(III)*
DUMITRU LOŞONŢI**
AZGĂURÍ. „Azgăuri = când te uiţi unde nu-ţi fierbe oala” este o formă verbală comunicată din Răşinari SB (CHEST. I 142/47). Nu e cunoscută de dicţionare.
A rezultat prin proteza lui a la a zgăuri, variantă a lui a zgăura ‘a se holba; a fixa cu privirea fără un anumit scop’, ‘(în forma zgăuri, comunicată tot din Răşinari!) a se amesteca, a se vârî în chestiuni mărunte’, verb comparat în DLR cu gaură. Pentru etimologie, vezi Loşonţi 2021: 336, 337.
Precizăm că la niciun verb corespondentul nu dă particula a, deci nu putem suspecta că este o greşeală (scrierea particulei împreună cu verbul). Pentru a azgăuri < a zgăura, cf. sinonimul a astăura < a stăura, vezi Todoran 1998: 129–131.
BĂRÂIÁC, BĂRÂIÉC, BÂRÂIÉC. Bârâiec ‘(rar, în Mold.) miel’ este cunoscut de DA dintr-un singur citat, în care însă forma este bărâieci (pl.), şi este „derivat din bârâí, prin apropiere de cuvântul berbec”. Această explicaţie este acceptată de MDA şi DELR.
Ţinând seamă că diftongul ħá se pronunţă în Moldova ħé (cf. băiat > băiet), bărâiec (bârâiec) trebuie literarizat bârâiác.
Nu are nicio legătură formală cu cuvântul berbec, fiind un derivat, cu suf. -ac, de la a bârăi/a bârâi.
BĂRCÁN (pl. bărcáne) ‘unealta cu care zidarul face modele (ieşituri sau adâncituri) pe tencuială, ciubucar’ (Drăguş BV: ALRR–Trans. 2517/422) este o variantă, necunoscută de DLR, a lui părcán [= parcán] ‘idem’, rezultată prin sonorizarea lui p.
BĂTĂTOÁRE (pl. bătătóri) ‘îngrăditură din stâlpi, crengi şi pietre, cu care se abate apa spre moară; zăgaz’ (Drăguş BV: ALRR–Trans. 2402/422) este o variantă, rezultată prin afereza lui a-, din abătătoáre, un derivat, cu suf. -ătoáre, de la a abate.
BIMBẮU, BIMBÓU. Bimbắu (pl. bimboáuă) ‘boboc de floare’ (Moftinu Mic SM: ALR II SN III h. 660/334), bimbóu (pl. bimboáuă) ‘idem’ (Chiraleu BH, Văşad BH, Pişcolt SM, Sânmiclăuş SM, Moftinu Mic: NALR–Criş. IV h. 662/163, 174, 190, 194, 195), cuvânt necunoscut de dicţionare, este un împrumut din magh. bimbó ‘idem’.
BOÁŞCĂ, BÓŞCĂ. Bóşcă, cu varianta boáşcă 1. ‘grămadă de lemne acoperite cu iarbă, care se carbonizează în aer liber’; 2. ‘pivniţă mică (pentru legume)’, lăsat în MDA cu etimologia necunoscută, este o variantă, provenită prin metateză, din bocşă ‘idem’.
BOUŢĂREÁNA ‘horă’ a fost comunicat din Haţeg HD („Danţul adecă hora, jocul de mână bouţăreana, toboşanca seamănă cu ardeleana şi cu sârba”: H XVII 101).
E un derivat, cu suf. -(e)an, -(e)ană, de la Bouţár, variantă populară a lui Băuţar [băÄuţárĥ] CS.
Lipseşte nejustificat din DA, MDA.
BUCIUMÁR ‘sfredelul cu care se găuresc buciumii roţilor’ (Haţeg HD: H XVII 98) lipseşte nejustificat din DA și MDA.
Este un derivat, cu suf. -ar, de la bucium.
BUDURÓI, BURDULÓI. Burduloi ‘buturugă’ a fost comunicat din Rudina MH („burduloi e uă turugă”: H IX 87).
DA îl menţionează între derivatele lui burduhan ‘burtă de animale’, iar MDA îl dă cu etimologia necunoscută. DELR îl inserează, fără vreo precizare, în familia lui buduroi ‘vas de lemn; stup primitiv; ghizd de fântână; horn’, cuvânt explicat, cu probabilitate, din „*budunoi < *budon < magh. bodon ‘putină’ [sic!]”.
Suntem de părere că burduloi provine, prin metateză, din *budurlói, variantă a lui buduroi, cu „despicarea” lui -r- în -rl-. La rândul lui, buduroi a rezultat, prin sonorizarea lui t, din *buturói, un derivat, cu suf. -oi, de la butură I. 1. ‘butuc, trunchi de copac scurtat; buturugă’ (DA).
Buduroi ‘vas de lemn; stup primitiv; ghizd de fântână; horn’ este acelaşi cuvânt, aceste sensuri provenind tot de la butură, care înseamnă şi I. 2. ‘trunchi scorburos’; II. ‘scorbură’ (DA).
În trecut, din trunchiuri de copac scorburoase se făceau recipiente, stupi primitivi şi (îngropate în pământ) ghizduri la izvoare sau fântâni puţin adânci.
BULBUŞÍE. Pentru ‘o floare care n-a înflorit, care nu s-a deschis’, după răspunsul bulbúc (pl. bulbúci), informatorul din Supuru de Jos SM a răspuns: „îi în bulbuşíe” (NALR–Criş. IV h. 662/190 leg.).
Bulbuşíe este o variantă, rezultată prin metateză, din bubuşlíe (pl. bubuşlíi) ‘boboc de floare’ (Beclean BN: ALR II SN III h. 660/260), acelaşi cu bubujlíe ‘idem’ (Călineşti-Oaş SM şi Moişeni SM: NALR–Criş. IV h. 662/217, 220), un derivat din boboş (vezi DELR).
BUTICÉL ‘vas în care se ţine cheagul’ (Baia de Fier GJ: CHEST. V 134/3 [fost 33]), derivat greşit de MDA din „bute + -icel, s-a format, cu suf. -el, de la butic (< bute).
BUTURÍŞCĂ. Pentru noţiunea ‘lingură mare cu care se ia urda din căldare’, informatorul din Ghilad TM a răspuns cu tioc de lemn cu buturíşche ‘găuri’ (vezi ALR II SN II h. 419/36).
Buturíşche este pl. lui buturíşcă, cuvânt necunoscut de dicţionare, derivat, cu suf. ‑işcă, de la bútură ‘gaură’.
CÂNEPEÁ „un fel de buruiană mare, înrudită cu cânepa” (Bociu CJ) e un derivat, necunoscut de dicţionare, de la cânepă, cu suf. -ea. La Părău Cânepii „se face cânepea de-aia”.
CÂRMĂLUÍ, CERMĂLÍ. A cârmălui ‘a amesteca (cărţile de joc)’ a fost înregistrat de Emil Petrovici în Negreşti-Oaş SM (vezi ALR II SN V h. 1272/346).
Claudia Tudose (1978: 63) crede că este un derivat cu suf. ‑ălui, dar nu precizează baza.
Avem a face cu o variantă (greu de explicat) a lui a cermăli ‘idem’ (Sânmihaiu Almaşului SJ: ALR II SN V h. 1272/284), cuvânt familiar şi nouă din graiul natal (Bonţida CJ). Tamás (1966), care-l cunoaşte doar din Frata CJ cu sensul ‘a încurca sau a se încurca în facerea unei socoteli’, îl explică din magh. csermál.
CHISTOSÉLE ‘piftie’ figurează în MDA, din DA ms., cu etimologia necunoscută.
Avem a face cu o formă literarizată, care redă fonetismul [ʼnistoséle], cu ʼn rezultat din palatalizarea lui p.
Literarizându-l, obţinem pistoséle, pl. lui pistoseálă ‘idem’ (vezi DLR).
L-am notat şi noi, în Săcele BV: [ʼnistoséle], [R] [răĉitúrĥ] (ALRR–Trans. IV h. 539/445).
CIUCẮU. Numele Ciucău, atribuit unui om „pentru că era lung şi subţire ca un cocean de cucuruz” (Coşbuc BN: CHEST. IV 157/264a), este o evidentă poreclă.
Petre Coman Gl o transformă în substantiv comun: „ciucău s. ‘poreclă ce se aplică unui om lung şi subţire (ca un cocean de cucuruz)’”.
Îl preia MDA, care-l glosează ‘lungan’, fără să-i poată stabili etimologia.
