Recenzii

SILVESTRO  AMELIO, Conciones Latinae Muldavo, studii introductive, ediție de text și glosar de Gh. Chivu și Florentina Nicolae, București, Editura Academiei Române, 2023, 599 p.

 

În demersul de a recenza o carte precum cea de față, ne-am amintit de o definiție a filologiei oferită de Carlo Tagliavini: în sens strict, filologia ia limba ca obiect de studiu acolo unde începe să fie atestată literar sau începe să fie expresia unei gândiri artistice. Altfel spus, „filologia studiază fazele anterioare ale limbii nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru a clarifica și a ilustra fazele atestate”. Prin urmare, „sarcina filologului este de a interpreta, a explica și a retrăi creațiile literare și artistice ale unui anumit popor”[1]. Munca academicianului Gh. Chivu și a Florentinei Nicolae se încadrează perfect în definiția anterioară, întrucât oferă o mostră de metodă filologică riguroasă, bazată pe editarea critică a unui text amplu – Conciones Latinae Muldavo –, mai exact o versiune bilingvă latino-română a 86 de predici alcătuite de un preot misionar italian. Astfel de scrieri, datând din veacul al XVII-lea și din cel următor, elaborate de prelați catolici, au o însemnătate culturală, religioasă, literară și lingvistică deopotrivă, întrucât „aduc dovezi privitoare la limbajul religios utilizat în epocă în bisericile românești de rit catolic” (p. 5). Pe lângă latină și italiană, misionarii utilizau și româna, fapt de o importanță deosebită din perspectiva istoriei limbii literare și a dialectologiei istorice autohtone, deoarece consemnează caracteristici lingvistice și stilistice utilizate în vorbirea cotidiană a secolelor trecute.

Importanța textului pentru noi vizează nu doar întinderea sa deosebită – depășește toate celelalte scrieri latino-române și italo-române scrise în sec. XVII-XVIII de către misionari catolici la un loc –, ci și faptul că manuscrisul este păstrat „în fondul de carte veche al Bibliotecii Academiei Române” (p. 13), unde a ajuns ca donație din partea lui Duiliu Zamfirescu, fost ambasador în Italia. În plus, Conciones „oferă informații numeroase și extrem de interesante privind scrisul românesc vechi cu litere latine, respectiv limba română vorbită la începutul veacului al XVIII-lea” (p. 14). Caracteristicile acesteia „sunt rezultatul unui amestec interesant de norme specifice vorbirii locale, pe care misionarii italieni o utilizau în scopul unei mai mari apropieri de credincioși, cu forme, cuvinte sau structuri de tip elevat, rezultat deopotrivă al cunoașterii variantei literare moldovenești și al culturii unui prelat originar din Italia, care vorbea în mod curent limba latină” (ibidem).

Cartea debutează cu un Cuvânt-înainte, urmat de Introducerea semnată de Florentina Nicolae, și de o descriere detaliată, științifică, dar și culturală, elaborată de Gh. Chivu. Nota asupra ediției întregește demersul explicativ necesar pentru o astfel de editare laborioasă. Abrevierile textelor biblice în limba latină încheie partea premergătoare corpului propriu-zis al volumului. Editarea critică a variantei latine îi aparține Florentinei Nicolae, în timp ce „transcrierea interpretativă a textului românesc, editarea critică a acestuia și glosarul de cuvinte și forme mai puțin sau deloc cunoscute cititorului actual au fost realizate de Gheorghe Chivu” (p. 28).

Conciones Latinae Muldavo dezvăluie un sistem ortografic mixt, în care grafia cu litere latine, specifică scrisului italian, se îmbină cu norme preluate din scrisul maghiar al epocii. Fenomenul caracterizează toate textele misionarilor italieni care au activat în sec. al XVII-lea și al XVIII-lea în Moldova, fapt ce atestă apropierea de Transilvania atât a populației catolice din Moldova, cât și a misionarilor. Culegerea de omilii datorată lui Silvestro Amelio oferă informații importante, complexe, privitoare la istoria limbii române literare, dar și dialectale, cu referire la zona central-nordică a Moldovei. Astfel, se regăsesc câteva transformări fonetice puțin documentate pentru graiurile moldovenești medievale, care oferă o imagine a limbii vorbite atunci sau a unor posibile rostiri și grafii particulare. Din perspectivă morfologică, textul consemnează mai multe fapte interesante pentru istoria românei, respectiv „pentru modul în care un străin cultivat percepea (și utiliza) sistemul limbii noastre” (p. 18).

Cele mai interesante particularități oferite de Conciones se referă la lexic, înțesat de regionalisme, cuvinte populare și arhaisme: feredeu „baie”, megieș „vecin”, stupi „scuipa”. Datorită faptului că autorul era un italian vorbitor de latină, în predicile adunate pot fi întâlnite mai multe neologisme, multe din sfera religioasă, unele atestate pentru prima dată în română: benchet „petrecere”, iciu „viciu, păcat”, sacrament. Atrag atenția și latinisme specifice ritualului catolic (septuagesima), derivate rare, „rezultat al adaptării unor neologisme la structura derivativă a limbii române sau al calchierii formei unor cuvinte latinești” (p. 21): făcătură „creație”, măicească „maternă”, vremesc „temporar”. Dificultatea înțelegerii unor astfel de termeni este surmontată prin alcătuirea unui Glosar consistent – 14 pagini –, în care „sunt cuprinse cuvintele cu forme sau cu accepții mai puțin sau deloc cunoscute cititorului actual, fie că erau specifice limbii epocii […], fie că ilustrează, ca atestări singulare, limba textului” (p. 583).

În concluzie, editarea celor 86 de predici cuprinse în Conciones Latinae Muldavo reprezintă un eveniment filologic demn de consemnat, foarte important pentru studierea limbii române vorbite la începutul secolului al XVIII-lea, dar și pentru dialectologia diacronică sau istoria limbii române literare. Volumul este util nu doar lingviștilor, ci și teologilor, istoricilor, iubitorilor de cultură, în general.

 

Oliviu Felecan

Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord

Baia Mare, România

(olifelecan@yahoo.com)

 

 

 

Mioara DRAGOMIR (ed.), Hronograf den începutul lumii. O samă de învățături (Ms. 3517 BAR), traducere atribuită lui Nicolae Milescu Spătarul, ediție critică, 5 volume, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2024, 3065 p. (I: 552 p.; II: 580 p.; III: 588 p.; IV: 716 p.; V: 632 p).

 

Ediția critică de excepție semnată de Mioara Dragomir continuă seria cercetărilor pe marginea manuscrisului 3517 – copia-prototip a unei traduceri din secolul al XVII-lea, atribuită de editoare lui Nicolae Milescu Spătarul. Lucrul propriu-zis la realizarea ediției critice a început în 2018, după cum mărturisește autoarea în Nota asupra ediției (p. 26), însă înainte de această dată, Mioara Dragomir a publicat numeroase studii referitoare la cronograful tradus de Milescu și două lucrări ample care au în vedere analiza Hronografului din perspectivă filologică și lexicologică^[2]. Cele două cărți sunt utilizate în lucrarea de față ca puncte de plecare pentru două dintre studiile care precedă textul transcris, pentru ilustrarea, susținerea sau completarea unor aspecte de ordin filologic, lingvistic sau cultural. Totodată, prin natura sa, ediția conține subcapitole cu analize inedite și argumente noi privind paternitatea traducerii, acesta fiind unul dintre subiectele controversate care i-au preocupat și pe alți filologi care au cercetat manuscrisul 3517^[3].

Între etapele realizării unei lucrări de acest tip, clarificarea conceptului de ediție critică este un demers absolut necesar în viziunea autoarei, în condițiile în care activitatea filologică a căpătat amploare în ultimele decenii. Astfel, în subcapitolul Stadiile parcurse de conceptul de ediție critică în filologia română; schimbarea de paradigmă în utilizarea acestui concept în perioada actuală, Mioara Dragomir urmărește utilizarea acestui concept la Demostene Russo (1912)^[4] și la I. Gheție și Al. Mareș (1974)^[5], de la care preia distincțiile terminologice între ediția diplomatică, ediția diplomatică corectată și ediția critică, arătând apoi că, printr‑o modificare de sens, termenul de ediție critică „a ajuns să fie atribuit edițiilor diplomatice care cuprind variante, note și comentarii, studiu introductiv, indice etc.”^[6] (p. 23). Totodată, autoarea aduce în atenția cititorilor faptul că, în viziunea celor doi reprezentanți ai școlii filologice bucureștene, este necesar să se distingă între edițiile științifice, care au în vedere edițiile diplomatice și edițiile critice, și cele de popularizare, care au în vedere publicul de toate categoriile (p. 24). În plus, Mioara Dragomir semnalează o schimbare de paradigmă în ceea ce privește aplicarea conceptului de ediție critică în prezent. Această schimbare are în vedere, pe de o parte, „tendința vizibilă spre restrângere a activității specialiștilor pe domenii stricte, care a făcut să ia ființă în filologia românească ramuri de nișă, cum este, de exemplu, filologia biblică” și, pe de altă parte, „schimbarea manierei de lucru, datorată modernizării mijloacelor tehnice utilizate în procesul de editare” (ibidem). Ca o concluzie, editoarea remarcă faptul că „tendința este aceea de a considera ediție critică acea ediție de tip științific (academic) – ne referim și la publicarea facsimilelor – în care se regăsesc toate partițiile: notă asupra ediției, textul de bază transcris și revizuit, însoțit de note și comentarii, lista cu tipurile de semne grafice utilizate, studiul paleografic (valoarea slovelor, brahigrafiile, prozodiile etc.), studiul filologic (cu toată critica textuală – datare, localizare, paternitate, descrierea manuscrisului etc.), studiul fonetic, studiul lexical, studiul gramatical, facsimile, indice sau, în situația în care textul este foarte întins, glosar de cuvinte” (ibidem).

Secțiunile enumerate se regăsesc în lucrarea de față după cum urmează: primul volum conține, în această ordine, nota asupra ediției, lista de semne convenționale, studiul paleografic, studiul filologic, studiul fonetic, studiul lexicologic, studiul gramatical, un glosar însoțit de nota asupra glosarului, bibliografia și siglele întrebuințate. Celelalte patru volume conțin transcrierea interpretativă a celor 608 file ale manuscrisului 3517, însoțită de aparatul critic din subsolul paginii, format din note filologice și comentarii, și facsimilele redate integral, atașate la finalul fiecărui volum, după porțiunea de text corespunzătoare.

Nota asupra ediției (p. 15–70) cuprinde cinci subcapitole, intitulate sugestiv 1. Cronografele traduse în epoca veche a culturii române și în epoca de tranziție spre cultura modernă. Stadiul cercetării și situația editării; 2. Stadiile parcurse de conceptul de ediție critică în filologia română; schimbarea de paradigmă în utilizarea acestui concept în perioada actuală; 3. Ediția Hronograf den începutul lumii și O samă de învățături (Ms. 3517 BAR). Parcurs și realizare; 4. Fragmentul de început al traducerii Hronograf den începutul lumii, preluat din ediția ms. 86; 5. Fragmentul de final al traducerii O samă de învățături, preluat din ediția ms. 86. Se observă, așadar, că, în Notă asupra ediției, pe lângă discutarea conceptului de ediție critică amintit mai sus, Mioara Dragomir prezintă stadiul cercetării cronografelor românești, urmărind contribuțiile privitoare la această specie de origine bizantină la diverși cercetători, dintre care îi amintește pe Demostene Russo, Iulian Ștefănescu, Alexandru Elian, Paul Cernovodeanu, George Mihăilă, Doru Mihăescu etc. Capitolul este completat de observații referitoare la realizarea ediției critice a Hronografului. Cele 608 file ale manuscrisului 3517 cuprind două texte traduse în a doua jumătate a secolului al XVII-lea din greaca postbizantină, cel mai probabil între 1658 și 1661. Copia-prototip a fost realizată, conform argumentelor prezentate de autoare, în perioada 1661–1672, „la foarte scurtă vreme după terminarea traducerii”^[7]. Hronograf den începutul lumii, cel mai amplu dintre cele șapte tipuri de cronografe traduse în epoca veche a culturii române, se întinde de la fila 1^r până la fila 592^r, iar al doilea text – o listă de sfaturi princiare adresate de împăratul Vasile Macedon fiului său, Leon –, intitulat în formulă prescurtată O samă de învățături, se întinde de la fila 592^v până la sfârșitul manuscrisului (f. 608^v).

Mioara Dragomir alege, conform rigorilor reclamate de un astfel de demers științific, copia‑prototip a acestei traduceri, care stă la baza celor aproximativ 70 de copii păstrate, în ciuda inconvenientelor semnalate de G. Ștrempel: lipsa celor 48 de pagini de la începutul manuscrisului și a celor 4 pagini de la final, „starea critică de conservare a volumului, cu numeroase foi pătate, murdare și uzate, cu altele restaurate (în vechime) cu hârtie opacă ce împiedică citirea scrisului” (p. 26). Pentru a completa fragmentele care lipsesc și textul în slavonă, în locurile ilizibile din manuscris, împreună cu traducerea aferentă pasajelor slavonești între paranteze drepte, autoarea utilizează ediția critică a ms. 86, realizată de G. Ștrempel^[8].

