimele, dificultăți ridică și statutul lor, aflat între numele proprii și numele comune, care face prin urmare, ca ele să fie înregistrate neomogen în dicționare.
Firește că gradul și tipul de dificultate în redactarea intrărilor de dicționar variază de la o intrare la alta, în funcție de realitatea pe care o desemnează unitatea onomastică respectivă și de evoluția ei istorică.
- Studiu de caz
Prezentăm, ca ilustrare (pe lângă articolul lexicografic din Munteanu 2005), o intrare redactată pentru EHR, rămasă în arhiva proiectului, urmată de o discuție referitoare la dificultățile ridicate de ea și la observațiile care rezultă din conținutul ei.
4.1. Cumania
1. Exonim latin care desemna confederația triburilor cumane și kipčak (unele lucrări consideră că acestea erau triburile dominante, în timp ce în altele sunt considerate denumiri diferite pentru aceleași triburi; vezi Curta 2019: 171). Aceste triburi erau așezate în partea de vest a stepei euroasiatice, între secolele al X-lea și al XIII-lea. În izvoare islamice, Cumania este cunoscută ca Desht-i Qipchaq, „stepa kipčakilor”, iar în arabă, ca al-Qumāniyīn.
2. Diverse teritorii cucerite de cumani de-a lungul Evului mediu, inclusiv o parte a României actuale. Cf. și Cumania Maior, Cumania Minor (Graesse/Benedict/Plechl 1972, s.v.).
Cumania, –ei, s. f. Variantă: Comania. La anul 1330 […], Carol cel preavestit, de a cărui putere […] Lodomeria, Cumania, Bulgaria […] tremura de frică (a. 1812), Maior, Ist. 88[2]. Le-au mai dăruit dincolo de munţi o parte neîmblată din Comania (a. 1830), Şincai, Hr. I, 394. Teodorit se numi episcop de Cumania (a. 1852), Asachi, O. II, 26. Craiul Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Romei, Serbiei, Galliţiei, Lodomeriei şi al Comaniei, pururea (a. 1860), Arhiva r. I, 4. În toate fântânile istorice din secolul XIII Cumania este anume Moldova actuală (a. 1870), Hasdeu, Stud. I, 143. Ei se intitulau întotdeauna regi ai Cumaniei, adică ai Munteniei răsăritene şi ai Moldovei (a. 1889), Xenopol, Ist. rom. II, 23. Cf. Şăineanu. Cf. Barcianu. Politica teutonilor în Bârsa şi Cumania vecină (a. 1901), Iorga, S. D. I, XVI. În Moldova şi în Valahia răsăriteană, care amândouă la un loc pănă în al doisprezecelea secol se numiau Cumania (a. 1923), Philippide, Or. r. I, 671. În seculu XIII, Moldova şi Ţara Românească se numea Cumania (a. 1939), Scriban, D. 27. Le va fi mai cu folos ioaniţilor […] dreptul de a scoate sare dintr-o ocnă din Transilvania cu care să îndestuleze teritoriile primite, dar şi „părţile dinspre Bulgaria, Grecia şi Cumania”, Mag. ist. 4/1976, 3. ◊ (În sintagma) Cumania Mare = Moldova. Moldova s-au numit oarecând Cumania Mare (a. 1830), Şincai, Hr. II, 71. S-au numit craiul Comanilor ceii Mari şi ceii Mici, ce sânt în Ungaria de-acum (a. 1830), ibidem. Ţările Domnitorului Cutene ce se întinseră de la Dunărea pănă la Volga şi se împărţeau în Cumania mare şi mică, Ist. M. 1845. ◊ (În sintagma) Cumania Mică = Regiune locuită de cumani, localizată în Ungaria de astăzi. La 1075 câştigară superioritatea asupra Moldovei, care se denumi Cumania Mică (a. 1839), Asachi, O. II, 54. Dându-li-se ţara dintre Tisa şi Dunăre […] partea aceea de loc unde ii au lăcuit se numeşte şi astăzi Cumania Mică, Ist. M. 1845, 20. Cea mai mare parte din tătari s-au retras […], rămâind numai în Cumania Mică (a. 1852), Asachi, O. II, 25. Va doborî toată puterea romanilor şi a elinilor până în ţara Madiam şi Egiptul […] până în […] Cumania Mică (a. 1982), Fontes, IV, 137. ◊ (În sintagma) Cumania Albă = Teritoriul locuit de cumani, plasat de unele surse în Ucraina de astăzi. Unnii […] amândouă Cumaniile, cea albă şi cea neagră, au supus (a. 1717), Cantemir, Hr. I, 248. ◊ (În sintagma) Cumania Neagră = Teritoriu cucerit de cumani, plasat de unele surse în Muntenia-estul Moldovei. Părţile sud-ostice a Moldavei numită pe atunci Cumania neagră. Ist. M. 1845, 37. Cf. Șăineanu.