Porecla provine din ciucắu ‘cocean de cucuruz, ştiulete curăţat de boabe’, viu în localitate (vezi CHEST. III 115/250) şi în zonă, absent nejustificat din MDA, pentru că figurează, din Sângeorz-Băi BN, în Paşca 1928. Indicaţia a. [= ambigen] dată aici ni se pare mai mult decât suspectă. În această localitate, Gr. Rusu l-a înregistrat ca masculin: ciucắu, pl. ciucắi (vezi ALRR–Trans. IV h. 421/246). Tot aşa îl găsim la Mircea Prahase 2008, cules din Zagra BN (sat apropiat de Coşbuc), şi l-am notat şi noi în Runcu Salvei BN (sat vecin cu Coşbuc).
Ciucắu ‘lungan’ va trebui eliminat din dicţionarele viitoare.
CIUCIULÍ. Verbul a ciuciuli a fost înregistrat de Emil Petrovici cu sensul ‘a boţi cămaşa, hainele’ în Ciocăneşti SV (Nu le ciuciuli tăte!: ALR II SN IV h. 1157/365) şi ‘a face (strânge) cocoloş’, în Livezi HR ([lâna] a ciuciulit-o: ibid. V h. 1501/574).
Este un derivat, cu suf. -uli, de la ciuci ‘cocoloş’, notat de la acelaşi informator din Ciocăneşti.
CLĂIÉTIC (pl. clăiétice) ‘grămadă de fân rotundă, mai mare (decât căpiţa); claie’ (Rozavlea MM, Săcel MM: ALRR–Mar. II h. 423/332, 335; Dealu Ştefăniţei BN). Informatorul din Dealu Ştefăniţei, localitate vecină cu Săcelul, ne-a precizat că clăiéticul „se face rotund, pe lângă par, din mai multe furcituri”.
E un derivat, necunoscut de dicţionare, de la cláie cu suf. -etic (< -atic). Pentru acest sufix, vezi Formarea cuvintelor IV 394–402.
CLOŢĂÍ, CLOŢÍ. A cloţăi ‘a tăia în bucăţi trunchiul unui copac’ a fost înregistrat de Sever Pop în Ciumbrud AB („Îl cloţăim, îl facem cloţuri”: ALR I 984/138), iar a cloţi ‘idem’, în Mediaş SB, Daneş MS şi Ighişu Vechi SB (ibid. 984/144, 156, 160).
Nu sunt cunoscute de dicţionare.
S-au format, cu suf. -ăi, respectiv -i, de la cloţ (pl. clóţuri) ‘bucată dintr-un trunchi de copac’.
COLĂTĂCÍ, ÎNCOLĂTĂCÍ, ÎNCOLOTOCÍ, ÎNCOTOLOCÍ. În DA, a se încolătăci şi a se încolotoci sunt date ca variante ale lui a se încolăci, explicate prin contaminare cu împleteci. Această ipoteză a fost preluată de DM, DEX1,2 şi MDA.
Tot ca variantă a lui a se încolăci e dată şi forma verbală încotolocí ‘a învârti pe lângă ceva, a încolăci, a se învârti, cuprinde’ (Straja SV), explicată „cu metateză sau contaminare între cotoc ‘cotoi’ şi încolăcí”.
În MDA, a încotoloci1 e dat ca variantă a lui a se încolătăci, fără să fie menţionată ca atare sub acesta.
Forma încolotocí nu apare (sau, mai precis, a fost mutilată în „încotolocí2 v vz încolăci”.
După CADE, încolătăcí, cu var. încolătucí, a rezultat din contaminarea lui încolăcí cu învălătucí. CDER menţionează pe (în)colătăcí printre derivatele lui colac, fără vreo precizare.
Pentru noţiunea ‘(şarpele) se încolăceşte’, Emil Petrovici a notat şi următoarele forme verbale: se colătăceşte (Măgura BC: ALR II SN III h. 736/531), se-ncolătăceşte (Topliţa HR, Somova TL: ibid. h. 736/228, 682), se-ncolotoceşte (Cristeşti BT: ibid. h. 736/414) şi încolotocit [part.] (Coropceni IS: ibid. h. 736/514).
După părerea noastră, forma originară este *a se încotolăci, un derivat, cu prefixul în- şi sufixul verbal -i, de la cotolác, pe care DA îl cunoaşte din Moldova cu sensul ‘cotitură, cotlon’ (ION CR. V 152).
Cotolác este comparat cu cotuleţ (DA) şi (după menţiunea că etimologia este nesigură) cu cot (MDA). DELR îl explică (prin asimilarea o-u > o-o) din *cotulac, iar acesta din „cotuleţ, cu substit. sufixului”.
Cotolac a fost atestat şi în Banat: „[şarpele] se face cotolac, colac” (Secăşeni CS: ALR II SN III h. 763/29).
Nu avem a face cu o formaţie românească, ci cu una de singular refăcută din *cotolaci, care este împrumutat din sb. kotolač, substantiv regional întrebuinţat numai în expresia okupiti se u kotolač ‘a se aduna în cerc, a face un cerc’ (Tomici 1998–1999). Cf. copac, refăcut din copaci.
Din forma primară *a se încotolăci au rezultat: 1. (prin asimilarea o-o-ă > o-o-o) a se încotoloci, care (prin metateză) a dat a se încolotoci; 2. (prin asimilarea o-ă > ă-ă) *a se încotălăci, care (prin metateză) a dat a se încolătăci > (prin omiterea prefixului) a se colătăci.
CORCORÉŢ ‘măr pădureţ, acru’ este comparat în DA cu corcos. După menţiunea că etimologia este nesigură, şi MDA (unde forma e greşită: corcorét) îl compară cu corcos.
Lipseşte nejustificat din DELR.
După părerea noastră, a rezultat din contaminarea lui corcos cu pădureţ.
COROÁBĂ (pl. coroábe) ‘umflătura lemnoasă, rotundă, de mărimea unei nuci, care se formează pe stejari, dar şi pe alţi arbori sau arbuşti; gală’ este un sens, necunoscut de dicţionare, pe care l-am întâlnit în partea de nord a Transilvaniei şi Crişanei (Măgoaja CJ: „Coroábe se fac la stâjeri. Le mai folosesc la feştituri [= vopsituri]”; Dăbâceni SJ: „Coroába e cea făcută în stejar, cât o nucă; tătă [= toată]‑i cu clinţuri; cu aceasta se tăbăceşte” etc.).
COTĂZÍT ‘mârşav, murdar, scârnav’ se găseşte în DA, MDA şi DELR, din fostul judeţ Fălticeni, cu etimologia necunoscută.
Este o variantă a lui cotozít ‘idem’, participiul lui a (se) cotozi, care are şi sensul ‘a (se) mânji, a (se) murdări’.
COTLÉGE s.n. ‘resturi de fân’ (Ostra SV: LRg II 116) este o variantă, necunoscută de dicţionare, a lui cotrénci ‘cotoare de fân’. Pentru alte variante, vezi Loşonţi 2001: 51–52.
DIRIŞĂ. Printre epitetele (numele) care se dau caprelor în Criştioru de Sus BH, a fost comunicată şi forma dirişă (scrisă dirişe: CHEST. V 76/26 [fost 43]).
Este o variantă, absentă nejustificat din DLR, a lui déreş, -ă ‘care are părul roşu amestecat (sau pătat) cu alb (şi cu negru)’ (< magh. deres: DLR).
DODRÁNC, DODREÁN, DODREÁNC, DRODEÁN, DRODENÓS, DRODÓS. Dodreán este lucrat în DLR, cu variantele dodránc, dodreánc, drodeán şi sensurile 1. ‘(învechit şi regional) ogrinji’, ‘(regional) fân pentru vite’, ‘(prin vestul Olt.; cu sens colectiv) cotoarele cocenilor şi ale buruienilor, care rămân după ce au fost hrănite vitele’; 2. ‘(regional) gunoi, bălegar’.
CADE şi MDA lasă cuvântul cu etimologia necunoscută. DLR îl compară cu sb. doderati ‘a rupe în bucăţi, a jupui, a face praf’.
După părerea noastră, forma iniţială este drodeán, un derivat, cu suf. -ean, de la drod, variantă a lui drot ‘sârmă’.
În Pecica AR, pentru ‘fân cu fire de ierburi înalte, colariu, beldios, fâşcos’ s-a înregistrat răspunsul fân drodos, urmat de completarea: „ca drodu = ca sârma” (ALR II 5248/53). Adjectivul drodós a fost notat şi pentru ‘fân cu rogoz, ţâf, şovar; fân cotrincios, rogozos, şovăros’ (Boiu Mare MM: ibid. 5247/272).
Lipseşte nejustificat din DLR.
Este un derivat, cu suf. -os, de la drod.
Tot nejustificat lipseşte din DLR şi derivatul drodenós, notat, alături de drodeán, în Strehaia MH (ALR II 5248/848).