Lista de semne convenționale (p. 71–72) completează, în viziunea noastră, observațiile din Notă asupra ediției și cuprinde explicațiile privitoare la utilizarea, în redarea textului în transcriere interpretativă, a diferitelor tipuri de paranteze. Astfel, parantezele unghiulare au fost folosite pentru întregirea unor cuvinte sau a unor fragmente de text și pentru indicarea anilor, parantezele rotunde au fost utilizate pentru a reda traducerea unor cuvinte sau a unor secvențe slavone, iar parantezele drepte semnalează literele sau cuvintele omise de copiști.

Spre deosebire de alte ediții de text publicate, în ediția de față, Mioara Dragomir discută separat problemele de grafie într-un Studiu paleografic (p. 73–90) care conține precizări referitoare la inventarul slovelor și valorile atribuite fiecărui caracter chirilic, problema slovelor cu valori multiple, modalitățile de accentuare, prozodiile, brahigrafia și punctuația, elemente care, de obicei, sunt discutate de către editorii unui text vechi în nota asupra ediției.

Studiul filologic ocupă peste 120 de pagini (p. 91–214) și valorifică rezultatele publicate în 2007 (vezi supra), cărora autoarea le adaugă observații și analize noi, organizate în numeroase subcapitole. Acest studiu conține descrierea manuscrisului și prezentarea unor fapte lexicale și socio‑culturale, care contribuie la stabilirea unor coordonate precum datarea traducerii și a manuscrisului, localizarea, autorul traducerii și chestiuni ce au în vedere activitatea copiștilor.

În capitolul intitulat Identificarea traducătorului textelor din ms. 3517: Hronograf den începutul lumii și O samă de învățături, constituit din mai multe părți (p. 143–214), după ce evaluează metodele clasice de identificare a traducătorului, oferind o imagine de ansamblu asupra rezultatelor confruntării manuscrisului cu originalele grecești, editoarea propune o nouă metodă de stabilire a paternității, prin aplicarea conceptului de bază psihologică sau spirituală din doctrina Alexandru Philippide – G. Ivănescu^[9], care reflectă și totodată influențează modul de utilizare a lexicului. Mioara Dragomir atrage atenția asupra faptului că nu oferă „o cheie universală prin care se va afla indiscutabil traducătorul sau autorul unui text”, dar că a avut în vedere faptul de a afla, „prin analiza amplă din această lucrare, o cale spre rezolvarea acestei chestiuni și [de a oferi] un exemplu concludent de aplicare în filologie a conceptului de bază psihologică/spirituală” (p. 30). Astfel, pe baza analizei diferitelor tipuri de categorii lexicale (derivate, calcuri de structură, elemente slavone, latine, turcești, ebraice, grecești, elemente cu etimologie multiplă, locuțiuni și expresii) și a comparației cu limba lui Dosoftei, autoarea ediției critice ajunge la concluzia că traducătorul celor două texte, Hronograf den începutul lumii și O samă de învățături, trebuie să fi fost cărturarul Nicolae Milescu Spătarul.

Tot în studiul filologic, în subcapitolul Noțiunea de cronograf – aspecte generale. Texte din epoca veche în care este atestat termenul. Definiție. Etimologie, care reprezintă un element de noutate din perspectiva tehnicii de realizare și structurare a edițiilor critice, Mioara Dragomir, cercetător lexicograf cu experiență la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”, Academia Română, Filiala Iași, analizează texte din epoca veche, în care este atestat termenul cronograf, alături de variantele sale. Pe de altă parte, editoarea consultă dicționarele limbii române în care cuvântul este înregistrat ca lemă, cu diverse accepțiuni, și propune o definiție mai cuprinzătoare, care surprinde seme noi, ce nu apar în dicționarele menționate pe parcursul analizei. În Dicționarul-tezaur, seria veche, de pildă, cronograf este definit atât cu sensul de „cronicar, autor de cronici”, cât și ca „un fel de istorie universală cu caracter popular, care circula mult prin părțile noastre. Ea începe cu Adam și Eva și, împrumutând povestiri din cele mai variate izvoare, continua cu împărații romani și bizantini și ajungea până la domnii bulgarilor și sârbilor” (s.v.). Mioara Dragomir face o sinteză a cercetărilor pe marginea speciei istoriografice analizate, fără a pierde din vedere însă sensul de „cronicar” propus de autorii DA, și formulează o nouă definiție a cronografului, în care subliniază în special caracterul cult al unei scrieri de acest fel: „În concluzia celor prezentate, considerăm că se impune o redefinire a cuvântului cronograf cu sensul de «scriere», dar și cu sensul «scriitor». Definiția din Dicționarul limbii române ar trebui să cuprindă atât elementele comune, cât și diferența specifică în raport cu istoriile bizantine, cu letopisețele și cu alte tipuri de scriere […]. Astfel, definim cronograful ca specie a istoriografiei bizantine, de obicei în proză, de mari dimensiuni, destinată inițial claselor mediu instruite, care are la bază scrieri istorice, bisericești și apocrife și în care evenimente politice, religioase, curiozități etc. din istoria universală sunt prezentate cronologic, de la facerea lumii până în zilele autorului, și sunt trecute prin filtrul viziunii sale moral-creștine (sau a traducătorului)” (p. 108–109) [subl. a.].

O altă concluzie, la care Mioara Dragomir ajunge în urma demersului comparativ cu cronografele grecești, este faptul că tehnica de traducere, evaluată de către autoarea ediției ca fiind una dintre componentele originale ale Hronografului, este aceeași ca în Cartea cu multe întrebări^[10] și Istoriile lui Herodot^[11], traduceri atribuite, de asemenea, lui Nicolae Milescu Spătarul. Urmărind această problematică, editoarea definește două modalități de traducere prezente în Hronograf: traducerea neutră, în cazul căreia „se păstrează cvasiidentic elementele semnificației, desemnarea și sensul unității de traducere grecești și, cu o excepție (calcul de structură), și valoarea morfologică a membrilor acesteia” (p. 131), și traducerea interpretativă liberă, care are ca trăsătură faptul că, „deși sistemul limbii permite o traducere neutră, textul prezintă reorganizarea unității de traducere în comparație cu textul grecesc, la nivelul semnificației și/sau al sensului, însoțită de reorganizarea în plan morfologic, sintactic și semantic, cu diferite grade de expresivitate” (ibidem) [subl. a.]. Cele două modalități de traducere și subcategoriile corespunzătoare sunt ilustrate cu numeroase exemple din text.

Argumentele lingvistice sunt completate de numeroase argumente filologice și cultural‑istorice, formulate într-o analiză subtilă, relevând detalii ale textului și relatări ale autorului traducerii, care apar în cronograful românesc și nu se regăsesc în cel grecesc. Deosebit de interesantă este argumentația care are în centru personalitatea lui Milescu Spătarul ca vizitator al Constantinopolului. Analiza toponimelor din Hronograf joacă un rol deosebit în identificarea traducătorului cu marele cărturar moldovean.

Studiul fonetic (p. 215–240) analizează fapte fonetice din diferite registre ale limbii (beletristic, istoric, religios), care clarifică problema localizării traducerii și a copiei păstrate în ms. 3517. Editoarea ajunge la concluzia că cele două părți ale manuscrisului, delimitate de aportul fiecăruia dintre cei doi copiști, prezintă particularități fonetice comune, specifice dialectului literar moldovenesc, cum ar fi prezența lichidei [r] în rostire moale, rostirea moale a șuierătoarelor [ș], [j] urmate de [‑ea], [‑e], [‑i], trecerea lui [v] la [h], prezența exclusivă a africatelor [dz] și [ğ] (p. 215 ș.u.). Totodată, autoarea ediției înregistrează o serie de deosebiri fonetice între cele două părți. De exemplu, „în scrierea celui de al doilea copist, [e] este cel mai adesea velarizat (în [ă]) după consoanele [s], [ț], [z] sau [dz], cu rostirea dură a acestor consoane” (p. 219), iar primul copist are tendința „de a păstra vocala [i] atunci când este precedată de [s], [ț], [z] sau [dz]” (p. 220). În urma analizei unor fenomene de acest fel, autoarea constată că primul copist provenea dintr-o regiune din sudul Moldovei, iar al doilea copist era originar din nordul Moldovei. În plus, autoarea ediției semnalează faptul că al doilea copist intervine frecvent în prima parte a manuscrisului, pentru a corecta anumite grafeme care indică fenomene fonetice distincte în norma individuală.

Organizat în cinci capitole ample (1. Lexeme interne; 2. Lexeme interne cu sensuri și/sau structuri externe – Calcuri lingvistice; 3. Lexeme externe (împrumuturi); 4. Locuțiuni, expresii și alte structuri cu valoare expresivă; 5. Serii sinonimice), Studiul lexicologic (p. 241–414) reia fapte lexicale analizate în lucrarea despre lexicul Hronografului, publicată în 2017 (vezi supra), pe care le îmbogățește cu exemple noi, însoțite de comentarii amănunțite. Editoarea are în vedere sistemul derivativ al lexicului întrebuințat în manuscris, „elementele străine preluate din limba epocii, din cunoștințele de poliglot și enciclopedice ale traducătorului” (p. 241), împrumuturile contextuale, calcurile, seriile sinonimice, îmbinările stabile de cuvinte. Seriile sinonimice sunt analizate pentru prima dată în această ediție, subcapitolul dedicat acestei problematici fiind unul dintre elementele inedite ale lucrării.

Studiul gramatical ocupă cca 100 de pagini (p. 415–516) și cuprinde două subcapitole, Morfologia și Elemente de sintaxă, în care sunt analize părțile de vorbire, respectiv structurile de tip bumerang, care se referă la construcțiile sintactice discontinue „din categoria dislocărilor” (p. 499 ș.u.), părțile de propoziție și o serie de fenomene sintactice precum anacolutul, topica, acordul, negația, apoziția, elipsa.

Glosarul (p. 517–536) este precedat de o notă în care sunt semnalate criteriile de selecție a termenilor. Sunt indicate și explicate cuvintele mai puțin cunoscute în prezent sau ieșite din uz, precum și slavonismele sau alte categorii de termeni împrumutați. În general, editoarea a avut în vedere un singur termen al unei familii lexicale, dar sunt și situații în care sunt indicate mai multe elemente ale aceleiași familii lexicale, în funcție de răspândirea termenului, numărul de ocurențe din text, nuanțele semantice, prezența unor forme multiple sau dacă termenii se diferențiază într-un anume fel de baza de derivare. O particularitate a acestui glosar constă în faptul că, pentru fiecare element lexical înregistrat, se indică fila/filele care îl conțin, contribuind astfel la identificarea lui în textul cronografului.

Transcrierea interpretativă a textului este urmată de facsimile, distribuite în cele patru volume astfel: f. 1^r – f. 125^v  în volumul II (p. 330 – p. 579), f. 126^r – f. 243^v în volumul III (p. 231 – p. 631), f. 244^r – f. 439^r în volumul IV (p. 316 – p. 716), f. 439^v – f. 608^v în volumul V (p. 351 – p. 587). Numeroasele note din aparatul critic semnalează greșelile copiștilor, omisiuni de slove sau secvențe de text, confuzii ale slovelor, intervenții ale celui de al doilea copist în prima parte a manuscrisului, corecturile copiștilor, cuvintele scrise cu un anumit tip de cerneală. Aceste note, înregistrate cu exactitate în subsolul paginii de text transcris, oferă cititorului imaginea fidelă a filei de manuscris. În plus, atât aspectele indicate în notele filologice, cât și acribia transcrierii pot fi urmărite prin compararea lor cu filele corespunzătoare din facsimil, așa cum subliniază și autoarea ediției (p. 12).

Prin ediția critică pe care o propune, Mioara Dragomir oferă un model de realizare a unei lucrări de acest fel, care necesită competențe de cercetare multiple și o bună cunoaștere a limbii române vechi, pe de o parte, și a tradiției textuale din cultura română veche, pe de altă parte. Editarea unui cronograf reprezintă o sarcină cu atât mai dificilă, cu cât aceste texte, prin natura lor, au dimensiuni considerabile, oferă un material lexical divers, iar uneori, datorită contextului istoric și cultural în care au fost traduse, necesită investigații de ordin filologic care să stabilească datarea, localizarea, identitatea traducătorului, circumstanțele în care au fost realizate. Astfel, odată cu transcrierea și cercetarea „celui mai amplu dintre cele șapte tipuri de cronografe traduse în regiunile istorice românești în epoca veche” (p. 13), autoarea ediției își exprimă în prefața cărții dorința de a oferi „un reper pentru tânăra generație de filologi, care ar întâmpina, desigur, destule dificultăți în editarea acestor texte vaste, dar ar avea și mari satisfacții pentru studierea lor” (ibidem). Considerăm că acest obiectiv a fost atins, iar noua generație de filologi va fi motivată, și datorită lucrărilor de acest tip și modelului de lucru propus, să-și îndrepte atenția spre manuscrisele și tipăriturile din epoca veche și premodernă a culturii române, cunoscute sau mai puțin cunoscute, care așteaptă să fie editate și studiate.

 

Mariana Nastasia

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”

Academia Română, Filiala Iași, România (mariananastasi@yahoo.com)

 

 

Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Banat, sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu, vol. VI, partea 1, Material lingvistic necartografiat, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu (coordonator), Cosmina-Maria Berindei, Doina Grecu, Veronica Ana Vlasin, CLXXXIV + 618 p.; partea a 2-a, Hărţi lingvistice interpretative, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu (coordonator), Cosmina-Maria Berindei, LXIX + 481 p. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2023.