Etim.: din lat. Cumania.
cuman, cumană, cumani, cumane, s.m. şi f., adj. Variantă (la masc. pl.): comani.
- a) (mai ales la masc. pl.). Populaţie de neam turcic care, migrând din stepele de la nordul Mării Negre la sfârşitul secolului al XI-lea, s-a aşezat în Ţările Române. De aici, cumanii au făcut incursiuni în regiunile învecinate. Mulţi dintre ei au fost asimilaţi de populaţia băştinaşă, în urma convieţuirii. Alungaţi de mongoli, cumanii s-au refugiat în stepa ungară, fiind asimilaţi de populaţia autohtonă. Vorbeau o limbă din familia altaică, ramura turcică (vezi Curta 2019: 169-178). Prădară cumanii Țara Grecească (a. 1620), Moxa, 169. Riuric au început […] a stăpâni […] toată Rusiia slovénilor, carii atuncea să numiia cumanii (cca 1694–97), Brancovici, Cr. 47. Pe vréme Belii acii comani au fost lăcuind prin Podoliia Țărâi Leşeşti (a. 1717), Cantemir, Hr. I, 125. Ladislau […] au fost omorât de cumani (cca 1792), Micu, Sc. cun. 39. Ţinutul […] l-au cuprins oarecarele ducă Glad, eşind din cetatea Vidinului cu ajutorul cumanilor (a. 1812), Maior, Ist. 175. Până ce au lăcuit în Dacia comanii şi paţinaţii au fost şi românii […] acolo (cca 1818), Budai-Deleanu, Scr. ined. 183. Călcaţi de la începutul lor de atâtea popoare barbare, […] pecinegi, cumani, tătari, … ei îşi păstrară naţionalitatea lor (a. 1845), N. Bălcescu, în PLR I, 106. Pe la 1200 […] doi fraţi români […] răsculară pe bulgari, pe cumani şi pe români (a. 1861), Odobescu, O. II, 24. Principii […] n-au fost nici chiar români […] ci comani sau tătari (a. 1863), Hasdeu, Stud. I, 63. Ipoteza că românii ar fi putut să-l capete în Evul mediu de la pecenegi, de la cumani sau de la vreun alt popor turcic […] nu este admisibilă (a. 1879), Hasdeu, Cuv. bătr. II, 400. Creştinii schismatici din episcopatul cumanilor care se întindea […] prin Moldova sudică (a. 1889), Xenopol, Ist. rom. II, 30. Cf. Barcianu. Cf. Şăineanu. Suferă multe neajunsuri de la cumani şi picenaţi (a. 1902), Pârvan, Ist. med. mod. 47. Vlahii […] luaseră parte […] în lupta în contra Cumanilor (a. 1927), DR, IV, 200. Ascunse sub scoarţa stăpânirii ungurilor la nord şi a cumanilor la sud (a. 1937), Lupaș, Ist. unir. 63. Pecenegii […] trăiră aşa până ce se asimilară cu Cumanii (a. 1939), Scriban, D. 27. Papa Grigore al IX-lea comunica […] îngrijorarea sa, pricinuită de ştirile […] cu privire la „valahii” din episcopatul catolic al cumanilor Mag. ist. 3/1967, 60. Cei care, sub conducerea lui Pudila, l-au ajutat pe Alexios Commenul în războiul contra cumanilor, erau […] cercetaşi. Ibidem, 2/1977, 21. Densusianu […] pune termenul pe seama limbii cumanilor (a. 1983), Brâncuș, V. a. 112. Lingua franca a stepei, vorbită şi de pecenegi şi cumani […], ar fi fost o veche formă de slavă (a. 1996), Ident. 