Dodrean a rezultat, prin metateză, din drodean.
DÓRNIC (pl. dórnice) ‘dorn’ (Bătrâna HD, Dâlja Mare HD: ALRR–Trans. 2488/404, 458) este un derivat, cu suf. -nic, de la dorn.
DUNGÁR ‘rindea cu care se netezesc dungile pieselor de lemn’ a fost comunicat din Haţeg HD („dungarĭu = ghiluie pe dungă”: H XVII 98).
Lipseşte nejustificat din dicţionare (inclusiv DLR).
Este un derivat, cu suf. -ar, de la dungă.
FAGANÍŞ, FĂGĂNÍŞ. Forma faganíş e semnalată de Şt. Paşca (1948: 67) dintr-un răspuns la Chestionarul… IV şi enumerată între derivatele cu suf. -iş, alături de aluniş, ariniş, bradaniş, păltiniş şi stejăriş. Forma faganíş provine dintr-un grai în care ă protonic este substituit cu a sau este o greşeală de scriere a corespondentului (prin omiterea involuntară a căciulii celor doi ă). Aşadar, forma literarizată (corectă) este făgăníş.
Redactorii MDA nu şi-au dat seama de acest lucru, dând forma titlu din sursă şi, în plus, o explică din „fag + -(an)iş”.
Este un derivat, cu suf. -iş, de la făgán, cunoscut de acest dicţionar cu sensul ‘fag tânăr, cu coroana bogată’.
FÁLCĂ, FĂLCẮU, FĂLCÚI. Falcă ‘(depreciativ) gură’ (Dragomireşti MM: Faiciuc D 756. „Atâta mai baţi din falcă!”, Poienile Zagrei BN) este un sens necunoscut de dicţionare.
Derivatul fălcău are şi sensul, ‘guraliv’ (Poienile Zagrei BN, Zagra BN etc.). „Aşa-i de fălcău = îi bun de gură, nu-i mai tace falca, vorbeşte mult” (Poienile Zagrei), „fălcău = om guriş [= gureş], om ce povesteşte verzi şi uscate” (Zagra).
Nici verbul a fălcui ‘a fi rău de gură’ (Dragomireşti: Faiciuc D 756. „Tătă ziua fălcuieşti, nici on pic nu taci”) nu se găseşte în dicţionare.
Este un derivat, cu suf. verbal -ui, de la falcă.
FĂMĂR, ŢIMÁR, ŢÍMĂR, ŢIMĂRÍŢĂ. În MDA e dat fămăr ‘copil care păzeşte oile sterpe’, lăsat cu etimologia necunoscută. Indicaţia bibliografică (CHEST. V 30) este incompletă şi greşită, 30 putând fi numărul întrebării sau al localităţii.
După toate probabilităţile, este vorba ţimăr din Arieşeni AB (CHEST. V 31/1), dat, de altfel, bine în DLR (şi din Nimăieşti BH: CHEST. V 31/51), dar tot cu etimologia necunoscută.
Este adevărat că lipseşte sedila la litera Ţ şi felul în care corespondentul din Arieşeni face litera T seamănă cu F.
În consecinţă, fămăr se va elimina din dicţionarele viitoare. La întrebarea 30, răspunsul din Arieşeni este sterpar. Lazăr Morcan (originar din Costeşti, com. Albac AB; 2007: 394) dă cuvintele ţimár [ţîmár] (pl. ţimári) ‘om de serviciu (şi de pază) la cabana forestieră sau la casa pădurarului’ şi ţimăríţă (pl. ţimăríţe) ‘femeie de serviciu la cabana muncitorilor forestieri’. Pădurarul Horea Boncuţ din Valea Bistrii (sat aparţinător oraşului Câmpeni) ne-a comunicat formele ţímăr [ţijmăr] şi ţimăríţă, cu aceleaşi sensuri.
FÂŞCÁI, FÂŞCẮU. Fâşcái ‘fân cu fire de ierburi înalte, colariu, beldios, fâşcos’ a fost notat de Emil Petrovici în Voiniceni MS (vezi ALR II 5248/235).
Nu se găseşte în dicţionare.
Este un derivat, cu suf. -ai, de la fấşcă ‘colilie’. Cf. mirigái (< *mirugái < mirúg < *rumíg < rămíg < ram), smidái/zmidái, tufái (vezi Loşonţi 2021: 240–241).
Deoarece fâşca e un „soi de iarbă înaltă şi subţire care fâşâie când o bate vântul sau se trece prin ea” (Mocanu 2015: 124), fâşcái se poate explica şi ca un deverbal de la a fâşcăi (cf. durai ‘sfărâmături de stâncă, pietriş ce alunecă la vale pe coasta unui deal sau munte; grohotiş” < a durăi, ţârai ‘idem’ < a ţârăi, zurái ‘idem’ < a zurăi (Loşonţi 2007: 84–85).
Fâşcău ‘specie de iarbă nedefinită mai de aproape’ se găseşte în DA şi MDA cu etimologie necunoscută.
Este un derivat, cu suf. -ău, de la fâşcă sau a fâşcăi.
FLĂŞCẮU, FRĂŞCẮU. Frăşcắu ‘flăcău, holtei, burlac, becher’ e dat (din RETEGANUL P. II 73) în DA şi MDA, fără explicaţie etimologică. Coman 1939 înregistrează forma flăşcău ‘flăcău’, cu varianta plăşcău. După menţiunea că etimologia e nesigură, MDA îl compară pe flăşcău cu flăcău.
Flăşcắu şi frăşcắu sunt variante, rezultate prin substituirea lui p cu f, ale lui praşcău (plăşcắu, prăşcắu) ‘(popular; de obicei depreciativ) adolescent, băieţandru, flăcău, holtei’, bine atestat în DLR, dar nesoluţionat nici el din punct de vedere etimologic.
FLOÁCĂ ‘om bătrân şi slab’ (Bonţ: CHEST. II 489/345) e reţinut în Paşca 1928, cu indicaţia greşită „s. m.”.
Deşi DA precizează că floácă este un singular nou refăcut din floáce, pl. lui floc, în MDA s‑a redactat „minunea” (una din miile de „minuni”!) floácă 1-2. ‘floc’; 3. (reg.) ‘om bătrân şi slab’, cu menţiunea „E: nct” [= etimologia necunoscută].
Evident, sensul ‘om bătrân şi slab’ este figurat.
FOCĂRÍŢĂ (pl. focăríţe) ‘chibrit’, cunoscut de DA din Albac AB şi Arada AB, nu este un derivat de la focar [‘foc mare’], cu suf. -iţă, cum se indică în DA, MDA, ci un derivat, cu suf. ‑ăriţă, de la foc. Cf. desăgăríţă (< desagă), găletăriţă (< găleată), cenuşăriţă (< cenuşă), sărăriţă (< sare) (Pascu 1916: 261), gozăríţă ‘făraş, vătrai’ (< goz), cuvânt răspândit în partea de nord-vest a Transilvaniei (vezi ALRR–Trans. III h. 333) etc.
Focăríţă a mai fost înregistrat în Gheţari AB, Avrămeşti AB, Coceşti AB şi Giurgeşti HD (vezi ibid. h. 329/327–329, 349).
FOLCĂLÚŢ ‘burduf în care se păstra sau se transporta brânza’ este explicat în MDA de la foale.
S-a putut forma din folcél, prin substituirea lui -el cu suf. -ăluţ, sau din *folcelúţ (< folcél + suf. -uţ), prin contaminare cu sinonimul folcúţ. Cf. molcăluţ (Pascu 1928: 158, Loşonţi 2021: 247).
FUMIGÁR, FUNIGÁR. Funigar ‘construcţie specială (amenajată) deasupra vetrei sau cuptorului, care captează fumul sau scânteile la casele fără horn’ figurează în MDA cu etimologia necunoscută.
Sursa este incomplet dată (CHEST. II 340), lipsind cifra localităţii din care s-a comunicat.
Până acum n-am reuşit să aflăm despre ce localitate este vorba, ca să putem verifica forma în sursa respectivă.
Cu toate acestea, nu avem îndoială că funigar este o greşeală, probabil de fişare, pentru fumigár < *fumegár, un derivat, cu suf. -ar, de la a fumega.
FUNDĂRÉTE, FUNDĂRÉŢE. În MDA figurează, din Ştefăneşti VL, fundăréţe ‘copil scurt şi gras’ explicat de la fund.
Fundăréţe este formă greşită în loc de fundăréte, cum este în sursa indicată (ARH. OLT. XXI 265).
Avem de-a face, desigur, cu un epitet dat unui copil scurt şi gros şi cu un singular refăcut din fundăreţi, pl. lui fundăréţ, un derivat, cu suf. -ăreţ, de la fund.