 

Cu cel de-al şaselea volum al NALR/ALRR-Banat, apărut în 2023 la Editura Academiei Române, se încheie „publicarea materialului dialectal adunat cu Chestionarul NALR […] pentru Noul Atlas lingvistic român pe regiuni – Banat (de la vol. III: Atlasul lingvistic român pe regiuni – Banat)” (p. VII), după cum aflăm din succinta, dar foarte densa Notă preliminară (p. VII–VIII) semnată de Nicolae Mocanu, coordonatorul echipei de specialiști care şi-au asumat această dificilă sarcină. Aceeaşi sursă aduce la cunoștința (sau, după caz, îi reaminteşte) cititorului date esențiale ale unui istoric al lucrării: informaţii cu privire la debutul anchetelor pe teren pentru atlasul regional al Banatului (începutul lunii decembrie 1969) şi, implicit, la durata proiectului care s-a finalizat prin volumul al şaselea; apariţiile editoriale care constituie cele mai reprezentative repere temporale ale seriei (1980: primul volum, 2011: penultimul volum, precedent celui de faţă); momentul schimbării de titlu pentru care au optat autorii (începând cu volumul al treilea); conţinutul volumelor, în funcţie de configuraţia tematică a Chestionarului NALR, dar şi de maniera de prezentare a materialului, repartizat, în baza relevanţei lui diatopice, în hărţi (analitice, sintetice şi interpretative), respectiv material necartografiat (MN); mențiuni despre o primă variantă de redactare a materialului necartografiat, din păcate în mare măsură imposibil de recuperat, în care, „după principii mai puțin obișnuite în dialectologia românească”, se optase pentru structurarea materialului „pe fenomene lingvistice dialectale, cu observații și comentarii extinse, inclusiv de factură etimologică și sistemică, sau cu relaționări interne” (ibidem) etc.

Redactat acum într-o formulă mai „clasică” (așa cum arată Nicolae Mocanu, asimilând-o celei utilizate în NALR-Oltenia și în volumul anterior al NALR/ALRR-Ban.), materialul necartografiat care constituie substanța părții întâi (cu subtitlul Material lingvistic necartografiat) a volumului al șaselea este rezultatul implicării a două generații de dialectologi, a căror contribuție (în ce privește redactarea, introducerea în calculator, verificarea, corectarea și revizia listelor MN și, pe de altă parte, fișarea pentru indice, apoi sistematizarea acestuia, corectarea și revizia) este menționată în Nota preliminară și consemnată detaliat într-o secțiune aparte, inserată după pagina de titlu. Astfel, într-o ordine dată de aportul cantitativ (cuantificat exact), dar și – bănuim – de relevanța angajării, grupul de lucru responsabil de redactarea acestei prime părți a volumului al șaselea a fost format din: Nicolae Mocanu, Ioan Faiciuc, Cosmina-Maria Berindei, Doina Grecu, Veronica Ana Vlasin, apoi Gabriela Violeta Adam și Lavinia Nasta[12], componență care sugerează, prin comparație cu lista autorilor volumelor precedente, o schimbare de generație, determinată în primul rând de cauze obiective: restrângerea nucleului inițial de anchetatori-redactori (format din Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc și Nicolae Mocanu, cărora li s-au alăturat, pentru anchete în anumite puncte, Petru Neiescu, precum și timișorenii Eugen Dorcescu şi Maria Purdela-Sitaru), prin dispariția lui Eugen Beltechi și prin retragerea din echipă a lui Ioan Faiciuc.

O componență similară are colectivul care s-a ocupat de realizarea celei de-a doua părți (subintitulată Hărţi lingvistice interpretative): mai întâi sunt menționați redactorii hărților interpretative (în ordinea dată de contribuția la această secţiune a atlasului) – Nicolae Mocanu (care și-a asumat și alte sarcini substanţiale, precum corectura întâi și a doua și colaborare la revizia finală), Ioan Faiciuc, Cosmina-Maria Berindei (căreia i-a revenit în plus corectura întâi, parțială, și colaborare la revizia finală) și Eugen Beltechi –, cărora li s-au adăugat, pentru anumite operații, Doina Grecu (colaborare la corectura a doua) și Lavinia Nasta[13] (corectura a treia și colaborare la revizia finală).

Înainte de a trece la prezentarea efectivă a conținutului celor două părți ale volumului, fiecare cu specificul ei, dar și cu elementele de continuitate date de abordarea unitară și de corelațiile dintre textele de tip MN și hărțile interpretative din partea a doua, facem o ultimă remarcă cu privire la maniera de redare a autorilor seriei, care, indiferent de mutațiile survenite în ultimul timp în echipa de autori-redactori, a conservat, până la acest ultim volum, formula inițială, instituită încă de la prima apariție editorială („Sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu”). Situația semnalată nu reprezintă un act de reverență gratuit față de fondatori, ci vorbește despre impactul decisiv al acestora în realizarea lucrării, prin implicarea lor nu doar în colectarea materialului (etapă de importanță capitală în orice lucrare de cartografie lingvistică), ci în însăși concepția de ansamblu a unuia dintre atlasele lingvistice românești regionale cel mai bine realizate și care se constituie, din mai multe puncte de vedere, într-un adevărat etalon.

Din punct de vedere structural, prima parte a volumului al şaselea, cea destinată materialelor nepublicate anterior ca hărţi (majoritatea, 1184, din Chestionarul general, la care se adaugă răspunsurile la două întrebări din Chestionarele speciale), urmează nu doar modelul aplicat în tomurile anterioare, ci, în linii mari, şi configuraţia căreia i se conformează, cu unele adaptări şi specificităţi, toate atlasele regionale româneşti din seria NALR/ALRR. Notei preliminare menţionate supra îi succedă Lista localităţilor anchetate, cuprinzând şi corespondenţele dintre ALRR-Ban., ALR I, ALR II şi WLAD (p. LXI–LXIII), apoi o listă minimală de Abrevieri (p. LXIV), foarte utilul Indice alfabetic al cuvintelor-titlu (p. LXV–XCVIII) şi în final Indicele alfabetic al termenilor cuprinşi în MN (p. XCIX–CLXXXIV), o adevărată bază de date lexicografice, de o extraordinară valoare intrinsecă, prin bogăţia materialului astfel stocat. De altfel, amploarea și consistența lexicului înregistrat reprezintă primul element de specificitate care se remarcă la acest indice – în fapt o colecție impresionantă de cuvinte, forme şi variante ale acestora, prelucrate lexicografic după o metodă ale cărei principii esențiale au fost prezentate sintetic în NALR/ALRR-Ban., vol. I, nota de la p. XIX (reluată în volumele următoare într-o formă cvasiidentică). Marea majoritate a cuvintelor sunt rezultatul literarizării, operație realizată cu acuratețe. Alte intrări, mult mai puține în raport cu prima categorie, apar într-o transcriere fonetică simplificată, care recurge selectiv la semne diacritice pentru redarea unor pronunții regionale; această opțiune metodologică poate corespunde fie cuvintelor neatestate (ćecheriș, ćeșniță, cilos[14], śinghiliu, śinghiliu, tuśavină etc.), fie anumitor fonetisme, atipice pentru aria dialectală respectivă (mńercuri/ńercuri, mńere/ńere/nere, mńerlă etc.) sau rezultate ale unei confuzii cu sunete similare (cu mod de articulare identic şi loc de articulare învecinat, ca în cazul lui (a) piścura). În fine, o ultimă excepţie de la regula literarizării o reprezintă accentul, indicat nu doar „când diferă de uzul obișnuit” (ibidem), ca de exemplu în ghíoș, ci și, izolat, în acronime precum ceapéu.

Astfel sistematizat și prezentat, materialul dialectal oferă multiple oportunități de analiză, abordarea lexicografică putând fi completată de alte perspective, în funcție de nivelurile limbii. Indicele consemnează numeroase exemple de accidente fonetice (afereză: a [a]suda, a [o]bişnui, [s]tănoagă; proteză: aruncaci, a amirosi, a apipăi, arău, zbici; metateză: frebinte, sflecă, scârtavete, oştie; asimilare, totală sau parţială: a deşcheia, a înconjora, poroi etc.), dar şi reflexe ale unor fenomene fonetice regulate, mai frecvente sau mai izolate, cu o arie mai largă sau mai restrânsă (conservarea unor fonetisme etimologice: fracsin/frapsin, a îmbla, a îmfla, a împle, a întra, păreche, părete, pugn, a rădica, scamn etc.; trecerea lui a protonic la ă: măşină, păpuc, păntofar, pătroană, răion, sănitar etc.; închideri atipice ale vocalelor de apertură medie: cânipă, baligă, diştept, pretin, acuperiş, a duspi = a dospi etc.; velarizări după consoane pronunţate dur sau după grupuri consonantice: stăjar, stărp, străcura, străche, săceră, săcure, şărpoaică/şărpoaie, trăbui etc.; h fluctuant: oaldă = holdă, hobadă = obadă, mară = marhă, olube = hulube, paar = pahar, hognă = ocnă, huliu; mărturii ale siflantizării: albastri, peste, sărpe, a tusi etc.). Alături de alte fonetisme vechi, menţionate selectiv supra, conservarea lui –ń în sufixul –oń, –oańe (şi varianta mai nouă, –i semivocalic, în suf. -oi, –oaie), în numeroase contexte, cu implicaţii morfonologice, oferă atestări suplimentare ale faptului de limbă respectiv şi, totodată, noi probe în sprijinul caracterului arhaic al ariei dialectale în chestiune. Cititorul interesat poate găsi aici şi atestări ale unor schimbări de declinare în raport cu situaţia din limba comună (corajă = curaj, lature/lăture = latură, pământe = pământ, permisă = permisie, potec = potecă, pozdară/pozdăr/pozdără/pozdâr/pozdeară/puzdară/puzderă = puzderie, salcă = salcie, săcere = seceră, spine = spin, taure/taore, ţucure = ţucăr, pasără = pasăre etc.), apoi exemple de refacere a singularului după plural (gonac/gonaș, paș, scovarză etc.) sau diferenţe – tot faţă de limba comună – în ce priveşte conjugarea, în special prin lărgirea inventarului conjugării a doua în defavoarea conjugării a treia (a făcea, a mergea, a rămânea, a ținea[15]). Toate aceste fapte de limbă, la care se adaugă, firește, multe altele, în conformitate cu specificitatea marcată a ariei dialectale bănățene, pot fi urmărite, cu beneficii ușor de bănuit, și pe hărțile interpretative din partea a doua a volumului, în măsură să ofere date concludente în legătură cu proiecția lor cartografică.

Prezentând așadar beneficii semnificative și pentru alte domenii și subdomenii ale filologiei, indicele de cuvinte al volumului final al NALR/ALRR-Ban. constituie o sursă de importanță majoră pentru lexicografia și lexicologia românească, în special prin „numărul impresionant de cuvinte necunoscute dicționarelor sau glosarelor existente și, mai ales, de variante lexicale și fonetice” (p. VIII), între care cicoş, ciuiavă, ciumârcăit/-ă, cloamfăr, a se clăusui, cruţ, fălincat/–ă, feldean, ferţic, foştant, fraităr, ghefraităr, grinţaig, maupoanc, moroavă, morovină, obrislaiți (pl.), obrist ş.a. Deosebit de valoroase sunt apoi rarităţile lexicale (atât din punct de vedere onomasiologic, cât şi semasiologic) precum barz ‘sur, cenuşiu, cu pene de culoare albă şi neagră’, pană ‘floare’, pup ‘boboc (de floare)’, cu o menţiune specială pentru cele moştenite din latină (a cure, a ima, imos şi familia, a se la, mascur, muiere, păcurar, vintre) sau împrumuturile care contribuie la specificul subdialectului bănăţean: germ. aizănban, biţiclu, biţiglă, chern, claus, a fărbălui, iancăl, maistor, maltăr, paradaisă, parazol, răipelț, șaf (șaflu, șafră etc.), şlaifăr, şnaidăr, şuştăr, tişlăr, ţeler, vailing, magh. boitar, chedve, caisin, comlău, conci, fodori (pl.), fogaş, ghezeş, ghiob, hatijac, laşcă, misarăş, notareş, sabău, toltiş, srb. bic, ciup, cliuc, cobăţ, colnă, comoviţă, crumpir, fălincă, fras, fucie, mastilă, pălugă, pecmez etc.