62. Mama era cumană,/ Tata parte secui, parte român Dilema veche, 103/2006, 9. ♦ Denumire dată în Evul mediu românilor de la sudul Dunării. Românii […] de-a dreapta Dunărei […] s-au numit […] întâiu români […], dupa aceaia comani şi paţinachite (a. 1830), Șincai, Hr. I, 49. „Cumanii”, adică românii de dincoace de Dunăre, îi ajutară mai mult decât bulgarii Mesiei şi Traciei (a. 1915), Iorga, Ev. med. 57. ♦ (rar) Ceangău. Cumanii, sub nume de mocani catolici […], încă locuiesc în politia Neamţu (a. 1852), Asachi, O. II, 26. ♦ Peceneg. Popor sarmatic (picinegii sau cumanii) (a. 1911), Pârvan, Ist. med. mod. 341. ♦ Antroponim. Spatariul Coman […] era oştean bătrân (a. 1845), Asachi, O. II, 458. Acestea s-au găsit de un George Coman, locuitor în această comună (a. 1877), Odobescu, O. V, 125. Vladislav Cumanul (1272–1290) (a. 1889), Xenopol, Ist. rom. II, 30. ♦ În toponimie. Două ape din acelaşi district se cheamă: una Neamţ şi cealaltă Coman (a. 1870), Hasdeu, Stud. I, 144. Se mărgineşte […] spre miază-noapte cu comuna Comanii (a. 1877), Odobescu, O. V, 135. [Localitate] numită astăzi Cumanii (a. 1888), Xenopol, Ist. rom. I, 363. Cf. Iordan, NL I, 227–228. ◊ (În sintagma) Vadul Cumanilor = toponim. [Localitate] numită […] Vadul Cumanilor (a. 1888), Xenopol, Ist. rom. I, 363.
- b) Adj. Care aparţine cumanilor; referitor la cumani. Konćak este numele unui celebru principe cuman (a. 1878), Hasdeu, Cuv. bătr. I, 195. Făcând abstracţie de românii pomeniţi numai ca populaţie a episcopatului cuman (a. 1906), Pârvan, Ist. med. mod. 207. Unii istorici cred că kükülö, kökény, spin, ar putea deriva din kukul, vorbă de origine cumană (a. 1939), Lisseanu, Izv. 23. În 1211, când fusese invocat pericolul cuman. ist. 4/1976, 3. Scipio Nasica, îndemnat de nişte versuri cumane a adus statuia zeiţei la Roma. Amm. Marc. 1982, 305. ◊ (Şi substantivizat) Glotonim. Explicaţia prin pecenegă sau cumană […] nu convinge (a. 1983), Brâncuș, V. A. 32.
Etim.: din slavon. кѹмани (pl.; sg. кѹманинъ) < m. gr. κουμάνος (cuvânt de origine turcică, raportat la quman, qoman „palid; gălbui”, probabil cu referire la părul blond sau pielea deschisă prin care s-ar fi evidențiat această populație, cf. numele lor în limbile slave de est: polovci < polovŭ „blond, palid”, sl. com. *polvŭ), mai târziu și lat. neol. Cumanus, posibil și fr. Couman(s). Cf. DELR.
În compuse:
cumano-peceneg, –ă, adj. Influenţele culturale […]: slavă, cumano-pecenegă […], italiană, franceză (a. 1981), I.I. Russu, Etn. rom. 141.
pecenego-cuman, –ă, adj. Drumul ales de Ion Conea […], cel al coborârii sale asupra toponimiei şi antroponimiei pecenego-cumane (a. 1987), Mag. ist. 5/1987, 16.
româno-cuman, –ă, adj. În loc de amalgame […] româno-cumane […] apar […] straturi exclusivamente române (a. 1873), Hasdeu, Ist. crit. I, 5. Sunt menţionate primele contacte româno-cumane, Mag. ist. 7/1982, 13.
Derivate:
Comanca, s. f. Toponim. Se mărgineşte […] spre miazăzi cu comuna Comanca (a. 1877), Odobescu, O.V, 135. În apropiere de Caracal sunt şi alte toponime de origine cumană: Comanca şi Comani, Mag. ist. 11/2005, 42.