Prin Oltenia, fundărete se întrebuinţează cu sensul ‘mezel preparat în cecul porcului’ (Marin et al. 2009–2010).
FUSÉI ‘fasole’. Această formă se găseşte în ALECSANDRI, P.P. 359 (apud DA): „Hai, mândro, pe deal în sus,/ C-a făcut fuseiul fus,/ Şi nici haragi nu i-am pus”. În DA, este inserată între variantele lui fasole şi se apreciază că a rezultat „prin apropiere de cuvântul fus sau prin prefacerea lui ă > u după labiale”. În MDA, e lucrată cuvânt independent, cu varianta fusoi, şi, după menţiunea „etimologia nesigură”, este comparat cu fus.
Nu ştim să fie întâlnită această formă în cercetările pe teren.
Nu apare ca răspuns nici la chestiunea 848 ‘fasole’ din ALR I, nici în harta 1096 ‘fasole prăjită’ din ALR II SN IV.
În concluzie, suspectăm că e vorba de o greşeală, probabil de tipar, în sursă, în loc de fusoi.
FUŞÓI ‘cotor de plantă’ este cunoscut din versurile: „Semănat-am păpuşoi,/ Au ieşit iarbă‑n fuşoi” (ALECSANDRI P.P. 238, apud DA).
După DA, „pare a fi derivat din fâşâi”. În MDA, după menţiunea „etimologia nesigură”, este comparat cu a fâşâi.
Credem că avem a face cu o formă redusă din *fuştoi, pentru a rima cu păpuşoi, *fuştoi fiind un derivat, cu suf. aug. –oi, de la fuşte (fuştă, fuşti), cuvânt atestat cu sensurile ‘cotorul de usturoi în vârful căruia se fac seminţele’, ‘cotorul de ceapă în vârful căruia se fac seminţele’, ‘cotorul de varză crescut în sus pe care se fac seminţele’ (vezi CADE, DA, SDLR şi Grecu 1990: 65–66, autoarea semnalând, la p. 66, şi derivatul fuştan, cu variantele flostan, floştan, fluştan, foştan).
GHINÁR (pl. ghináre) ‘unealtă cu care se curăţă pe dinăuntru muchiile la vasele mici, zgârci’ (Lupşa AB: ALRR–Trans. 2493/332) nu se găseşte în dicţionare.
E un derivat, cu suf. -ar, de la a ghina (< ghin).
GOIOÁBĂ (pl. goioábe) ‘cocoloş (bilă) de aluat, mămăligă sau noroi, pe care copiii îl (o) pun în vârful unei nuiele şi o aruncă’ (Bonţ CJ) este o formă de feminin refăcută după goioábe, pl. lui goiób, cuvânt atestat cu sensul ‘glonţ de puşcă’ (Deda MS: MCD: 174), pentru care cf. goiobiş ‘bilă’ < magh. golyóbis ‘idem’ (vezi Tamás 1966).
În Bonţida CJ, Iclozel CJ etc., goiób (pl. goioábe) se numeşte ‘umflătura lemnoasă, rotundă, de mărimea unei nuci, care se formează pe stejari, dar şi pe alţi arbori sau arbuşti; gală’.
HARCOTÁR, HÁRCOTĂ. După o comunicare a lui B. Marcov din Stohunaia-Orhei, în Coman Gl se găsesc substantivele hárcota (greşeală pentru hárcotă) ‘marfă adusă de negustorii ambulanţi’ şi harcotár ‘negustor ambulant’, cuvânt care „vine de la Harcov, de unde aducea marfă”.
În MDA, harcotă este comparat cu harcotar, iar acesta este explicat de la Harcov.
După părerea noastră, lucrurile stau tocmai invers. Harcotă este derivat de la Harcov, iar harcotár este format, cu suf. -ar, de la harcotă.
HORĂU. „Numele Horău”, atribuit unei persoane „pentru că cânta sau horea” (Coşbuc BN: CHEST. IV 157/264a), este o poreclă.
Petru Coman Gl o transformă în substantiv comun: „horắu s. m. ‘cel care «horeşte» (cântă)’ ”.
De aici îl preia MDA, care-i fabrică forma de plural horắi, şi-l explică greşit din „horă + ‑ău”.
Porecla provine de la verbul a hori ‘a cânta’.
Ca substantiv comun se va elimina din dicţionarele viitoare.
HUDITÓR (pl. huditoáre) ‘dorn’ (Zam HD: ALRR–Trans. 2488/371) nu se găseşte în dicţionare.
Este un derivat, cu suf. -(i)tor, de la *a hudi ‘a găuri’ (< hudă ‘gaură’).
ÎMBUMBÁ, ÎMBUMBÍ, *ÎMBUMBURÍ. Verbul a îmbumbi ‘a înmuguri’, cu varianta a îmbumba, este cunoscut de DA din PONTBRIANT şi PAMFILE A. 247.
În paragraful etimologic se menţionează că „stă în legătură cu ung. bomb- ‘mugur’ (cf. bombovalni, bombozni ‘a înmuguri’, bimbó ‘boboc’). Cf.bumbi, bombi, desbumbi”. În MDA, după menţiunea „etimologia nesigură”, este comparat cu magh. bomb. DELR îl consideră derivat românesc de la bumb ‘nasture’ (< magh. gomb).
A îmbumbi este într-adevăr un derivat românesc, dar de la bumb ‘mugur, boboc de floare’ (< magh. bomb-), cuvânt neatestat de dicţionare, dar viu în unele graiuri populare: Bistreţ DJ (îmbumbeşte, se revarsă bumbul: ALR I 969/870; bumb: ibid. 970/870), Bocşa SJ (bumb de floare: ALR II SN III h. 660/279), Livezi HR (bumbul florii, pl. bumbi: ibid. h. 660/574), Măceşu de Jos DJ (bumb, pl. búmburi: ibid. h. 660/872), Hereclean SJ (bumb de floare, pl. bumbi: NALR–Criş IV h. 662/180).
De la pl. búmburi s-a format verbul a îmbumburi ‘a îmboboci’, al cărui participiu devenit adjectiv l-am înregistrat în Arini BV (floáre îmbumburítă ‘floare îmbobocită’: ALRR–Trans. IV h. 513/387 leg.).
ÎMPĂRŢITOÁRE, PĂRŢITOÁRE. Pentru părţitoáre ‘parte a şurii în care se păstrează nutreţul’, DLR are două atestări, din sudul Transilvaniei. Tot acolo l‑am atestat şi noi, cu sensul de ‘loc acoperit în care se păstrează fânul, paiele’ (Augustin BV: ALRR–Trans. 2064/383).
DLR îl explică greşit „din părţi [sic!] + suf. -toare. Cf. despărţitoare”.
A rezultat, prin afereza prefixului, din împărţitoáre ‘idem’ (Mateiaş BV: ibid. 2064/382). Cf. chegătoare ‘vas de închegat laptele’ < închegătoare, cuietoare ‘încuietoare de lemn’ < încuietoare, gropătoare ‘cimitir’ < îngropătoare, petecătoare ‘piedică’ < împetecătoare (vezi Loşonţi 2007: 100).
ÎNVÂRCOLĂCÍ, ÎNCOVÂRLĂCÍ, ÎNCOVÂRLĂCITÚRĂ, VÂRCOLÁC. Verbul a se învârcolăci ‘(despre şarpe) a se încolăci’, notat de Emil Petrovici în Pecica AR (se-nvârcolăceşte roata: ALR II SN III h. 736/53), nu e cunoscut de dicţionare.
A rezultat din contaminarea sinonimelor a se (în)vârcoli şi a se încolăci. Teoretic, s‑ar putea explica şi ca derivat de la vârcolac (vezi infra).
Prin metateză a rezultat varianta a se încovârlăci, notată în (punctul vecin) Chizătău TM (se‑ncovârlăceşte: ibid. h. 736/76), absentă şi ea din dicţionare.
În această localitate a fost înregistrat şi adjectivul încovârlăcit, provenit din participiul acestui verb: drum încovârlăcít (ibid. h. 860/76).
Încovârlăcitúră ‘încolăcitură’, explicat în DA şi MDA prin contaminarea între încolăcitură şi învârtitură, este derivat, cu suf. -(i)tură de la a (se) încovârlăci.
La cuvântul vârcolac 1. ‘(în credinţele populare) fiinţă fabuloasă despre care se crede că mănâncă luna şi soarele (provocând fazele lunii şi eclipsele); întruchipare într-o astfel de fiinţă a unui om (care a murit nebotezat) sau a unui animal’, DLR şi MDA dau şi sensul (al III-lea, în DLR, al V-lea, în MDA) ‘vânt puternic cu vârtejuri, volbură’ (Osica de Jos OT: ALR I 1979/878).