În afară de masa materialului care poate îmbogăți sursele lexicografice (în special dicționarul-tezaur), sugestii valoroase de analiză vin dinspre modul exemplar de tratare a unităților frazeologice, înțelese extensiv ca îmbinări de cuvinte în care contează nu atât caracterul constant, figé, cât un anume tip de disponibilitate combinatorie, foarte asemănătoare cu conceptul coșerian de solidaritate lexicală[16]; menționăm, în acest sens, pentru abundența de contexte consemnate, intrări precum cap (~ de plug, ~ul locului, după ~, ~ în ~[17], amet la ~, amețit de ~, huieneală la ~, jugloi fără ~, bun de ~, ceafa ~ului, ceafa după ~, cu minte-n ~, copt la ~, dosul ~ului, huien la ~, mă lau pe ~, ne curățim ~ul, fruntea ~ului, mă leșii/leșui pe ~, osul ~ului, părul ~ului, părul de pe/din ~, se râcăie pe ~, mă spăl pe ~, ușor de ~), da (a «se»/«-și» ~) (~ apă, ~ canta-canta, ~ cute la coasă, ~ drumul, ~ foc, ~ luft, ~ muguri, ~ putere la foc, ~ turbu-n câni, ~ roată, ~ suflare, ~ ca orbul, ~ cu amnariul, ~ cu bâtul, ~ cu cruțul, ~ cu gunoi, ~ cu peria, ~ de rău), drum (în ~, ~ bătut, ~ de fier, ~ în cruciș, ~(ul ăl) mare, ~ de asfalt, ~ de cară/care, ~ de care[18], ~ de piatră, ~ de țară, întra/întră ~uri, întra crucea ~ului, ~uri abătute, ~uri crucișe, cruce de ~, crucea ~ului, curmătură de ~, curmătura ~ului, îi dai ~ul, despărțire de ~, despărțitură de ~, furcă de ~, furca ~ului, împreonare de ~ uri, încrucișare de ~, poarta de la ~, răscruce de ~, ușa/ușă (de) la ~, ușa ~ului), piatră (~ albă (de munte), ~ arsă, ~ băuță (albă), ~ brută, ~ d-amnar, ~ de acuperit, ~ de apă, ~ de codru, ~ de cremene, ~ de foc, ~ de gheață, ~ de marmure, ~ de (la) moară, ~ de/de la munte, ~ de scăpărat, ~ moale, ~ pentru amnar, piatra morii, baie de ~, bate piatra, carieră/cariere de ~, cleanț de ~, drum de ~, groapă de ~, hognă de ~, mină de ~, mormodol de ~, ocnă de ~, pică ~, ploaie cu ~, ștrampuc de ~) etc.

Precedată de două hărţi (şi anume Numele oficial al localităţilor studiate, respectiv Numele popular al localităţilor studiate) care, reluate ca atare în partea inițială a tuturor volumelor atlasului regional al Banatului, facilitează o reprezentare adecvată a distribuţiei fenomenelor lingvistice în spațiul lingvistic investigat, Materialul lingvistic necartografiat (p. 5–618) – secţiunea principală şi cea mai consistentă a părţii I a volumului – cuprinde liste de răspunsuri la Chestionarul NALR, care, date fiind variabilitatea lor relativ redusă şi/sau distribuţia lor spaţială mai puţin elocventă, nu au fost selectate pentru cartografiere. De regulă, fiecărei liste tematice îi corespunde o întrebare din chestionar; totuşi, raportul nu este unul absolut biunivoc, dacă avem în vedere faptul că, în anumite situaţii de polisemie sau plurisemantism, autorii au optat, cu flexibilitate, pentru comasarea materialului sub un singur cuvânt-titlu, ca, de exemplu, în cazul lui Văduv^1,2, ce cumulează materialul corespunzător întrebărilor 631 şi 632, la care s-a răspuns masiv cu acelaşi cuvânt atât pentru ‘veuf’, cât şi pentru ‘divorcé’. În categoria temei duble se includ și hărți precum MCCXIV, care cuprinde informații despre africata arhaică d¦ în zece și despre aria africatizării palatalei inițiale în gheață (iar trimiterile se fac la întrebările 1571 și 1610 din Chestionarul general).

În limitele generale ale aceluiași model consacrat în seria atlaselor românești regionale au gândit autorii-redactori și modul de prezentare a materialului lingvistic în interiorul unui MN, compus, tradițional, din cuvântul-titlu, echivalentul în franceză al acestuia și numărul întrebării conform Chestionarului, urmate, sub I, de reproducerea întrebării conform aceleiași surse (cu unele excepții, când aceasta a fost adaptată la necesitățile și specificul anchetei); în secțiunea numerotată cu II sunt redate răspunsurile din anchetă, în transcriere fonetică sau literalizate/literarizate și sistematizate după anumite criterii; sub III apar completări ale informatorului cu privire la răspunsul principal sau din aria tematică a acestuia, în vreme ce sub IV figurează informații mai eteroclite, de la observații, explicații și completări aduse de anchetator sau de redactor la diverse materiale dialectale suplimentare; în fine, în aceeași secțiune este consemnat și materialul obținut în ancheta complementară realizată de Eugen Beltechi în localitatea Ocna de Fier, situată în apropierea punctului de anchetă 34 (Biniș, jud. Caraș-Severin). În ce priveşte corelaţiile prezente în secţiunile I şi IV ale multora dintre listele de tip MN, este de remarcat că acestea au funcţii diferite: sub I apar eventuale trimiteri la alte materiale de tip hartă sau MN cu informații conexe (de exemplu, într-o succesiune de două sau mai multe moduri și timpuri ale aceluiași verb, trimiteri la harta sau lista de tip MN conținând o formă verbală de indicativ prezent, de pers. I, a II-a sau a III-a, cea pentru care Chestionarul prevede o întrebare indirectă cu formulare tipică; apoi, în situația întrebărilor vizând substantive sau adjective referitoare la indivizi de genul feminin din regnul animal, care survin – într-o formulare adversativă cu funcție diagnostică de tipul: „Dar dacă este parte femeiască/femeie?” – după întrebări similare cu privire la corespondentul lor masculin etc.), în vreme ce rubrica notată cu IV poate cuprinde, între altele, corelații cu alte materiale din volum sau din volumele anterioare, precum și trimiteri la hărțile sintetice din partea a doua, în care sunt proiectate, selectiv, anumite fapte de limbă din respectivul MN.

În raport cu alte atlase româneşti regionale, care, pe urmele lui Emil Petrovici (în ALR II/1), se limitează la prezentarea răspunsurilor sub forma unor liste în cadrul cărora, dincolo de gruparea faptelor de limbă identice, singurul principiu este respectarea ordinii strict crescătoare a punctelor de anchetă, indiferent de numărul de ocurențe ale unei forme sau ale alteia, ALRR-Ban. inovează în sensul sistematizării „mai articulate”, organizarea materialului lingvistic privilegiind criteriul tipologic. În interiorul fiecărui tip, diferitele variante se ordonează după frecvență, iar, sub fiecare variantă, lista punctelor de anchetă în care s-a notat acelaşi răspuns este redată crescător. În situațiile speciale reprezentate, mai întâi, de răspunsurile multiple (în serie sinonimică), apoi de răspunsurile sintagmatice, poziţia acestora este în urma răspunsurilor simple (constând într-un singur lexem), prin subsumare faţă de tipul lexical iniţial. Dimpotrivă, cuvintele din aceeaşi familie lexicală nu sunt grupate, ci sunt tratate ca tipuri diferite, apărând în succesiunea dată de numărul de ocurenţe şi de ordinea crescătoare a numărului punctului de anchetă.

Transcrierea fonetică – interpretativă, nuanțată – respectă modelul impus de ALR, apoi validat și chiar rafinat prin seria NALR/ALRR, cu o singură diferență, constând în indicarea nuanțelor fonetice intermediare cu ajutorul unei bare oblice care, separând cele două grafeme, suplinește redarea clasică a acestei situații particulare prin suprapunere. Pe considerentul că „întreaga structură fonetică, fonologică și morfonologică a subdialectului bănățean (de sud-vest) se găsește bine documentată în hărțile analitice și sintetice publicate în volumele anterioare” (Notă preliminară, p. VII), autorii-redactori au privilegiat aici criteriile lexicale sau morfologice și, în consecință, au recurs la literalizare/literarizare (semnalată, la fel ca în ALRR-Mar., prin majusculare) ori de câte ori caracterul repetitiv al corpului fonetic al răspunsurilor înregistrate în diferite puncte de anchetă a făcut posibil acest tip de simplificare.

Substanţa părţii a doua a volumului al VI-lea este asigurată de cele 434 de hărți interpretative (426 de redactări) redactate pe baza celor mai relevante fapte de limbă din materialul necartografiat publicat în partea întâi a volumului curent (din Chestionarul general), la care se adaugă, la final, 55 de hărți (în 53 de redactări), realizate pornind de la materialul necartografiat (din Chestionarele speciale) publicat în volumul V. Complementaritatea celor două părţi justifică opţiunea pentru esenţializarea aparatului tehnic, redus aici la Lista localităților anchetate (p. XXXIX–XLII), Abrevieri (p. XLIII) și Indicele alfabetic al cuvintelor-titlu. Hărţi interpretative (p. XLV–LXVIII). Evident, Indicele alfabetic al termenilor prezent în prima parte acoperă ca informaţie şi partea a doua, unde cuvintele şi formele pot fi urmărite în distribuţia lor spaţială, conexiunile realizându-se prin consultarea cuprinsului părţii I, care conţine informaţii corelative referitoare la „numărul chestiunii și al hărții interpretative”.

Având calitatea de a fi „interpretative”, aceste hărți au la bază în mod firesc o operație preliminară de tipologizare în urma căreia fiecărui tip (și subtip) i se atribuie o anumită manieră de reprezentare pe hartă. Autorii-redactori au optat, în funcție de configurația particulară a hărții, pentru simboluri grafice alb-negru (utilizate în redarea ariilor izolate sau fărâmițate), apoi pentru linii cu rol de isoglose/isofone/isomorfe și, probabil cel mai frecvent, pentru notarea variantei (lexicale, fonetice, morfologice) pe hartă, în mijlocul ariei pe care o ocupă (ultimele două variante de reprezentare, adesea combinate, fiind adecvate pentru arii mai întinse și mai omogene). De fapt, combinația tuturor variantelor de reprezentare este o situație curentă, ca, de exemplu, în harta CMXCVI. Termeni pentru TENCUIALĂ, în care variantele fonetice și lexicale sunt marcate prin simboluri (alese cu atenție pentru a sugera similarități tipologice: cerc pentru tencuială și variante, triunghi pentru mortar și variante, pătrat pentru maltăr și variante, romb pentru văcăluială), prin arii conturate și, în fine, prin scrierea formei direct pe hartă.

Un rol important în orientarea tematică este asigurat de menționarea consecventă a întrebărilor din chestionar, indicate în partea de jos a fiecărei hărți, ceea ce compensează în mod convenabil absența unei duble corelații, prin trimiteri nu doar de la planșele MN la harta interpretativă, ci și de la harta interpretativă la MN. De un interes deosebit este apoi un al doilea set de corelații, care le dublează pe cele la numărul întrebării cu trimiteri la hărți, analitice sau interpretative, din alte volume (ca, de exemplu, h. CMLI. Alternanţa ă : e în formele de ind. prez. 1 şi 2 ale verbului A ARĂTA, cu trimitere la î. 364. Arăt (cu degetul) (ind. prez. 1-6), apoi la h. 657. Să arăt (cu degetul) (conj. prez. 1-3) și h. DCLII, din vol. IV, p. 59).

Sintezele tematice de tip MN se caracterizează în genere, din punct de vedere variațional, printr-o diversitate redusă a materialului, iar din punct de vedere diatopic, printr-o distribuție teritorială mai puțin elocventă, de aceea faptul că volumul al VI-lea al NALR/ALRR-Ban. prezintă un asemenea echilibru între partea întâi (cuprinzând materialul necartografiat) și partea a doua (dedicată în marea ei majoritate proiectării pe hartă a faptelor de limbă din prima parte) este o performanță în sine. Departe de a limita lectura, această canalizare a atenției spre elementele reținute de autorii-redactori spre a fi interpretate cartografic se constituie într-o invitație la căutarea de noi perspective, în mod categoric posibile. La fel de posibilă este și dubla relevanță – fonetică și morfologică, fonetică și lexicală, lexicală și morfologică – a hărților, cuprinse, din cauza unor constrângeri formale, fie la o categorie, fie la alta din Indicele alfabetic al cuvintelor-titlu.

În ciuda convingerii autorilor, sugerată cu modestie în Nota preliminară (p. VII; vezi supra), că volumul de față aduce puține date noi în comparație cu precedentele, cantitatea de trăsături tipice (absolute sau relative)[19] cu caracter diagnostic ilustrate în hărțile interpretative din partea a doua este considerabilă (conservarea unor arhaisme fonetice, ca d¦, ĝ – ulterior fricativizat – sau ń; fricativizarea africatelor; conservarea labialelor; sufixul –oń/-oańe; formele tari ale unor verbe, precum să cine, să grape, să mânce; auxiliarul reaș al condiționalului prezent; diverse lexeme specifice etc.), ceea ce poate contribui la o ilustrare mai amplă și mai complexă a specificităților acestei arii dialectale.

Pentru autorii NALR/ALRR-Banat s-a încheiat o etapă, încununată de succes. Pentru specialiștii în dialectologie românească se deschide o nouă eră, în care materialele înregistrate în anchetele pentru a doua generație de atlase lingvistice românești (atlasele regionale) sunt din ce în ce mai aproape de obiectivul de a fi publicate integral.

 

Luminița Botoșineanu

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”

Academia Română, Filiala Iași (lumi.botosineanu@gmail.com)

 

 

 

Mic dicţionar toponimic al Moldovei (structural şi etimologic), vol. II, partea a 2-a, Toponime descriptive, Daniela Butnaru, Dinu Moscal, Ana-Maria Prisacaru, Vlad Cojocaru (autori), Iași, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2021, 396 p.

 

Lucrarea reprezintă partea a doua a celui de-al doilea volum din prestigioasa serie Tezaurul toponimic al României. Moldova, realizată de colectivul Departamentului de toponimie din cadrul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide”, al Academiei Române, Fililala Iași. Dicționarul cuprinde inventarierea, disocierea și analiza toponimelor descriptive reprezentative ale provinciei Moldova (de pe actualul teritoriu al României).