Etim.: din coman + suf. -că.
cumănesc, –ească, adj. Variantă: comănesc. Cuman. Cf. Corbea, Dict. (cca 1691–97). Beln, dintr-a Trachiei munţi pietroşi,/ S-au suit gonind o zână din Carpatul cel dăchesc,/ Ş-au rămas a sa sămânţă în Câmpulung cumănesc (a. 1840), Pogor, S. 37. ♦ Toponim. Comăneşti se pare a fi fost reşedinţa regelui acelui popor (a. 1839), Asachi, O. II, 55.
Etim.: cuman + suf. -esc.
cumanic, –ă, adj. Cuman. Variantă: comanic. Numile proprii comanice, conservate în cronice din evul mediu, sunt toate turce (a. 1875), Hasdeu, Stud. II, 76. În vocabularul cumanic din secolul XIV, arka însemnează „umăr” (a. 1889), Hasdeu, Etym. II. 272. Numele de Carăcal e cumanic (a. 1939), Scriban, D. 39
În compuse: latino-perso-cumanic, –ă, adj. Limba Cumanilor, […], ne-a fost păstrată în codex cumanicus, un vocabular latino-perso-cumanic (a. 1939), Scriban, D. 39.
Etim.: din cuman + suf. –ic.
4.2. Discuții
Am reprodus mai sus o intrare redactată în cadrul proiectului EHR, conform principiilor și normelor stabilite acolo, la care am adus câteva modificări, iar altele vor fi propuse în cele ce urmează.
Mai întâi, despre dificultățile pe care le-a ridicat redactarea acestei intrări.
Cea mai importantă dintre ele și cea mai cronofagă se referă la dificultatea stabilirii informației enciclopedice. Întrucât este vorba despre un popor migrator medieval, sursele sunt adesea contradictorii, la fel ca informațiile din literatura de specialitate, atât în ceea ce privește locul de origine al cumanilor, cât și în privința numelui, a horonimului, mai ales că sintagmele „Cumania Mică” și „Cumania Mare”, ca și „Cumania Albă” și „Cumania Neagră”, sunt utilizate în surse diferite pentru a desemna spații diferite (vezi, de exemplu, supra, sensul sintagmei „Cumania Mică” prin comparație cu sensul din Asachi, O. II, 54). În acest caz, redactorul nu poate face altceva decât să se sprijine pe sursa enciclopedică cea mai credibilă. Din această cauză, am propus ca, pentru astfel de definiții problematice, informația enciclopedică să fie însoțită de referința la sursa de unde a fost extrasă (de exemplu, pentru informațiile despre cumani, Curta 2019, vezi supra). În fond, într-un astfel de dicționar, clarificarea dezbaterilor cu privire la referent nu este importantă, lucrarea fiind focalizată asupra perspectivei lingvistice.
O altă dificultate se referă la cuvântul-titlu al cuibului etno-horonimic. După principiul general adoptat în redactarea EHR, cuvântul-titlu este forma actuală a horonimului respectiv sau, în cazul în care el nu există/ nu este atestat, forma actuală a etnonimului. Totuși, în cazul ilustrat de noi, etnonimul este mult mai cunoscut și mai frecvent decât horonimul și nu este exclus ca el să stea chiar la originea horonimului, având în vedere faptul că este atestat cu aproape un secol mai devreme; acest lucru nu înseamnă că etnonimul ar trebui să fie cuvântul-coordonator?