Nu putem înţelege cum au văzut redactorii vreo legătură între aceste sensuri. Vârcolac ‘vânt…’ este un alt cuvânt, care s-a putut forma din contaminarea lui vârcol ‘idem’ (ibid.) cu colac. Teoretic, se poate explica şi ca deverbal de la a se învârcolăci.
JOVORÍNE s.f. pl. „pieliţele de prune ce rămân în strecurător când se strecură chiseliţa când se face magiunul” (Ghiolţ, localitate desfiinţată, contopită în 1968 cu Ţaga CJ) nu e cunoscut de MDA.
Este acelaşi cuvânt cu vojorine ‘drojdii, dreve’ (Frata CJ: Paşca Gl), pe care DLR îl compară cu vojoi.
MALÁŞTINĂ, MĂLĂŞTINÓS, MĂRÁŞTINĂ. Maláştină ‘loc apătos, pe care creşte pipirig; mlaştină’ (Mesteacăn SJ) este o variantă, necunoscută de DLR, a lui mlaştină, rezultată prin epenteza lui a.
Tot în Mesteacăn, dar şi în Ţăud SJ, sat vecin, am înregistrat varianta măráştină (pl. măráştini), absentă şi ea din DLR, provenită prin substituirea lui l cu r şi închiderea lui a la ă.
Şi adjectivul mălăştinós, pe care l-am notat în Ardeova CJ (Şároşa „îi on loc mai mălăştinós; se face pipirig, fân pentru cai, cu coada calului”) şi Sarmizegetusa HD (Trestia „teren arabil şi fânaţ; loc mai rovinos, mălăştinos, pământ ce ţine umiditate”), este absent din DLR.
MĂLÓS, MELÓS. Adjectivul mălós, -oásă ‘(despre un loc) cu meal’ nu se găseşte în DLR.
Este un derivat, cu suf. -os, de la mal, variantă a lui meal.
Poiana Malului este „o poiană măloasă” (Năsăud BN), cu „…pământ mălos, care se ia ca un fel de spoială” (Dolheni SJ).
De la meal, se întâlneşte forma derivată melós. Férica „îi cam spălat, melos, costos, neproductiv”, Ulmu „loc de faţă; îi şi melos şi şi mai bun de recoltă (Ceru-Băcăinţi AB).
După părerea noastră, în DLR melos2 figurează greşit ca variantă a lui mâlos.
MEJDĂLUÍ, MEJDÍ, MEJDIÁŞ, MEJDÍŞ, MEJDUÍ. Verbele a se mejdălui ‘a se învecina’ (se mejdăluieşte: Şanţ BN), a se mejdi ‘idem’ (se mejdeşte: Bichigiu BN, La Obârşie „acolo se mejdeşte cu Rebrişoara, Coşbuc şi Năsăud”: Năsăud), a se mejdui ‘idem’ („unde se mejduieşte”: Sângeorz-Băi BN) şi adverbele mejdiáş ‘vecin, învecinat’ (Valea Hodinului „îi mejdie…, îi mejdiaş (locul acesta) cu hotarul Hodinului [= Huiedinului]”: Brăişor CJ), mejdiş ‘idem’ (Dealu Călinii „deal mejdiş cu Purcăreţii”: Coşbuc BN) nu se găsesc în DLR.
A se mejdălui, a se mejdi, mejdíş şi a se mejdui sunt derivate (cu sufixele -lui, -i, ‑iş, respectiv -ui) de la méjdă ‘hat, hotar (care desparte două ogoare, două proprietăţi)’, iar mejdiáş este derivat (cu suf. -aş) de la varianta méjdie.
MOLÁSTINĂ, MOLÁŞTINĂ. În DLR, forma molástină are două atestări din „Albina românească”, iar forma moraştină, o atestare din Copăcel BV (H XVII 14) şi alta din REV. CRIT. IV 337.
Andrei Avram (1997: 85), după ce apreciază că sensul de ‘mlaştină’ şi forma cuvântului (învechit…) „dovedesc existenţa unei legături între molastină şi mlaştină”, e de părere că „o legătură există însă […] şi între molastină şi germ. Morast, cu acelaşi sens: cuvântul împrumutat din germană a fost modificat (înlocuirea lui [r] cu [l], adăugarea terminaţiei -ină) după modelul sinonimului mai vechi; un fenomen asemănător a dus la apariţia variantei regionale moraştină (de data aceasta, [r] s-a menţinut, dar [s] a fost înlocuit cu [ş]; -ină a apărut, şi aici, ca în molastină”.
Avem mari îndoieli în ce priveşte autenticitatea formei molastină. Când nu ştiam de existenţa ei (în DLR), am înregistrat, în Ileanda SJ, toponimul Moláştina („o ieşit valea şi o molit”) şi apelativul moláştină ‘mlaştină’, în Bârsău Mare SJ (Molăţelele „loc arabil, lângă Someş” I, „cândva poate acolo o fost ceva moláştină, molitură de Someş” III) (TTRT S: 203), Câţcău CJ (Moláturile „e [loc] chiar lângă Someş; se vărsa Someşul şi s-o înmolit; s-o făcut ca un fel de moláştină”), Frâncenii de Piatră SJ („cân[d] vine apa şi îmoleşte, moleşte, se zice că acolo e moláştină de vale”).
Cuvântul a fost comunicat, alături de molitură, din Ciocmani SJ, ortografiat moláşʼnină, cu ʼn pentru µ < t + e, i (CHEST. IV 45/273; vezi şi ibid. 63/273).
Lipseşte nejustificat din DLR.
Este un derivat de la mol [= mâl] sau, mult mai probabil, de la a móli [= a mấli], cu suf. -aştină, sufix productiv în zonă (Crişana, nordul Transilvaniei, Maramureş): cosaştină, cucuruzaştină, împărţaştină (Loşonţi 2021: 123), curăţáştină ‘curătură’ (Lunca Ilvei BN: ALRR–Trans. IV h. 502/249), despărţáştină (pl. despărţáştini) ‘hat, hotar’ (Frâncenii de Piatră SJ, Tărpiu CJ etc.), dosaştină, podaştină (Loşonţi 2000: 207), goláştină (pl. goláştini) ‘loc fără copaci într-o pădure’ (Boiereni MM), lăzaştină ‘laz’, văraştină ‘varniţă’ (DLR) etc.
MOLÍŞTINĂ ‘loc [zărĎós], în care nu poţi umbla cu carul sau cu vitele că se scufundă’ (Măgoaja CJ) nu se găseşte în DLR.
E un derivat, cu suf. -iştină, de la a moli ‘a înnămoli’ sau de la moale.
MUNTĂRÍ. Verbul a muntări ‘a lucra în gospodăria de vară de la munte’ (Muşca AB: Popa 2021: 101), curent în zona Munţilor Apuseni, nu figurează în DLR. L-am întâlnit şi noi în multe localităţi: Beliş CJ (Stâna „îi câmp mare, frumos, cu multe stâne. Pe vremuri muntăreau acolo arădanii [= locuitorii din Arada AB] şi albăcenii [= locuitorii din Albac AB]), Măguri CJ (Gârda „îi munte; aici muntărim noi”), Poiana Horea CJ (Scoruşetu „o fost on câmp de muntărea oamenii cu vitele”) etc.
Este un derivat, cu suf. verbal -i, de la muntár (pl. muntári) ‘persoană care îngrijeşte vitele trimise la păşune (în munte), le mulge, face untul, brânza etc.’ (cf. şi DLR).
PÁHA, PÍHA, PÚHA. În DLR s-a lucrat piha1, interjecţie, ‘(Trans.) exclamaţie care exprimă a) mirare, admiraţie; b) greaţă, neplăcere’.
În paragraful etimologic, după ce se arată că este o „onomatopee”, se compară cu magh. pihá, rom. phi.
Piha2 e dată, ca şi púha, variantă a lui páha ‘(învechit şi regional; în superstiţii) unul dintre numele dracului’, cuvânt lăsat cu etimologia necunoscută.
Fără nicio îndoială, páha şi púha sunt variante ale lui píha2, care nu e cuvânt independent, ci un sens dezvoltat de la interjecţia piha1 care exprimă greaţa, groaza, frica etc. de drac, un împrumut din magh. piha [aşa găsesc forma în DMR] ‘phi, phiu, pi’.
PÁHNĂ figurează în DLR cu sensul ‘noroi’, din citatul: „Când e frig, când pahna e întărită şi ochiurile de apă sunt îngheţate, distanţele se parcurg ca pe o şosea bătută”.
Pentru etimologie, este comparat cu bahnă.
Fără nicio îndoială, e o variantă a lui bahnă.