Metoda lexicografică abordată, cea structurală, a fost enunţată şi exemplificată de Dragoş Moldovanu, atât inițiatorul, cât și coordonatorul seriei, într-o sumă de lucrări de specialitate deosebit de semnificative; menționăm, ca exemplu, Teoria câmpurilor toponimice (cu aplicaţie la câmpul hidronimului MOLDOVA), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010, premiată de Academia Română cu distincţia „Timotei Cipariu” în anul 2012. Spre deosebire de alte dicţionare toponimice, unde denumirile sunt redate strict alfabetic, Micul dicţionar toponimic al Moldovei (structural şi etimologic), în continuare MDTM, prezintă numele de locuri în cadrul unor câmpuri toponimice – abordare inovatoare care permite o viziune diacronică asupra formării acestor câmpuri în urma unor procese structurale (polarizare şi diferenţiere) sau non-structurale (extensie şi restricţie). Se remarcă amprenta înaltului profesionalism imprimat echipei de regretatul coordonator: documentarea minuțioasă făcută cu spirit critic și, în același timp, cu deosebită acribie.

Lucrarea, bine și adecvat disociată pe secțiuni, cuprinde: o Introducere clarificatoare și sintetizantă (semnată de Vlad Cojocaru), care așează volumul actual în contextul general al cercetării toponimice ieșene, urmată de traducerea acesteia în limba franceză (demers extrem de binevenit); o Bibliografie extinsă; lista abrevierilor; corpul dicționarului propriu-zis; un Indice de afixe și un Indice de baze etimologice.

Structura lingvistico-lexicografică a articolelor acestei a doua părți a Micului dicționar toponimic al Moldovei (structural şi etimologic) continuă congruent, armonios, profund justificat și sistematizat științific materialul primei părți a MDTM. Repartizarea riguroasă a substanței dicționarului între cei patru autori ai săi (cercetătorii Daniela Butnaru, Dinu Moscal, Ana-Maria Prisacaru și Vlad Cojocaru) este unul dintre motivele care face ca lucrarea să conțină atât o structură lexicografică sistematică, având demonstrații riguroase ale etimologiilor (punctele de maximă dificultate a demersului), cât și nuanțe ușor personale cuprinse în fiecare articol, nuanțe corect asamblate în amplul mozaic al acestei lucrări lexicografice fără precedent în literatura de specialitate.

Opţiunea tratării separate a celor două categorii de toponime, personale şi descriptive, în volume diferite ale dicţionarului, își dovedește încă o dată valabilitatea. Cele stabilite adecvat de regretatul coleg Dragoș Moldovanu trasează clar și direcțiile cercetării actuale, cuprinse în cea de a doua parte a MDTM: „Reluând vechea clasificare etimologică a lui Petar Skok, făcută după natura denotantului, am reținut într-un prim volum toponimele personale (= formate de la nume de persoane), urmând ca un alt volum [cel prezentat în rândurile de față] să fie consacrat toponimelor descriptive (= formate de la apelative)” (cf. MDTM II/1, Introducere, p. VII).

Trebuie să subliniem că această a doua parte cuprinde, pe lângă toponimele descriptive, și toponimele care pleacă de la numele populației localității respective, socionime, funcționând, așadar, prin glisare extensivă, de la numele grupului social la acela al spațiului „locuit” (din multele exemple, vezi Zabolotenii lui Beizadea Alecu Sturza). Nu trebuie confundate aceste socionime cu toponimele care indică un nume de persoană la plural (cf. MDTM II/2, Introducere, p. VII) (de exemplu, Rusenii de la numele de persoană Rus, toponim inclus în MDTM II/1 ca toponim personal).

Menționăm, oarecum aleatoriu, fără a epuiza nici pe departe cele demne de a fi semnalate, articolele: Almáșul ─ pentru structurarea câmpului toponimic, Bahlúiul ─ pentru ierarhizarea sensurilor și minuția variantelor grafice, Căcáina ─ pentru etimologia derulată convingător, Húșii^{1, 2} ─ pentru distincția omonimică specifică structurii toponimice a lucrării, Iáșii ─ pentru sistematizarea numărului impresionant de variante grafice, Lúșca¹ ─ pentru etimologia complexă, derulată nuanțat, Mílcov ─ pentru aplicarea modalității de disociere a numelor de hidronime, diferite pe parcursul aceleiași ape în funcție de zona (geografică) străbătută, Moldóva ─ probabil cel mai amplu și complex articol din dicționar, Sirét ─ pentru variantele grafice și complexitatea etimologiei (care, ca și în articolul Moldóva, de exemplu, poartă amprenta lui Dragoș Moldovanu), Suceáva ─ cu etimologie complexă, convingătoare și cu un număr impresionant de variante grafice. Semnalăm faptul (nesemnificativ, de altfel) că ultimele patru variante nu corespund ordinii alfabetice care caracterizează totdeauna șirul acestor tipologii. În aceeași idee a semnalării unor nedumeriri: ca unul dintre autorii tehnicului Dicționar al limbii române (DLR), acceptăm modalitatea prin care un toponim cu sens generic unic, desfăcut apoi într-o suită de secvențe lexicografice indicate prin minusculele a., b., c. etc., este, totuși, numerotat cu 1., deși articolul nu cuprinde și un sens 2. Citind cu atenția lucrarea, se înțelege motivația, dar neacceptarea tehnicii lexicografice generale la nivel european creează oarece disonanțe din punctul nostru de vedere.

Lucrarea de față, la fel ca prima parte a  Micului dicționar toponimic al Moldovei (structural şi etimologic), dezvoltă un complex exegetic care include o analiză pointilistă minuțioasă. Rezultatul este o descriere bine conturată a procedeelor de formare a fiecărui toponim în parte. Sunt avute în vedere toponimele formate în limba română, dar și cele în limbi străine, toate articolele fiind derulate diacronic, de la prima atestare documentară până la cea mai recentă. Se alcătuiește o imagine de ansamblu a acestor termeni coagulați științific și integrați în câmpuri toponimice semnificative, edificatoare. Există o bine dozată ariditate științifică, inerentă, obligatorie, care capătă elasticitate în cea mai precisă secvență lexicografică, cea etimologică. Se cere apreciată, și în acest al doilea volum al MDTM, deschiderea în fața „poveștii, istoriei, narațiunii”. Este vorba de etimologia populară tratată cu tot respectul și circumspecția necesară. Prudența, asociată cu inovația bine temperată, este una dintre calitățile acestui demers exegetic. Citez situații în care se indică două duble posibile origini (de exemplu, Arșiță ─ „suprafață de teren expusă soarelui” și „suprafață de teren pe care a ars pădurea”) sau formulări de tipul: „Conform tradiției locale” ori „După tradiția locală” (ca în paragrafele etimologice ale articolelor Bobéică, Bohónca, Cacíca, Frumoása, Gémenea, Pojorấta, Pomấrla, Săráta¹ etc.).

Această lucrare reprezintă, ca și partea anterioară  a dicționarului, o exemplificare clară a valabilității depline a teoriei câmpurilor toponimice, aparținând lingvistului Dragoș Moldovanu. Este, în mod cert, o teorie care reașează disciplina pe temelii inovatoare, pe baza unor criterii subtile și riguroase în același timp. Repetăm cele susținute de noi în ocazii asemănătoare: ar fi foarte bine dacă toate colectivele de toponimie din țară ar prelua, fie și parțial, această teorie și metodă, extrem de complexe și atrăgătoare, de vizualizare exegetică a numelor locurilor care ne înconjoară.

Partea a doua a Micului dicţionar toponimic al Moldovei (structural şi etimologic), cu referire la Toponime descriptive, reprezintă o reușită a toponimiei europene prin caracterul înalt științific, prin organizarea bine strunită a materialului de o complexitate ieșită din comun. Îmbinarea rezolvărilor punctuale cu sistematicitatea generală a lucrării conferă o bază de documentare fără egal în literatura românească de specialitate.

 

Cristina Florescu

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”
Academia Română, Filiala Iași, România (cristinafl24@yahoo.fr)

 

 

 

MIRCEA CIUBOTARU, „Misterele” onomastice ale Iașilor, vol. I–II, București, Editura Dark Publishing, Heidelberg, Herlo Verlag UG, 2021, 438 p. + 358 p.

 

Lucrarea la care ne vom referi în rândurile următoare nu este una de beletristică, eventual din genul polițist, cum poate ar fi tentați să creadă unii din cei care îi văd titlul. Dimpotrivă, este o lucrare de cercetare științifică de înalt nivel, semnată de Mircea Ciubotaru, unul dintre onomasticienii de valoare din România, care depune pasiune pentru cunoaștere și veridicitate științifică în tot ce realizează: cercetări de onomastică românească, de istorie și genealogie, despre istoria școlii românești (prin colecționarea și expunerea unor piese valoroase într-un muzeu al școlii, găzduit acum între colecțiile Muzeului Municipal „Regina Maria” din Iași), îndrumarea tinerilor cercetători (chiar dacă doar informal), editare de volume (catagrafii, monografii, volume ale unor simpozioane). Provocat de nenumăratele inexactități despre istoria orașului Iași, tipărite și difuzate de-a lungul timpului – căci nu puțini sunt cei care au fost atrași de acest subiect –, autorul a căutat sub praful care acoperă dosarele din arhive și a străbătut la pas străzile și străduțele târgului ieșean, reușind să dezlege enigme ale hodonimiei ieșene de ieri și de azi. Desigur, în demersul detectivistic, un rol de seamă l-au avut cunoștințele sale istorice, filologice, geografice și culturale, însoțite de curiozitate, fler, intuiție și perseverență, fără de care cercetarea nu ar fi avut rezultatele regăsite în cele două volume impresionante ca număr de pagini şi mai ales ca substanţă. Multe texte din cuprinsul acestor două tomuri au apărut, sub forma unui serial, în revistele „Cronica Veche”, „Expres cultural” și „Prutul”, dar, după cum mărturisește autorul, au fost necesare modificări, impuse, în primul rând, de inserarea de noi informații obținute în urma documentării arhivistice și a descoperirii recente a unor hărți extrem de importante pentru istoria orașului Iași (I: 12–13).

După capitolul introductiv, O cercetare necesară, în care Mircea Ciubotaru își argumentează hotărârea de a redacta această lucrare, urmează un text intitulat Iași ‒ ortografie, ortoepie și etimologie, binevenit pentru elucidarea variantele de scriere și pronunție pe care le are numele fostei capitale moldave și a etimologiei oiconimului. Lucrarea continuă, în mod firesc, cu subcapitolul Incursiuni la obârșiile târgului Iași, unde sunt prezentate câteva date esențiale privind formarea și evoluția localității, a rețelei de comunicație și a procesului de denominație toponimică. Discuțiile despre misterele toponimice urmează un traseu configurat în funcție de localizarea realiilor vizate din teritoriul urban ieșean (Vatra târgului, mahalale și cartiere, Muntenimea și Copoul, Căcaina, Șesul Bahluiului ș.a.), dar și în funcție de tematici (Fantasme erotice și subterane, Politică, administrație și toponimie ieșeană). Bibliografia folosită este mai vastă decât o arată cele 24 de pagini, pentru că sutele de documente din arhive consultate de specialistul toponimist sunt, aici, adunate sub titlurile fondurilor sau colecțiilor (de exemplu, un singur rând din Bibliografie – ANI, HP = Arhivele Naționale Iași, Hărți și planuri – înseamnă în realitate zeci de planuri văzute, studiate, comparate, din care doar 21 au fost citate aici). Indicele antroponimic și cel toponimic de la finalul celui de-al doilea volum vin în sprijinul căutării țintite a unui nume propriu.

Lucrarea prezentată în aceste pagini este atât de bogată în informații, încât o prezentare a tuturor noutăților pe care le aflăm din cele două tomuri ar însemna o rescriere, pentru că, oriunde ai deschide volumele, la orice pagină te-ai opri, materialul istoric, geografic, cultural și lingvistic este extrem de ofertant și prezentat într-o formă „atractivă stilistic și mai accesibilă unui public cititor divers decât în varianta academică a unor discuții etimologice specioase, care rămân, de regulă, ascunse în paginile unor publicații științifice, cu difuzare limitată” (I: 5). De aceea, vom prezenta în continuare, selectiv, doar câteva exemple de bune practici de cercetare toponimică extrase din această lucrare.

Adevărata dificultate în stabilirea etimologiei toponimice este identificarea motivației care a stat la baza alegerii unui anumit nume, autorul propunând „soluții etimologice certe sau măcar probabile” (I: 12), prin identificarea unor proprietari ale căror nume au rămas legate de ulița/strada unde au locuit, prin descrierea locului sau prezentarea vreunei întâmplări care a determinat apariția unor toponime ieșene. De exemplu, strada Zmeu, tot mai cunoscută ieșenilor prin amplasarea aici, de câțiva ani, a Muzeului Municipal „Regina Maria”, amintește de spătarul Ilie Burchi, poreclit Zmău (I: 61), hodonimul Strada Pădurii, inițial Strada Pădure, s-a format de la numele de familie Pădure, atestat încă din secolul al XVIII-lea (I: 411) și nu de la o pădure, cum a presupus Ion Mitican (I: 402), Ulița Harabagiilor își datorează denumirea unui mic grup purtând numele de familie Harabagiu (I: 412), Trecătoarea Davidel amintește de paharnicul D. Davidel, care locuia pe acea uliță la 1853 (I: 176), Strada Gândul este motivată de terenurile aflate în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea în proprietatea familiei Gândul (I: 204-205) etc.