O observație: multe dintre izvoarele primare sunt preocupate tocmai de definirea etnonimului și a horonimului (chiar dacă această definire este inexactă sau indecisă); acest lucru este valabil mai ales pentru lucrările de istorie din secolul al XIX-lea. De exemplu, preocupați de delimitarea zonei de desemnare a horonimului Cumania, fie direct, fie prin glosare, sunt Hasdeu, Xenopol, Philippide, Scriban: În toate fântânile istorice din secolul XIII Cumania este anume Moldova actuală (a. 1870), Hasdeu, Stud. I, 143. Ei se intitulau întotdeauna regi ai Cumaniei, adică ai Munteniei răsăritene şi ai Moldovei (a. 1889), Xenopol, Ist. rom. II, 23. În Moldova şi în Valahia răsăriteană, care amândouă la un loc pănă în al doisprezecelea secol se numiau Cumania (a. 1923), Philippide, Or. r. I, 671. În seculu XIII, Moldova şi Ţara Românească se numea Cumania (a. 1939), Scriban, D. 27. Definiții ale etnonimului găsim la Brancovici: Riuric au început […] a stăpâni […] toată Rusiia slovénilor, carii atuncea să numiia cumanii (cca 1694–1697), Brancovici, Cr. 47 și Iorga: „Cumanii”, adică românii de dincoace de Dunăre, îi ajutară mai mult decât bulgarii Mesiei şi Traciei (a. 1915), Iorga, Ev. med. 57.
Altă observație privește includerea în dicționar a compuselor cu etnonime sau derivate de la etnonime. Suntem de părere că acestea nu sunt relevante; nu aduc noutăți nici la nivel formal, nici la nivel semantic și, în afară de aceasta, nu exprimă decât o parte dintre posibilitățile combinatorii ale etno-horonimelor. Spre deosebire de acestea, derivatele sunt importante pentru că indică posibilitățile generative ale unităților etno-horonimice, pe de o parte, și ale afixelor limbii române, pe de alta, precum și pentru că reprezintă unități semantice noi. Compusele ar putea fi incluse, însă, într-o variantă electronică a dicționarului, care nu mai este supusă restricțiilor de spațiu.
De asemenea, lista de izvoare trebuie extinsă, incluzând cât mai multe texte românești din perioada de până la 1830.
- Concluzii
Un dicționar istoric al etnonimelor și horonimelor din limba română ar fi un instrument util nu doar pentru onomastică și istoria limbii române, ci și pentru lexicografi (inventarierea etnonimelor ar scoate la lumină cu siguranță forme inedite), pentru cercetările de etnofrazeologie, pentru studiile de imagine. O astfel de lucrare ar ajuta la găsirea de răspunsuri la următoarele întrebări: Care sunt caracteristicile microsistemului etno-horonimic românesc? Care sunt direcțiile evoluției sale înainte de a fi normat? Ce funcții îndeplinesc aceste categorii onomastice, în afară de cea de desemnare specifică numelor proprii? Cum se reflectă concepțiile, stereotipurile, mentalitățile în etnonime și cum pot fi acestea studiate? Ar fi puse astfel în lumină mecanismele de formare a unităților etnonimice și horonimice și evoluția lor, în relație cu realitățile istorice și culturale, în contextul contactelor lingvistice în diversele lor forme.
BIBLIOGRAFIE
Arvinte 2008 = Vasile Arvinte, Român, românesc, România, Iași, Demiurg.
Butnaru 2007 = Daniela Butnaru, Fenomenul polinomiei reflectat în etno-horonimia românească, în volumul Limba română. Abordări tradiţionale şi moderne. Actele colocviului internaţional organizat de Catedra de limba română şi de Departamentul de limbă, cultură şi civilizaţie românească, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 19–20 octombrie 2007, G.G. Neamţu, Ştefan Geancărău, Adrian Chircu (ed.), Cluj, Presa Universitară Clujeană, p. 373–378.
Cherpillod 1986 = André Cherpillod, Dictionnaire étymologique des noms géographiques, Paris, Éd. Masson.
Chivu et al. 1992 = Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicționarul elementelor latino-romanice în limba română veche, București, Editura Științifică.
Curta 2019 = Florin Curta, Eastern Europe in the Middle Ages (500–1300), Leiden, Brill.
Dominte 2005 = Constantin Dominte, Nume de populaţii şi de triburi germanice în antichitate într-un viitor lexicon românesc de etnonime, în „Analele Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Secțiunea IIIe. Lingvistică”, 2005, LI, p. 117–152.
Graesse 1972 = J.G.T. Graesse, Lexikon lateinischer geographischer Namen des Mittelalters und der Neuzeit, Grossausgabe, bearb. und hrsg. von Helmut Plechl unter Mitarbeit von Sophie-Charlotte Plechl, Braunschweig, Klinkhardt & Biermann.