Sensul a rezultat prin extensiune.
PĂRCĂNÁR (pl. părcănáre) ‘unealta cu care zidarul face modele (ieşituri sau adâncituri) pe tencuială, ciubucar, şablon’ (Clopotiva HD: ALRR–Trans. 2517/448), părcănér (pl. părcănére) ‘idem’ (Mada HD: ibid. 2517/374) sunt cuvinte necunoscute de DLR, derivate, cu sufixele -ar, respectiv -er, de la parcan.
PIRIFTÍ, PIFTIRÍ, TIRIFTÍ. A se tirifti ‘(regional; despre sânge) a se închega, a se coagula’ se găseşte în DLR, după o comunicare din Zagra BN, cu citatul ilustrativ „Se tirifteşte sângele în vine” şi cu etimologia necunoscută.
În Zagra, ĉ poate proveni din t + e, i, din p + i, ħe sau din ʼn: [cum ĉe ĉámă?] = Cum te cheamă?, [ĉept] = piept. Forma din grai trebuie să fie [ĉirifĉi]. Persoana care a literarizat fonetismul local a crezut că [ĉ] provine (în acest cuvânt) din t.
Fără nicio îndoială, forma trebuie literarizată a se pirifti, şi a rezultat, prin metateză, din a se piftiri, un derivat, cu suf. verbal -i, de la piftíre, variantă, existentă în zonă, a lui piftíe (vezi ALRR–Mar. II h. 532). Cf. sinonimele a se piftii ‘a se face, a se închega ca piftia’ (DLR) < piftie + suf. verbal -i, şi a se piftui ‘idem’ < piftie + suf. -ui (ibid.).
În Telciu BN, localitate apropiată de Zagra, am întâlnit verbul a se piftiri [a să µifµirí] cu sensul ‘(despre pălăria îmbătrânită sau cu viermi a unei ciuperci) a se lăsa în jos’.
PIŞĂLCIÓS, *PIŞOLCÁ, *PIŞOLCÍ, PIŞOLCĂTÚRĂ. Pişolcătúră (pl. pişolcătúri) ‘persoană care urinează des în pat, pişo(a)lcă’ (Dragomireşti MM: Faiciuc D 765) nu figurează în dicţionare.
Este un derivat, cu suf. -(ă)tură, de la *a se pişolca ‘a urina’, care, la rândul lui, s-a format de la pişo(a)lcă. Cf. pişolcit 1. ‘(despre copii) pişăcios’; 2. ‘(despre oameni) prăpădit; moale; leneş; nehotărât’; 3. ‘(despre vreme) umed; ploios; moinos’, explicat în DLR „de la pişoalcă”, dar care presupune varianta de conjugarea a IV-a *a se pişolci ‘a urina’ (< pişoálcă), şi a se pişorcăi ‘idem’ (< pişoárcă [= pişoálcă] + suf. -ăi: DLR).
Pişălciós 1. ‘(mai ales despre copiii mici) pişăcios’; 2. (fig., despre oameni) lipsit de energie, de voinţă, moale; nevoiaş, prăpădit’ este derivat în DLR din „pişa + suf. -ălcios”, sufix care nu există în limba română. Cuvântul este o variantă a lui pişăciós, rezultată sub influenţa lui pişo(a)lcă sau pişolcós.
PLAI (pl. pláiuri, rar pláie) ‘fir cu plumb’ se întâlneşte în jumătatea de nord a Transilvaniei (vezi ALRR–Trans. 2514/242, 244, 257, 258, 272, 275, 291, 295, 307, 308, 310, 323, 343, 356, 364).
După cum am arătat în 1965 (vezi Loşonţi 1965: 71), este un împrumut din germ. Blei ‘plumb’.
PLÁINIC (pl. pláinice) ‘fir cu plumb, cumpănă’ (Glogoveţ AB: ALRR–Trans. 2514/367) nu figurează în DLR.
Este un derivat, cu suf. -nic, de la plai ‘idem’ (vezi supra). Pentru derivare, vezi (supra) dórnic < dorn.
ROSTEÁ (pl. rostéle) ‘unealtă cu care se împart dinţii ferăstrăului sau ai beschiei, unul la stânga şi altul la dreapta pânzei, pentru ca aceasta să taie mai uşor în lemn; dinţar’ (Peştera BV: ALR–Trans. 2501/451) nu figurează în DLR.
Este un derivat, cu suf. -ea, de la a rosta/a rosti ‘a înclina dinţii ferăstrăului sau ai beschiei, unul la stânga şi altul la dreapta pânzei, pentru ca aceasta să poată tăia mai uşor’. Cf. cheie de rostat ‘dinţar’ (Măgoaja CJ, Blăjenii de Jos BN, Satu Nou BN: ALRR–Trans. 2501/244, 263, 264), cheie de rostit ‘idem’ (Crăciunelu de Sus AB: ibid. 2501/356).
SCĂPĂRÚŞĂ. Pe baza atestării din Cetea AB (scăpărúşe ‘chibrite, lemnuşe, aprinjoare’: Viciu Gl), în DLR s-a lucrat scăpărúşă (pl. scăpărúşe) ‘chibrit’, cuvânt explicat din „a scăpăra + suf. -uşă”.
În aceeaşi localitate a fost înregistrat, tot numai în forma de plural, şi de ALRR–Trans. III h. 329/353.
Nu ştim dacă forma de sg. este scăpăruşă, cum au fabricat, în mod nepermis, redactorii, sau scăpăruş.
Este la marginea ariei lui lemnúş ‘idem’ (vezi harta menţionată). Dacă sg. e scăpărúş, a rezultat din contaminarea lui a scăpăra cu lemnúş.
SCĂRÉTE. Scăréţi ‘viermi intestinali localizaţi în intestinul gros al vitelor mari şi din pricina cărora sunt mereu agitate’ (Jina SB: Pamfil 1998: 221) este pluralul lui scăréte, variantă, cu s- (protetic), necunoscută de DLR, a lui căréte.
Din Sibiel SB, localitate apropiată de Jina, cuvântul a fost semnalat în expresia a face scăreţi = a da semne de neastâmpăr (LRg II 63).
În forma scaréţi, l-am întâlnit în Fundata BV, definit de informatori „râia lemnului, la casele vechi”.
SCRIVEÁLĂ (pl. scrivéle) ‘scaun de obezi’ (Sălaşu de Sus HD: ALRR–Trans. 2484/449) nu figurează în DLR.
Este o variantă, cu s- (protetic), a lui criveálă = criválă. Pentru etimologie, vezi DELR.
SUHĂRÍ. Verbul a suhări este cunoscut de SDLR din Bucovina, cu sensul ‘a păzi [animalele] la păscut’, şi explicat din suhat. Aceeaşi soluţie e dată şi în DLR.
A putut proveni, prin sincoparea silabei -tă-, din *suhătări, un derivat, cu suf. -ări, de la suhat.
TIGLICIÓS, -OÁSĂ ‘(despre noroi, tină) în care te prinzi’, notat de S. Pop în Zlaşti, sat desfiinţat, înglobat la municipiul Hunedoara HD (tínă tiglicioásă ‘noroi în care te prinzi, glod’: ALR I 398/112), lipseşte nejustificat din DLR.
S-a format din contaminarea sinonimelor tiglos şi lipicios.
TOMEÁLĂ [tomálă] (pl. toméle) ‘eufemism pentru organul genital al bărbatului’ (Dragomireşti MM. „Trage-ţi gatile pe tine că ţi se văd tomelele”: Faiciuc 2008: 769) nu apare în DLR (s.v. tocmeálă, care are, printre altele, şi sensul figurat ‘socoteală’). Cf. socoteálă ‘(eufemistic) penis’ (DLR).
TROCĂLÍ, TROCĂLÍT. Verbul a (se) trocăli ‘a (se) face ca o troacă’ nu e inclus în DLR. Participiul lui l-am întâlnit în Sărăcsău AB (Poiána Scufundoásă „o poiană [informatorul face gestul unei troace]; îi trocălită”).
E un derivat, cu suf. -ăli, de la troácă.
ŢĂPUCU. Corespondentul precizează că „numele «Ţăpucu» îl poartă tatăl fam.”, căruia „îi zice aşa pentru că are mutra unui ţap” (Coşbuc BN: CHEST. IV 157/264a).
Porecla, substantiv propriu, este modificată în Coman 1939 în substantiv comun: „ţăpúcu [sic!] s.m. ‘poreclă celui cu mutră de ţap’ ”.
Este inserat în DLR, ca ‘epitet depreciativ dat unei persoane a cărei figură este asemănătoare cu a unui ţap’. Se va elimina din dicţionarele viitoare.