Fidel conduitei științifice impecabile cu care ne-a obișnuit, Mircea Ciubotaru citează (riguros, nu doar amintind numele autorului sau titlul lucrării, cum se mai procedează în unele lucrări, așa-zise de popularizare), după necesitate, cercetătorii care abordează tema hodonimiei ieșene, aprobându-i sau, dacă este cazul, combătându-i pe bază de documente sau alte argumente științifice, în vederea unor „răfuieli[20] cu nume învăluite în negura cu care Chronos își șterge urmele sau prizoniere ale atotstăpânitoarei neștiințe” (I: 21). Notele conținând sursele informațiilor sunt amplasate abia la finalul capitolelor și nu la subsolul paginii, cum ar fi fost, poate, mai ușor de urmărit.

Onomastica a atras dintotdeauna interesul specialiștilor, dar și al nespecialiștilor, care, mai ales când au avut loc de manifestare în cărți bine promovate, în presă și, mai nou, pe internet, au făcut cunoscute ipotezele lor, uneori niște „sărace fantezii” (II: 249), publicului larg, nespecializat, care le-a adoptat fără rezerve. Iar unul din obiectivele profesorului Mircea Ciubotaru este descoperirea adevărului științific și propagarea lui, îndreptarea greșelilor care au legătură cu denominația, mai ales cea veche, a unor străzi și cartiere din Iași. Chiar dacă, adesea, legenda este mai atractivă decât realitatea.

Cercetarea documentelor de arhivă este esențială pentru aflarea motivației denominative în foarte multe cazuri. De exemplu, în paginile lucrării sunt furnizate indicații despre Podul Spânzurătorii sau Spânzurătorilor, atestat încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea și „care a dat bătaie de cap istoricilor Iașilor” (II: 180). Grație unui plan din 1840 (recent descoperit de Laurențiu Rădvan, un pasionat cercetător al istoriei urbane), unde se vede localizarea acestui pod lângă fostul bazar de sub pasajul Nicolina, peste Nicolina Seacă, Mircea Ciubotaru avansează explicația denumirii: „Pluralul determinantului din sintagma Podul Spânzurătorilor nu sugerează faptul că acolo ar fi existat (măcar) două spânzurători, ci este motivat de poziția podului ca trecere spre ulițele ce duceau către iarmaroc” (II: 181). Tot documentele pun capăt legendelor sau altor explicații greșite despre numele Podului Verde sau al Podului Roș. Dificultățile etimologice privind aceste două toponime sunt cauzate în primul rând de cele două sensuri ale termenului pod care s-ar fi putut aplica toponimelor menționate: „construcție pentru trecerea peste o apă sau un teren denivelat” și „pavajul de lemn al unei ulițe” (v. I: 322). A doua dificultate rezidă în explicarea rolului culorii în sintagmele respective: de ce Roș(u), de ce Verde? În privința Podului Verde, culoarea a fost pusă de obicei pe seama copacilor de pe marginea drumului care urca Copoul, dar de fapt se datorează culorii în care erau vopsite balustradele de lemn ale unui pod (identificat de autor într-un plan de la 1820), practică „instituită de ruși, încă din secolul al XVIII-lea, din considerente topografice militare” (I: 322). Și explicațiile care ne-au parvenit de-a lungul vremii pentru denumirea Podul Roș, mai mult sau mai puțin macabre – între care apa Bahluiului înroșită fie de sângele boierilor decapitați de Vodă cel Rău, fie de vitele sacrificate de măcelari sau, conform altor ipoteze, amplasarea în zonă a caselor de prostituție cu perdele roșii, buștenii de pin roșu aduși tocmai din Rusia pentru a podelui ulițele ori o inedită asociere etimologică, jumătate românească (Podul), jumătate evreiască (Rosh = cap, început) –, sunt combătute de Mircea Ciubotaru cu argumente istorice și documentare. La 1769, într-un plan rusesc, este notată și o perifrază care se traduce astfel: „Pod peste râul Bahlui numit roșu”, așadar nu era vorba de un drum podit, ci de podul peste Bahlui, al cărui „parmaclâc” a fost vopsit, din poruncă rusească, în roșu (II: 112). O altă legendă vehiculată prin cărți, ziare sau pe internet, leagă numele cartierului Manta Roșie de cel al călăului Gavril Buzatu, care ar fi locuit într-o casă din acea zonă și ar fi purtat tot timpul manta lungă și beretă roșii; această ipoteză este combătută de detectivul onomastician cu argumente logice și istorice: acel Buzatu sigur purta o tunică roșie, uniforma de călău, și nu o manta, iar locuința sa a fost, după cum o arată diverse surse, lângă închisoarea aflată pe strada Păcurari, deci departe de casa din cartierul Manta Roșie în care presupun unii, greșit, că a locuit (II: 165–166). Argumentul decisiv îl reprezintă atestarea la 1859 a lui Vasile Manta Roșie din cătunul Cetățuia. „Nu a știut gospodarul din acea cotună cât și cum va dăinui numele său în toponimia și în imaginarul ieșean din epoca internetului!” (II: 168).

Și misterul toponimului Podul de Fier, numele unei cunoscute zone din Iași unde astăzi nu există niciun pod, este lămurit de Mircea Ciubotaru: Podul de Piatră (atestat încă de la 1665) a fost înlocuit cu un pod nou, de fier (construit în 1883 de o firmă franceză), necesar „pentru trecerea peste Căcaina a unei conducte generale de fontă, cu calibrul de 25 cm, dintre hidrometrele de la Spitalul «Pașcanu» și Mănăstirea Golia” (I: 422). Strada Arcului (fostă Ulița Bohotineanului) este mărturia toponimică a existenței între 1845 și 1890 a unui pasaj în formă de arc care făcea posibilă trecerea elevilor între clădirea Academiei Mihăilene și cea a Institutului gimnazial și internatului (I: 200); această stradă a purtat, de-a lungul timpului, și numele lui A.C. Cuza, dar și al militantului comunist Filimon Sârbu, pentru ca în 1964 să-și recapete numele pe care îl are și astăzi.

Ce părere are autorul în legătură cu legendarele tuneluri care, în opinia unora, ar străbate orașul, și mai ales care este adevărul privind o galerie subterană care ar fi făcut legătura, pe sub Bahlui, între Curtea Domnească și Mănăstirea Cetățuia, pentru ca pe acolo să se salveze ieșenii în timpul atacurilor dușmanilor? Pentru a ne avertiza asupra lipsei de fundament a acestor legende, Mircea Ciubotaru scrie: „Fiindcă apărarea cea mai bună era cea recomandată de strămoșeasca înțelepciune, Fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă, abreviată de viteza momentului critic în locuțiunea a luat-o la sănătoasa, tot mama pădure protectoare, devenită din nerecunoștință filială spăimoasa Muma Pădurii din basme, precum și dosirea de circumstanță prin tainițe subterane, vechi frigidere ecologice pentru brânză și curechi, vin și carne afumată, fructe și «legumuri», erau soluțiile ieftine pentru salvarea tuturor păcătoșilor, de la vlădică la opincă, chiar și pentru vodă (Vasile Lupu, de pildă, refugiat în Codrii Căpoteștilor, în vara anului 1650), precum glăsuiesc numeroase pasaje de hronică, prea puțin eroice” (II: 228). Așa-zisele tuneluri sunt, de fapt, continuă autorul, pivnițe și canale pluviale (lagumuri) „ce străbat pe sub străzi și case zona centrală a Iașilor, majoritatea construite în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și bine documentate arhivistic sau arheologic” (ibidem). Subiectul este discutat pe larg, având în vedere ceea ce deja s-a scris despre el, dar și ținând cont de probele documentare și ale logicii (II: 227–236).

Dificultatea identificării unor vechi drumuri ce străbăteau târgul ieșean este cu atât mai mare în cazul unora purtând, în aceeași perioadă, nume diferite. Mircea Ciubotaru atrage atenția asupra faptului că „este esențială pentru identificarea multor ulițe din Iașii secolelor al XVII-lea‒al XIX-lea înțelegerea mentalității populare a denominației urbane de dinaintea impunerii sistemului oficial, de la 1866, anume coexistența în aceeași perioadă, uneori de doar câteva decenii, a două sau chiar trei nume diferite pentru aceeași uliță sau tronsoane ale sale ori a aceleiași denumiri pentru două sau trei ulițe, ca nume mai noi sau vechi, știute și declarate de martorii la diverse tranzacții de case, pivnițe sau dugheni” (I: 90–91). Fără această explicație importantă, cititorul poate considera unele referințe confuze, cum ar fi cea a echivalării actualei străzi Elena Doamna cu Ulița Fânului sau a Fânăriei, cu Strada Albă și cu Ulița Trăpezănească.

Multe din străzile ale căror nume sunt explicate în cele două volume ale lucrării de față au dispărut odată cu modernizarea structurii orașului: Labirintul (I: 409), Ulița Harabagiilor (I: 412), Stradela Întunecată (I: 56), Stradela Juraților sau a Jurătorilor, Ulița Cavacului (I: 64), Stradela Șubă și Stradela Pânzăriței (I: 256), Strada Dimitrie Gusti (I: 55) etc. Altora le-a fost schimbat numele, motivat sau, mai adesea, nemotivat. Ulița sau Strada Dâmbu (a cărei denumire este atestată la 1884, I: 356) se numește, din 1909, Strada M. Eminescu[21], Ulița Târgului de Sus este azi Bulevardul Independenței (I: 135), Ulița Goliei este Strada Cuza-Vodă (I: 127), o parte din Ulița Mare a devenit Strada Lăpușneanu (I: 136).

Istoria orașului este cuprinsă și în hodonime, iar detaliile prezentate de Mircea Ciubotaru ne fac să regretăm schimbările aduse de oficialități. De exemplu, Strada Otilia Cazimir, unde se află casa memorială a poetei, s-a numit până în 1999 Strada Bucșinescu. La paginile I: 65-67, autorul deslușește motivația denumirii vechi: casele vornicului Iordachi Bucșinescu, situate, la începutul secolului al XIX-lea, la intersecția a cinci drumuri, dintre care unul va primi numele vornicului. Aflăm că în Mahalaua Băelor (de la 1884) existau câteva feredeie evreiești (I: 409), iar hodonimul Strada Conductelor, atestat la sfârșitul secolului al XIX-lea, era motivat de vechiul traseu al conductei de la Zidul Apelor (I: 409). Doar Stradela Uzinei mai amintește de Uzina electrică (înființată în anii 1899-1900, cf. I: 178), căci Strada Uzinei a fost rebotezată în Strada Sfântul Petru Movilă. Hodonimul Ulița lui Burghele (pentru că „începea de la casele spătarului Costachi Burghele” I: 215) a fost schimbat, în 1866, după numele profesorului la Academia Mihăileană Gheorghe Săulescu, cum se numește și astăzi. Etimologia pentru Strada Fierbinte „nu trebuie să înfierbânte imaginația în căutarea unei fierbinți motivații, [ci] trimite la un nume (poreclă) de persoană, absentă din documentele veacului al XVII-lea, dar care nu era un oarecare, de vreme ce un urmaș (nepot) al aceluia, Ghiorghi Herbinteală, scria zapise (1732), ca și Năstas(e) Herbinte (1765) sau Năstas(e) Herbintoiul (1768), probabil strănepot” (I: 63). Strada Adamache amintește de numele spătarului Adamache, fost proprietar în zona respectivă (I: 85), iar Stradela Albă este martoră a existenței în acea zonă a unei biserici din lemn, văruită, și de aceea numită Biserica Albă (învecinarea cu acest lăcaș de cult este motivul pentru care, în 1866, Ulița Aghenției își schimbă numele în Strada Albă, astăzi Strada Elena Doamna I: 411). Strada Tăietoarea (în Nomenclatorul Primăriei Iași este notată cu forma nearticulată: Tăietoare) de astăzi a rămas singurul martor al locului unde era tăietoarea târgului (sau căsăpia, salhanaua); drumul este atestat la 1861 ca Ulița Căsăpia Mare, iar la 1884, ca Strada Tăetoarei sau Strada Tăetoarei Vechi (I: 429).

Avatarurile denominative ale căilor de comunicație sunt surprinse adesea în paginile lucrării. Astfel, strada numită astăzi Ornescu (denumire arbitrară, pentru că fostul primar interimar cu acest nume nu a avut casă aici) era cunoscută în trecut ca Ulița Căcăinii, dar și Ulița Meserciilor (I: 411–412); Râpa Galbenă (datorită lutului galben) este atestată anterior anului 1869 ca Râpa cea Mare, Râpa de Sus, Râpa Muntenimii, Râpa Mărginenilor (I: 218); Strada Prof. Constantin Stere era odinioară numită Ulița Brașovenilor (I: 35); Ulița Târgului de Sus a avut și numele Gheorghi Dimitrov, iar din 1977, Bulevardul Independenței (I: 135). De altfel, în ultimul capitol al lucrării, intitulat Politică, administrație și toponimie ieșeană (II: 238–278), care conține o amplă cercetare diacronică și sociolingvistică a toponimiei urbane, se găsesc numeroase astfel de exemple.