Gînsac et al. 2017 = Ana-Maria Gînsac (coord.), Iosif Camară, Dinu Moscal, Mădălina Ungureanu, Practici de traducere a numelor proprii în scrisul românesc premodern, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
Harvalik, Caggarelli 2007 = Milan Harvalik, Caffarelli Enzo (a cura di), Onomastic terminology: an international survey – Terminologia onomastica: un’inchiesta internazionale, în „Rivista italiana di onomastica”, XIII, nr. 1, p. 181–213.
Lalchev 2014 = Dragomir Lalchev, Designing a dictionary of archaic names of the tribes in the Balkan Peninsula, în „Studii şi cercetări de onomastică şi lexicologie”, VII, nr. 1–2, p. 84–87.
Losique 1971 = Serge Losique, Dictionnaire étymologique des noms de pays et de peuples, Paris, Editions Klincksieck.
Lötzsch 2000 = R. Lötzsch, Ethnonyme als Geschichtsquelle, în „Sitzungsberichte der Leibniz-Sozietät”, 39, p. 133–147.
Munteanu 2005 = Eugen Munteanu, Etno-horonimia românească (EHR). Dicţionar istoric al numelor de ţări şi de popoare în română. Prezentarea unui proiect, în „Analele Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Secțiunea IIIe. Lingvistică”, LI, p. 299–321.
Pohl 2018 = Walter Pohl, Ethnonyms and Early Medieval Ethnicity: Methodological Reflections, în „The Hungarian Historical Review”, VII, nr. 1, p. 5–17.
Rader 1989 = James Rader, People and Language Names in Anglo-American Dictionaries, în „Dictionaries: Journal of the Dictionary Society of North America”, XI, p. 125–138.
Sala, Tomescu 1995 = Marius Sala, Domnița Tomescu, La recherche onomastique en Roumanie, în 1. Halbband: Ein internationales Handbuch zur Onomastik, E. Eichler, G. Hilty, H. Löffler, H. Steger, L. Zgusta (ed.), Berlin/New York, De Gruyter Mouton, p. 171–175.
Schweickard 2002–2013 = W. Schweickard, Deonomasticon Italicum. Dizionario storico dei derivati da nomi geografici e da nomi di persona, vol. 1. Derivati da nomi geografici: A–E (2002), vol. 2. Derivati da nomi geografici: F–L (2006), vol. 3. Derivati da nomi geografici: M–Q (2009), vol. 4. Derivati da nomi geografici: R–Z (2013), Tübingen, Niemeyer.
Žugić, Vuković-Stamatović 2021 = Dragica Žugić, Milica Vuković-Stamatović, Problems in Defining Ethnicity Terms in Dictionaries, în „Lexikos”, 31, nr. 1, p. 177–194.
ABOUT A DICTIONARY OF ROMANIAN ETHNONYMS AND CHORONYMS
ABSTRACT
The article aims to revisit the subject of a Romanian dictionary of ethnonyms and choronyms, starting from the dictionary conceived by Eugen Munteanu within the project “Romanian Ethnonymy. A historical dictionary of peoples and countries names in Romanian” (financed by CNCS, project no. 1394, 2006-2008). After presenting the principles of the dictionary, by comparison with the dictionary of ethnonyms proposed by Constantin Dominte (2005), the difficulties of such work are discussed, an entry written within the framework of the project is reproduced and some modifications are proposed.
Keywords: ethnonyms, choronyms, historical dictionary, Romanian, lexicography.
* Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Institutul de Cercetări Interdisciplinare – Departamentul de Științe Socio-Umane, Iași, România (andreea.ungureanu@uaic.ro; maria.moruz@uaic.ro).
[1] În cadrul proiectului a fost redactat un număr mic de intrări de dicționar, care nu au fost publicate (dar care au fost folosite, prin materialul oferit, pentru documentare în redactarea altor articole).
[2] A fost păstrat sistemul de siglare folosit în dicționarul EHR, pe care nu l-am reprodus aici, pentru a nu încărca textul; întrucât articolul urmărește să atragă atenția asupra caracteristicilor unei astfel de lucrări și asupra dificultăților pe care le implică ea, am considerat irelevantă reproducerea listei izvoarelor, cu atât mai mult cu cât fiecare siglă este datată.