ŢÂGRÚI, ŢUGRÚI. Ţâgrúi (pl. ţâgrúie), cu varianta ţugrúi, este cunoscut de DLR de prin vestul Olteniei, cu sensurile 1. ‘trepied de lemn pe care se pune vârtelniţa’; 2. ‘suport de lemn în care stă nicovala şi care se înfige în pământ când se bate coasa’.
Nu i s-a putut preciza etimologia.
Este un împrumut din sb. cagrije ‘pirostrii’.
ŢÂNCOAIE. E. Demian precizează că „numele Ţâncoaie, numele fam. este Zăgrean, îl poartă descendenţii din fam.”, cărora „le zic aşa pentru [că] tatăl lor era om mic şi era sprinten ca un câine sau «ţânc» domnesc” (Coşbuc BN: CHEST. IV 157/264a).
Ţâncoaie este supranumele atribuit soţiei celui poreclit Ţâncu. Din acest supranume (individual), substantiv propriu, Coman 1939 face, în mod cu totul nepermis, un substantiv comun: „ţâncoaie, s. f. ‘poreclă ce se dă celor mici la stat, ca un câine sau «ţânc» domnesc’ ” [sic!].
Din Coman 1939 a ajuns în DLR şi MDA, unde e definit ‘(regional; depreciativ) persoană mică de statură’.
Se va elimina din dicţionarele viitoare.
ŢURGULÚŞ. Apelativul ţurgulúş ‘strat de pământ format din sfărâmarea stâncilor, slab, cu pătură roditoare subţire’ se găseşte în DLR, pe baza unei comunicări din Vadu Crişului BH.
După menţiunea „etimologia necunoscută”, este comparat cu ţur, ţurană.
A rezultat, prin asimilarea ă-u > u-u, din *ţurgăluş ‘idem’, un derivat, cu suf. -uş, de la ţurgălui, dat în DLR ca variantă a lui a zurgăli, sau de la a ţurgăli, necunoscut de DLR, înregistrat de noi în Frâncenii de Piatră SJ. „În Gáura Pişóii sună apa şi ţurgălesc bolovanii”.
Cf. sinonimul zurúş ‘grohotiş’, întâlnit şi el în zona Munţilor Apuseni (vezi TTRT H: 122).
UMBRĂREÁŢĂ ‘zăcătoare’ (Moldovăneása „fântână şi umbrăreaţă la animale” I, „o prelucă cu vălaie în păşunatul boilor” II: Sartăş AB) este un derivat, absent din DLR, de la a umbrări ‘(prin nord-vestul Trans.; despre vite) a se odihni vara la umbră’, cu suf. ‑eaţă.
ZÁICĂ, ZÁIŢĂ, ZEIC, ZÉICĂ. Záică ‘gaiţă’ a fost lăsat cu etimologia necunoscută (DU, DEX1,2), considerat variantă a lui gáiţă (TDRG1,3), explicat din bg. zajči ‘de iepure’, zajčarǔ ‘vultur iepurar’ (CADE), comparat cu gáiţă (DLR şi, după menţiunea că etimologia e nesigură, MDA).
Cum a arătat Tamás 1966, este o variantă a lui sáică ‘idem’, un împrumut din magh. szajkó ‘idem’.
Varianta zaiţă a rezultat din contaminarea lui záică cu gáiţă.
La záică, în DLR şi MDA e dat şi un al III-lea sens, anume ‘haină de postav făcută în casă, recăl’, care n-are nimic cu záica (pasăre), fiind un alt cuvânt. Acesta are şi formele zeic (pl. zéice şi zéicuri) ‘idem’ (Bonţida, satul nostru natal: Loşonţi 1965: 81), zéică (pl. zeici) ‘idem’ (Mocanu 2015).
ZÉNCLU (pl. zéncluri) ‘fir cu plumb, cumpănă’ (Mogoş AB: ALRR–Trans. 2514/347) este împrumutat din germ. Senkel.
Nu e cunoscut de DLR.
ZBIŢÁŞ, ZBIŢÓS. În H IV 176 (pe verso) se găseşte, din Comloşu Mare TM, răspunsul: „Oi bârsane care au lâna zbiţásă” [sic!].
Presupunând că litera s e o scăpare în loc de ş, redactorii DLR-ului au redactat adjectivul zbiţáş, -ă ‘(despre lâna oilor; cu sens neprecizat, probabil) aspru’.
Pentru etimologie, compară cuvântul cu zbilţós.
După părerea noastră, litera á este o greşeală a corespondentului în loc de ó, prin care, în perioada respectivă, se nota diftongul oa.
Dacă respondentul nu a pus accentul şi pe celelalte cuvinte comunicate, este vorba, fără nicio îndoială, de zbiţoásă, o variantă, necunoscută de DLR, cu z- (protetic), a lui biţoásă ‘(despre oaie) cu lâna lungă şi care-i atârnă aproape până jos, viţoasă’, adjectiv notat în Banat (unde e Comloşu Mare) în localităţile Ogradena MH, Dalboşeţ CS, Răcăşdia CS, Văliug CS, Berini TM, Firiteaz AR, Vermeş CS, Curtea TM şi Chelmac AR (ALRR–Banat V, p. 221/2379/3, 11, 19, 29, 46, 67, 77, 91, 100), un derivat, cu suf. -os, de la biţ (pl. biţi, bíţe, bíţuri) ‘(în Banat) viţă de păr sau de lână, părul (firele mai lungi ce se aleg din lână la pieptănat)’ (vezi, mai pe larg, Teaha 2005: 320–327).
Răspunsurile pentru noţiunea ‘(despre oaie) viţoasă’ (vezi supra) sunt urmate uneori de precizări („cu biţurile lungi”, în Sacoşu Mare TM: ALRR‒Ban. V, p. 221/2379/78 leg.; „că-i biţ lung”, în Herendeşti TM: ibid. p. 221/2379/80 leg.) sau sunt constituite din numele soiului (rasei) de oi cu lâna viţoasă (bârţană [= bârsană], în Berecuţa TM, Foeni TM, şi Bucovăţ (com. Remetea Mare) TM: ibid. p. 221/2379/39, 43, 53).
SIGLE ŞI ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
ALR I = Material inedit adunat de Sever Pop pentru Atlasul lingvistic român, partea I.
ALR II = Material inedit adunat de Emil Petrovici pentru Atlasul lingvistic român, partea a II‑a.
ALR II SN = Atlasul lingvistic român [II], serie nouă, I–V, [Bucureşti], Editura Academiei Române, 1956–1966.
ALRR‒Ban. V = Atlasul Lingvistic român pe regiuni. Banat, vol. V, sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011.
ALRR–Mar. II = Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Maramureş, vol. II, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, [Bucureşti], Editura Academiei Române, 1971.
ALRR–Trans. = Material inedit adunat pentru Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Transilvania.
ALRR–Trans. III, IV = Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Transilvania, vol. III, de Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loşonţi. Colaborator: Rozalia Groza, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002; vol. IV, de Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loşonţi. Colaboratori: Rozalia Colciar, Veronica Vlasin, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.
Avram 1997 = Andrei Avram, Contribuţii etimologice, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic.
CADE = Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, partea I, Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, de I.-Aurel Candrea, Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1931].
CDER = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2001.
CHEST. I = Răspunsuri la Chestionar pentru un atlas lingvistic al limbei române, I. Calul, Cluj, 1922 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localităţii).
CHEST. II = Răspunsuri la Chestionarul II. Casa, Sibiu, 1926 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localităţii).
CHEST. III = Răspunsuri la Chestionarul III. Firul, Cluj, 1929 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localităţii).
CHEST. IV = Răspunsuri la Chestionarul IV. Nume de loc şi nume de persoană, Cluj, 1930 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localităţii. În unele localităţi, pe lângă răspunsurile la întrebările chestionarului, s‑au comunicat, de obicei la sfârşit, ca adaos, şi alte cuvinte. În cazul unui asemenea cuvânt, în locul numărului întrebării se dă abrevierea Ad. [ = Adaos]).
CHEST. V = Răspunsuri la Chestionarul V. Stâna, păstoritul şi prepararea laptelui, Cluj, 1931 (cifra arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localităţii. În unele localităţi, pe lângă răspunsurile la întrebările chestionarului, s-au comunicat, de obicei la sfârşit, ca adaos, şi alte cuvinte. În cazul unui asemenea cuvânt, în locul numărului întrebării se dă abrevierea Ad. [ = Adaos]).
Coman 1939 = Petre Coman, Glosar dialectal, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1939 (Academia Română. Memoriile Secţiunii literare, Seria III, t. IX, Mem. 5).
DA = Dicţionarul limbii române [publicat de Academia Română, sub redacţia lui Sextil Puşcariu], Bucureşti, 1913–1949.