Dovadă a minuțiozității în cercetare este și semnalarea unui caz de înregistrare inexactă unui hodonim pe hărțile Google Maps, atât de mult folosite astăzi: Strada Pictor Rafael, care în nomenclatorul stradal oficial este doar Strada Rafael (I: 390), ca și multe corectări de identificări greșite ale unor imobile (precum cea a agăi Costachi Carp) sau vechi drumuri (vezi, de exemplu, discuțiile despre cele trei căi numite Ulița Chervăsăriei I: 90 ș.u., amendarea sinonimiei Ulița Harabagiilor = Strada Elena Doamna I: 412).

Bogata informație istorică, lingvistică și geografică ar fi putut să descurajeze cititorul, dacă autorul nu ar fi folosit un stil aparent degajat, cu trimiteri intertextuale și îmbinări ludice de termeni: „Urcând pantele Rufenilor și ajungând la poarta tărâmului promițător al unui loc de vecinică verdeață, unde veghează primitori Sf. Petru și Sf. Pavel [este vorba, desigur, de poarta cimitirului ieșean „Petru și Pavel”], repede trecem nepăsători și pe lângă tăpșanul de pe care o veche moară de vânt [aici va urma explicația numelui cartierului Moara de Vânt, învecinat cu cartierul Tătărași] își învârtea disperată aripele, în nădejdea confruntării cu vreun donquijote tătărășan” (II: 10), „matrioșca toponimică” (I: 33), „cuvioasă dezgropăciune etimologică” (I: 177), „noaptea iguanelor etimologice” (II: 115), „legende etimologice potrivite pentru scenarii cinematografice și cu succes mediatic de top pe internetul de astăzi” (II: 165), „maladia tunelitei cronice” (II: 230), „și mă vizitează și pe mine o tristețe iremediabilă, mai adâncă decât cea topârceniană, în fața derapajelor gândirii” (II: 236). Acestea atrag cititorul, făcând lectura plăcută și instructivă în același timp.

Lucrarea conține destul de mulți termeni cândva de actualitate, pe care vorbitorul obișnuit de astăzi nu îi cunoaște, sau termeni regionali, pentru înțelegerea cărora este necesar să se apeleze la dicționare. Autorul vine uneori în ajutorul cititorului cu explicații scurte sau dezvoltate, precum „brudina (taxa de trecere pe pod)” (II: 120) și „brudina (taxa de trecere pentru carele cu orice încărcătură)” (I: 420), „la intrarea în orașe, la rohatce” (I: 181), chervăsărie, adică vamă (I: 52), rateșuri, adică hanuri la drumuri principale (ibidem). Chiar și așa, recurgerea la dicționare nu poate fi evitată, acestea facilitându-ne accesul semantic la termeni desemnând realități de odinioară, la regionalisme sau la arhaisme, care dau un farmec aparte scriiturii: eforie (cunoscut de cei mai mulți nespecialiști doar în sintagmele toponimice ce desemnează două stațiuni de la malul Mării Negre), cinovnic, locantă, culucciu, cupeț, tractir ș.a.

Îmbinând, ca și în alte lucrări ale sale, cercetarea de teren cu cea de riguroasă documentare în biblioteci și arhive, la care se adaugă excelente cunoștințe în domeniile lingvisticii, istoriei şi geografiei, Mircea Ciubotaru a reușit să scrie o lucrare utilă și atractivă nu doar pentru cercetători, ci și pentru publicul larg, doritor să afle motivația care stă la baza unor nume de străzi ieșene și, implicit, istoria locurilor[22]. Valoarea acestei opere atât de bogat documentată a fost confirmată și de premiile cu care a fost răsplătit toponimistul ieșean: premiul „Al. Tzigara-Samurcaș” (2022), acordat de revista „Convorbiri literare”, și „Medalia pentru cercetarea istoriei orașelor” (2023), conferită de Comisia de istorie a orașelor din România a Academiei Române. Așteptăm cu interes și alte publicații, rezultate ale pasiunii sale de a elucida mistere onomastice (ieșene sau de oriunde), precum lucrarea privind toponimia din bazinul superior al Bârladului.

 

Daniela Butnaru

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”

Academia Română, Filiala Iași, România (d_butnaru@yahoo.com)

 

 

 

CRISTINA FLORESCU (coordonator), CRISTINA FLORESCU, LAURA MANEA, ELENA ISABELLE TAMBA, ALINA-MIHAELA BURSUC, DANIELA BUTNARU, CRISTINA-MARIANA CĂRĂBUȘ, MARIA-MARILENA CIOBANU, CĂTĂLIN GALEȘ, FLORIN-TEODOR OLARIU, CLAUDIUS TEODORESCU ȘI GABRIELA-ANA AZANFIREI (autori), Terminologia astronomică românească științifică și populară: fenomene, obiecte cosmice și constelații (TAFOC), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2023, 842 p.

 

La Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Academiei Române din Iași, în anul 2023 a fost finalizat proiectul coordonat de Cristina Florescu, Terminologia astronomică românească științifică și populară: fenomene, obiecte cosmice și constelații (TAFOC), rezultat al unei bune colaborări dintre lingviști[23], informaticieni[24] și astronomi[25]. Cartea în care s-a materializat cercetarea se împarte în două secțiuni: prima, cea teoretică, include nouă studii în legătură cu domeniul propus în titlu, redactate de cercetători avizați[26]; a doua secțiune, aplicativă, conține dicționarul propriu-zis (de la A la K). Volumul conține și un indice cu termeni de specialitate care figurează în studii, o bibliografie cuprinzătoare, informații despre diseminarea proiectului în cadrul căruia s-a efectuat cercetarea de față, datele biografice ale autorilor și 4 hărți ale cerului, pentru perioade diferite din an.

Introducerea (p. 9–23) face o trecere în revistă a cadrului teoretic și metodologic pe care se bazează întregul demers – organizarea articolelor, delimitarea obiectului de studiu, întocmirea bibliografiei, raportul nume comun/nume propriu, statutul sintagmelor sau al compuselor, structura generală a Dicționarului de termeni astronomici: fenomene, obiecte cosmice și constelații (siglat DAFOC), rezultatele cercetării, concluziile. Terminologia astronomică este abordată din punct de vedere diastratic, diatopic şi diacronic și are în vedere diferenţele dintre limbajul popular și cel științific. „Autorii acestei cercetări speră că, astfel, va fi îmbogățită cunoașterea vocabularului limbii române literare și populare, vor fi identificate sau înnoite o serie de etimologii, iar relația lexicului științific cu cel popular va fi redimensionată” (p. 22).

În Fenomenele astronomice. Probleme generale (p. 25–62), Laura Manea propune analiza comparativă a proceselor cosmice sub aspect lingvistic și observă că „unii termeni au intrat și în lexicul comun datorită interdisciplinarității” (p. 25). Domenii precum geografia, geologia, geofizica, geochimia, geodezia, meteorologia, electromagnetismul, planetologia, tehnologia spațială, meteorologia, radiocomunicațiile sau navigația au contribuit la difuzarea unor termeni specializaţi, iar dicționarul de față oferă exemple multiple în acest sens. Autoarea propune o clasificare a fenomenelor astronomice[27], exemplificându-le atât cu termeni științifici, cât și cu lexeme folosite la nivel popular (p. 28–30). În studiul respectiv, termenii sunt definiți, apoi analizaţi din perspectivă lexicală (cuvinte simple: apus, eclipsă ș.a., compuse: Crai-nou, Soare-apune ș.a. sau sintagme: apus eliac, radiație solară ș.a.), gramaticală (substantive feminine, masculine, neutre: supernovă, crai, respectiv crepuscul etc., apoi nume proprii: Alpha, Andromedide, Geminide, Urside etc.), etimologică (etimologie simplă: atracție < fr. attraction, multiplă: aberație < fr., engl. aberration, lat. aberratio, -onem, elemente formate pe teren românesc: apus, asfințire, greutate, exnovă, Soare-scapătă ș.a., termeni moșteniți: lună, soare ș.a.).

Studiul Cristinei Cărăbuș, Efecte ale fenomenelor astronomice (p. 63–70) și cel al Cristinei Florescu, Timpul ca fenomen astronomic în studiile de caz: an, lună și denumirile lunilor anului (p. 71–98) reprezintă dezvoltări ale anumitor aspecte abordate în precedentul demers investigativ, deoarece au în vedere analiza semantică, morfologică, etimologică a termenilor care se referă la efectele fenomenelor cosmice, respectiv a timpului și denumirilor lunilor anului. Cristina Cărăbuș pornește de la definirea lexemului efect sau a altor termeni incluși în terminologia științifică a arealului vizat – antigravitație, anomalie, deplasare – și analizează 46 de îmbinări de cuvinte ale „diferitelor tipuri de efecte care pot apărea în urma fenomenelor astronomice” (p. 64). Cristina Florescu prezintă câteva aspecte generale legate de substantivele an sau lună și diverse sintagme formate cu acești termeni, subliniind, în cazul celui de-al doilea lexem, că acesta „se disociază în două idei semantice: «corp ceresc» și «interval de timp»” (p. 75). Foarte bogată este sinonimia între termenii populari care denumesc lunile anului; iată, de exemplu, pentru luna decembrie: „crăciunar; gerilă; ghețar; îndrea / undrea; luna lupilor; neios; ningău; răpciune / răpciun” (p. 91). Acest lucru poate fi urmărit cu ușurință în anexa de la finalul studiului, care completează analiza detaliată a denumirilor populare și științifice ale lunilor anului, focalizându-se pe criterii dialectale şi etimologice.

În Lexicul care desemnează momente și perioade ale unei zile (p. 99–114), Daniela Butnaru inventariază mai ales elemente ale terminologiei populare, deoarece „lexicul folosit în registrul științific pentru a desemna momente sau perioade de timp din cursul unei zile este format […] din termeni cunoscuți și la nivelul limbii populare, comune, cărora li s-au adăugat, în unele cazuri, determinanți specifici” (p. 104). Din punct de vedere gramatical, predomină substantivele (amiază, apus, asfințit, dimineață, noapte, prânz, răsărit, zi etc.), însă inventarul cuprinde şi numeroase verbe/locuțiunile verbale (a apune, a fi ziua albă, a ieși geană de ziuă, a încina, a înnopta, a înzori, a se face dimineață, a se lăsa amurgul etc.), adverbe/locuțiunile adverbiale (cu noaptea-n cap, dis-de-dimineață, în capul amurgului, în faptul zilei, la revărsat de zori ș.a.), iar categoria adjectivelor este constituită dintr-un număr redus de lexeme (ante/postmeridian, diurn, nocturn, seral). Etimologic, termenii prezentați în cadrul acestei secțiuni sunt fie moșteniți (noapte, lat. nox, noctis), fie proveniți din slavă (zare < sl. zarja), bulgară (miji < bg. miža), greacă (proor < gr. próoros), turcă (chindie < tr. ikindi), latină (crepuscul < lat. crepusculum), fie formați pe terenul limbii române prin conversiune (amurgire, crăpare, scăpătare etc.), compunere (amiazănoapte, aprânz, după-amiază etc.) sau derivare (mânecuș, zorilă etc.) sau au etimologie necunoscută (toacă).

Semnat de Alina-Mihaela Bursuc, studiul Categorii și nume de obiecte cosmice în limba română (p. 115–136) prezintă „o terminologie bidimensională, complexă ca variație diastratică, diatopică și diacronică” (p. 133). Având ca punct de plecare o sursă de referință, şi anume Ion Otescu, Credințele țăranului român despre cer și stele (1907)[28], cercetătoarea prezintă nume de obiecte cosmice urmărind aceeași schemă de analiză conturată în contribuţiile TAFOC menţionate anterior. Astfel, sunt identificate riguros două microcâmpuri – substantive comune, respectiv nume proprii ale obiectelor din diferite clase –, care sunt ulterior analizate din punct de vedere lexical, diacronic, etimologic, cu distincţii între nomenclatura științifică și populară. În cadrul primului grup, cele mai frecvente substantive sunt exnovă, galaxie, nebuloasă, novă, planetă, roi, satelit, stea, quasar. Autoarea definește fiecare termen în parte și menționează câteva îmbinări libere sau stabile de cuvinte conținând lexemele date. În continuarea secțiunii de față, Alina-Mihaela Bursuc configurează un adevărat traseu onomastic, care pornește de la nume de planete – Jupiter, Mercur, Saturn, Venus –, nume de sateliți – Adrastea, Amalthea, Ananke, Callisto, Carme, Elara, Ganymede, Himalia, Io, Leda, Lysithea, Metis, Pasiphae, Sinope, Thebe –, nume de stele – Aldebaran, Betelgeuse, Deneb, Gemma etc. –, ajungând la nume de galaxii, nebuloase și roiuri de stele – Andromeda, nebuloasa Fluturelui, Crucifixul etc. Problema cea mai interesantă o constituie cea din urmă categorie, deoarece la nivel popular, stelele văzute cu ochiul liber prezintă denumiri variate, inclusiv din perspectivă dialectală. Concluziile pertinente ale articolului pun în lumină importanța studierii terminologiei astronomice a obiectelor cosmice, ale căror denumiri oficiale reprezintă „stratul terminologic cel mai vechi atât la nivel științific, cât și popular” (p. 133). De asemenea, datorită diversității și bogăției materialului lexical oferit, capitolul se centrează îndeosebi pe enumerarea termenilor și a îmbinărilor de cuvinte din compartimentul de referință.