DELR = Dicţionarul etimologic al limbii române, vol. I, A–B,tiraj nou, revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2012; vol. II, Litera C. Partea 1, Ca-Cizmă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2015.
DEX1,2 = Dicţionarul explicativ al limbii române, [Bucureşti], Editura Academiei, 1975; ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
DLR = Dicţionarul limbii române, serie nouă [publicat de Academia Română], tomul VI [M], Bucureşti, 1965 ş.u.
DM = Dicţionarul limbii române moderne, [Bucureşti], Editura Academiei, 1958.
DMR = Dicţionar maghiar-român, vol. I, A–J, volumul II, K–ZS, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010–2011.
DU = Lazăr Săineanu, Dicţionar universal al limbei române, a cincea ediţiune, revăzută şi adăogită, [Craiova], Editura „Scrisul Românesc” S.A., [1925].
Faiciuc 2008 = Elisabeta Faiciuc, Dragomireşti între tradiţie şi modernism, ediţia a doua, revizuită şi adăugită, a monografiei, cu o Antologie de folclor şi Consideraţii muzicale, de Elena Hlinca-Drăgan, Cluj-Napoca, Editura Limes.
Formarea cuvintelor IV = Formarea cuvintelor în limba română, vol. al IV-lea, Derivarea nominală şi adverbială, partea 1. Coordonator: Marina Rădulescu Sala, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2015.
Grecu 1990 = Doina Grecu, Note lexicale şi etimologice, în „Cercetări de lingvistică”, XXXV, nr. 1.
H I–XVIII = Răspunsuri la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu (manuscris legat în 18 volume. Cifra romană indică volumul manuscrisului, cea arabă, localitatea anchetată).
Loşonţi 1965 = Dumitru Loşonţi, Graiul din Bonţida, lucrare de licenţă, Cluj-Napoca.
Loşonţi 2000 = Dumitru Loşonţi, Toponime româneşti care descriu forme de relief, Cluj-Napoca, Editura Clusium.
Loșonți 2001 = Dumitru Loşonţi, Soluţii şi sugestii etimologice, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic.
Loşonţi 2007 = Dumitru Loşonţi, Certitudini şi ipoteze etimologice, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Loşonţi 2021 = Dumitru Loşonţi, Convingeri şi propuneri etimologice, Bucureşti, Editura Academiei Române.
LRg I, II = Lexic regional, I, Bucureşti, Editura Academiei, 1960; II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
Marin et al. 2009–2010 = Ion Ionică, Maria Marin (coord.), Anca Marinescu, Iulia Mărgărit, Teofil Teaha, Dicţionarul graiurilor dacoromâne sudice, I–III, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Matei et al. 1998 = Pamfil Matei, Vasile Ursan, Dorin Bogdănel, Toponimia comunei Jina, Sibiu, Editura Imago.
MCD = Materiale şi cercetări dialectale, I, [Bucureşti], Editura Academiei, 1960.
MDA = Micul dicţionar academic, I–IV, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001–2003.
Mocanu 2015 = Augustin Mocanu, Glosar regional din Ardeal, Slobozia, Editura Star Tipp.
Morcan 2007 = Lazăr Morcan, Lumina de sub geana Muntelui, Cluj-Napoca, Editura Grinta.
NALR–Criş. IV = Noul Atlas lingvistic român. Crişana, IV, de Dorin Uriţescu (coord.), Ionel Stan şi Veronica Ana Vlasin, Gabriela Violeta Adam, Lăcrămioara Oprea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2017.
Pascu 1916 = Dr. G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române.
Paşca 1928 = Stefan Paşca, Glosar dialectal alcătuit după material lexical cules de corespondenţi din diferite regiuni, Bucureşti, Cultura Naţională (Academia Română, Memoriile Secţiunii literare, Seria III, t. IV, Mem. 3).
Pașca 1948 = Şt. Paşca, Contribuţii toponomastice, 1. Apelative topice derivate cu sufixe colective şi locale de la nume de plante, în „Dacoromania”, vol. XI, p. 60–83.
Popa 2021 = Ioan-Nicolae Popa, Vorbe: şi bune, şi grele, din ţărână şi din stele, Cluj-Napoca, Editura Curs.
Prahase 2008 = Mircea Prahase, Glosar regional (judeţul Bistriţa-Năsăud), Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud, Editura Napoca Star.
SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Institutu de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939.
Tamás 1966 = Lajos Tamás, Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumänischen (unter Berücksichtigung der Mundartwörter), Budapesta, Akadémiai Kiadó.
TDRG1,3 = Dr. H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, [Band I–III], Bukarest, Staatsdruckerei, 1903–1924; 3., überarbeitete und ergänzte Auflage von Paul Miron und Elsa Lüder, Bukarest, Band I: A–C, Band II: D–O, Band III: P–Z, Cluj-Napoca, Clusium, 2000–2005.
Teaha 2005 = Teofil Teaha, Cuvinte latineşti moştenite în graiurile româneşti actuale, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Todoran 1998 = Romulus Todoran, Contribuţii la studiul limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium.
Tomici 1998–1999 = Mile Tomici, Dicţionar sârb-român, I–III, Temišvar, Editura Savez Srba u Rumuniji.
TTRT H = Tezaurul toponimic al României. Transilvania (TTRT). Valea Hăşdăţii. Redactori: Dumitru Loşonţi şi Sabin Vlad, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.
TTRT S = Tezaurul toponimic al României. Transilvania (TTRT). Judeţul Sălaj. Redactori: Eugen Pavel, Augustin Pop, Ion Roşianu, Gabriel Vasiliu. Colaboratori: Dumitru Loşonţi, Ileana Neiescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.
Tudose 1978 = Claudia Tudose, Derivarea cu sufixe în româna populară, Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti.
ABREVIERI
| aug. | = augmentativ |
| cf. | = (lat.) confer |
| fig. | = figurat |
| h. | = hartă, hărţi |
| ibid. | = ibidem |
| leg. | = legendă |
| magh. | = maghiar(ă) |
| Mold. | = Moldova |
| ms. | = manuscris |
| nr. | = număr |
| Olt. | = Oltenia |
| p. | = pagină |
| [part.] | = participiu |
| pl. | = plural |
| [R] | = formă recentă |
| reg. | = regional |
| s. | = substantiv |
| sb. | = sârb |
| sg. | = singular |
| s.f. | = substantiv feminin |
| suf. | = sufix |
| Trans. | = Transilvania |
| vol. | = volum |
| ung. | = unguresc |
SIMBOLURILE PENTRU JUDEŢE
AB = Alba
AR = Arad
BC = Bacău
BH = Bihor
BN = Bistriţa-Năsăud
BT = Botoşani
BV = Braşov
CJ = Cluj
CS = Caraş-Severin
DJ = Dolj
GJ = Gorj
HD = Hunedoara
HR = Harghita
IS = Iaşi
MH = Mehedinţi
MM = Maramureş
MS = Mureş
OT = Olt
SB = Sibiu
SJ = Sălaj
SM = Satu Mare
SV = Suceava
VL = Vâlcea
TM = Timiş
TL = Tulcea
Când ne referim la materialul încă nepublicat adunat pentru atlase, după sigla fiecăruia urmează numărul întrebării din chestionarul respectiv (ALR I, ALR II, NALR), despărţit prin bară oblică de numărul (numerele) cartografic(e) al(e) localităţii (localităţilor) anchetate.
În cazul unor cuvinte sau sensuri menţionate după DA, DLR ori MDA, am indicat şi sursele de unde aceste dicţionare le extrag, utilizând abrevierile lor.
Dacă în cadrul unui articol numele unei localităţi se repetă, n-a mai fost indicat judeţul.
Prin I, II etc. sunt notaţi informatorii principali dintr-o localitate, iar prin [*], [**] etc., informatorii ocazionali. Răspunsurile lor sunt reproduse literarizat, între ghilimele.
ETYMOLOGICAL CORRECTIONS AND CONTRIBUTIONS (III)
ABSTRACT
Based on the material presented in the Romanian linguistic atlases or collected through personal investigations in different Transylvanian regions, the author discusses a series of regional words, some of them unknown to dictionaries, others known, but wrongly or insufficiently explained.
Keywords: etymology, regional words, dictionaries, linguistic atlases, derivatives, lexical variants.
* Prima parte a articolului de faţă a apărut în volumul Înspre şi dinspre Cluj. Contribuţii lingvistice. Omagiu profesorului G.G. Neamţu la 70 de ani, Cluj-Napoca, Editurile Scriptor & Argonaut, 2015, p. 393–409. Partea a doua este sub tipar, în „Romània Orientale”, XXXV, 2022.
** Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”, Cluj-Napoca, România.