În Obiecte cosmice – asteroizi, comete, meteoriți (p. 135–150), Maria-Marilena Tomulesei-Ciobanu delimitează trei clase – asteroizi, comete, meteoriți, pentru care autoarea oferă prima atestare: asteroid – Iulius Barasch, Minunele naturei. Conversațiuni asupra deosebitelor obiecte interesante de științele naturale, fizică, chimie și astronomie (1852), cometă – Mihail Moxa, Cronica universală (1620), meteorit – Vasile Conta, Teoria ondulațiilor universale (1876–1877). Din perspectivă onomastică, abordată în subcapitolul Desemnare unică versus sintagmă terminologică, denumirile asteroizilor provin din nume mitologice (Adonis, Ceres, Fortuna, Hermes, Iris etc.), nume de astronomi (Davida) sau de provincii/teritorii care au existat/există (Hungaria, Lutetia). Denumirea cometelor este dată îndeosebi de prenumele descoperitorului – Cometa lui Cezar, Daimaca, Donati, Tempel-Tuttle etc. –, dar cuvântul apare și în cadrul unor sintagme specifice – „capul cometei”, „coada cometei”, „cometă hiperbolică”, „cometă inactivă”, „cometă parabolică”. La rândul lor, lexemele meteor, meteorit și meteoritic sunt întâlnite în numeroase grupuri nominale, precum „corp meteoritic”, „crater meteoritic”, „furtună de meteori”, iar curenții meteorici sunt desemnați în funcție de numele oficial al constelației în care se pot observa: Aquaride, Arietide, Draconide, Geminide. Taxonomizarea registrului terminologic vizat este realizată din perspective multiple, ținând cont de localizare, compoziție sau frecvența apariției acestora. Autoarea face precizarea că doar „clasa generică a asteroizilor este descrisă strict din punct de vedere științific, iar clasele cometelor și meteoriților sunt definite atât din punct de vedere științific, cât și popular” (p. 143). Așa cum s-a afirmat deja, poate fi observată interferența numelor obiectelor cosmice cu alte domenii precum chimia, fizica, matematica, meteorologia, geologia/geografia.

De numele constelațiilor s-a ocupat Elena Isabelle Tamba în studiul Denumirile de constelații în terminologia astronomică românească (p. 151–193). Remarcând încă de la început mutaţiile semnificative care au marcat domeniul („terminologia astronomică reprezintă un domeniu lexical extrem de dinamic, cu o evoluție în timp impresionantă, dacă ne raportăm la prezența elementelor de astronomie în aproape toate limbile Pământului, din cele mai vechi timpuri și până acum”, p. 151), autoarea atrage atenția asupra suprapunerii, în trecut, a denumirilor de constelații cu cele ale zodiilor (Balanță, Berbec, Capricorn, Fecioară, Gemeni, Leu, Pești, Rac, Săgetător, Scorpion, Taur, Vărsător), definite ca atare în urmă cu aproximativ 6000 de ani. Celor douăsprezece constelații zodiacale menționate li s-au adăugat, cu timpul, noi constelații, descoperite de astronomi prin intermediul observatoarelor spațiale. Suprapunerile și confuziile, remarcă autoarea, nu au lipsit, astfel încât Uniunea Astronomică Internațională a căzut de acord să stabilească un număr de 88 de constelații, toate având denumiri latinești[29]. Referindu-se la perspectiva din care este definit conceptul de constelație, autoarea precizează că în limbajul științific se pune accentul pe realitate, în timp ce, în vocabularul uzual, accentul este pus pe aparență, deoarece oricine are acces la observarea constelațiilor de pe bolta cerească, fie ei specialiști sau neinițiați în domeniu. Dat fiind faptul că mediul online a cunoscut în ultimul timp o dezvoltare fără precedent, cosmografia se bucură și ea de progresul tehnologic, astfel că programele de planetariu virtual contribuie la explicarea existenței fenomenelor astrale. În continuare, Elena Tamba reliefează importanța înțelegerii noțiunii de constelație (cu forma arhaică constelațiune[30]) şi se explică deosebirile dintre întrebuințarea substantivului în registrul popular, respectiv în nomenclatura științifică: „diferența majoră între utilizarea acelor denumiri de constelații în registrul științific sau în registrul comun/popular este dată de faptul că în mentalul vorbitorului obișnuit reprezentarea constelațiilor are întotdeauna un caracter planic, spre deosebire de reprezentările din domeniul științific pur al astronomiei, unde se are în vedere reprezentarea în spațiu” (p. 163). Pentru o imagine mai clară asupra terminologiei de referință, Tamba oferă ilustrații sugestive (vezi Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”, www.astro-urseanu.ro). Observaţia că „astronomia nu preia elemente cu specific popular (uzual sau dialectal) pentru a desemna realitățile avute în vedere, ci, de obicei, informații din domeniul științific trec spre zona limbajului comun/popular” (p. 169) este susţinută faptic de sursele menționate de cercetătoare: Ion Otescu, Credințele țăranului român despre cer și stele (1907), Tudor Pamfile, Cerul și podoabele lui. După credințele poporului român (1915), Daniela Nedelcuț, Nume de astre. Studiu onomastic al denumirilor populare și științifice (2000). Pe baza unui inventar exhaustiv al astronimelor reprezentând nume de constelații (430 de cuvinte), Elena Isabelle Tamba propune tipologii în funcție de diferite criterii: criteriul semantic[31] (elemente concrete din realitatea cotidiană: Balanța, Lira etc., din regnul animal: Berbecul, Scorpionul etc., referințe la ființa omenească sau la părți ale corpului: Căpățâna, Părul-Berenicei etc., meserii/ocupații: Arcașul, Săgetătorul etc., reprezentări din bestiarul imagologic sau personaje mitologice: Andromeda, Dragonul etc.), criteriul formal (nume proprii care desemnează o constelație: Altarul, Aparul ș.a., sintagme: Crucea Cerului cea Mare, Crucea de Sud etc., cuvinte compuse: Carul-Mare, Carul-Cu-Ogradă etc.), criteriul circulației (dialectale: Casa, rare: Cărătorul, învechite: Chitul, Hipopotamul). Există un număr redus de denumiri populare de constelații cărora nu li s-au putut găsi echivalentul științific (chivotul, dascălul).

În Terminologia astronomică românească – aspecte dialectale (p. 195–225), plecând de la câteva lucrări de referință în domeniul terminologiilor[32] și de la o serie de atlase lingvistice, Florin-Teodor Olariu își propune să circumscrie „cartografic un număr de termeni și sintagme aparținând terminologiei astronomice, așa cum apare acest lexic pe hărțile atlaselor lingvistice românești” (p. 199) pentru a determina specificul dialectal al unor zone. Studiul pune la dispoziția publicului de specialitate termeni care desemnează momente ale zilei şi fenomene cosmice, structuraţi în funcţie de variația diatopică: Maramureș (a se vărsa zorile/de ziuă, alaltămâine/alatămâne/alaltămâni, astară[33]), sud-vestul Transilvaniei sau nord-vestul Munteniei (antărț[34], a se guri/a se gura de ziuă[35]), nord-vestul Olteniei, sud-vestul Transilvaniei, sudul Crișanei (a se vedera/a se vederi de ziuă, a se crepăța/a se crepăți) etc. Pentru evidenţierea variabilităţii fonetice s-a procedat la „analiza transcrierilor fonetice ale cuvintelor excerptate din atlase în direcția stabilirii formelor lexicale” (p. 214). La nivel gramatical, autorul a identificat, între altele, variații ale anumitor forme de plural: primăvară – primăvări, primăvăruri, primevări, primeveri, iarnă – ierne, iernuri.

În studiul Câteva repere istorice în dezvoltarea astronomiei (p. 227–238), Cătălin-Bogdan Galeș remarcă progresul astronomiei, facilitat de noile metode de cercetare în domeniul cosmografiei: în urma unor misiuni spațiale de succes, s-au explorat planete, sateliți, asteroizi și comete, s-au găsit răspunsuri la numeroase probleme și s-au conturat noi provocări. Din punct de vedere terminologic, autorul reliefează diferența dintre lexicul popular și cel științific, întrucât trecutul se definește prin termenii populari, dialectali, iar prezentul și viitorul prin cuvinte specializate.

Dacă cele nouă studii abordează și nuanțează diferite concepte studiate pe parcursul celor trei ani de cercetare a proiectului și de elaborare a volumului, partea a doua a lucrării (p. 271–736) este reprezentată prin dicționarul propriu-zis (literele A–K), precedat de normele DAFOC. Partea lexicografică are aproximativ 1200 de intrări, fiecare articol cuprinzând „taxonomizarea lexicografică caracteristică termenului vizat: sens, subsens și/sau sintagmă (expresie, locuțiune, construcție)” (p. 263).

Terminologia astronomică românească științifică şi populară: fenomene, obiecte cosmice şi constelaţii (TAFOC) este un demers științific impresionant, care oferă cercetătorilor în domeniu, precum și publicului nespecializat, nu doar informaţii bogate și corect structurate, ci şi un model de analiză coerent. Volumul consacrat lexicului astronomic, rezultat al proiectului cu acelaşi titlu coordonat de dr. Cristina Florescu, relativizează distanţa dintre comun şi specializat, transpunând cele două paliere analitice într-un dicționar extrem de util.

 

Rebeca-Ioana Gîț

Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

Centrul Universitar Nord Baia Mare, România (gitrebeca@yahoo.com)

 

 

 

1. FUNDOIANU, Despre dragoste și prietenie. Corespondență inedită, ediție și postfață de Mădălina Lascu, prefață de Ion Pop, cuvânt-înainte de Cristinel Popa, București, Editura Tracus Arte, 2023, 236 p.

 

Mădălina Lascu, doctor în filologie, bibliograf în cadrul Serviciului Manuscrise, Carte rară al Bibliotecii Academiei Române, a dedicat decenii de cercetare avangardei românești, care îmbină literatura și artele vizuale. Lista contribuțiilor sale substanțiale, în calitate de autor – Imaginea orașului în avangarda românească, București, Tracus Arte, 2014 – și de editor – M. Blecher mai puțin cunoscut, București, Hasefer, 2000, Epistolar avangardist, București, Tracus Arte, 2012, Tristan Tzara – Corespondență de familie, București, Tracus Arte, 2018 – s-a îmbogățit recent cu un nou titlu: B. Fundoianu, Despre dragoste și prietenie. Corespondență inedită, ediție și postfață de Mădălina Lascu, prefață de Ion Pop, cuvânt-înainte de Cristinel Popa, Editura Tracus Arte, București, 2023. Volumul cuprinde 106 piese de corespondență (scrisori și cărți poștale) inedite, dintre care 100 sunt adresate de poetul B. Fundoianu fie iubitei sale, Maria (Mărior) Rudich, fie surorii sale mai mari, Lina Wechsler, căsătorită Pascal, fie amicilor și colaboratorilor săi F. Brunea-Fox, Ștefan Roll, M. H. Maxy, Ion Călugăru. Câteva dintre cele șase epistole cu diverși alți expeditori, membri ai familiei, o au ca destinatar pe Lina; o anexă cu șase scrisori aparținând altor membri ai familiei și grupului de prieteni ai lui Fundoianu completează peisajul epistolar. Misivele sunt judicios grupate de editoare în corpusuri de documente, în funcție de expeditor sau de destinatar. Documentele provin din două colecții: 57 de piese aparțin academicianului Ion Pop și 49 piese de corespondență aparțin lui Christinel Popa, colecționar și fondator al Galeriei DADA, autor al unor bine-venite lămuriri în Cuvânt-înainte. Epistolarul este urmat de 101 note de subsol și de o postfață a editoarei. O serie de ilustrații încheie volumul. Preluând o informație bibliografică de la Monique Jutrin, Mădălina Lascu regretă că „scrisorile Mariei Rudich au fost, se pare, distruse prin ardere, la indicația expresă a soției, Geneviève Fondane, înainte de a se călugări” (p. 212), ceea ce ne face să nu putem cunoaște cealaltă jumătate a insolitei povești de dragoste din anii 1920 între un tânăr scriitor, abia ieșit din adolescență, și frumoasa lui mătușă, Maria (Mărior) Rudich, mai mare cu 15 ani decât el, care a fost și „muza celor șase Cântece simple din volumul Priveliști” (p. 209).

1965. Fundoianu/Benjamin Fondane, poet, publicist, traducător, eseist și filosof, aparține literaturii române prin opera de tinerețe din perioada 1916–1930 (Imagini și cărți din Franța, 1922, Priveliști, 1930, articole în revistele de avangardă „Integral” și „unu”, traduceri în „Contimporanul” etc.) și prin edițiile recuperatoare de care s-au bucurat postum creația și corespondența sa, după anii 1965. Plecat definitiv în Franța, în anul 1923, scriitorul aparține în egală măsură literaturii franceze, în care a compus texte cu o formulă artistică rebelă, elaborată în jurul exodului și evreității, coordonatele fundamentale ale unei identități frământate. Poemele cinematografice din trois scénarii. paupières mûres – barre fixe – mtasipoj. cinépoèmes, 1928, semnate b. fondane, eseurile din volumele Rimbaud, le voyou (1933), La conscience malheureuse (1936), Faux traité dʼesthétique (1938), Baudelaire et lʼexpérience du gouffre (1947), volumele de poezie Ulysse (1933), Titanic (1937), Exod (1965) l-au consacrat ca scriitor francez.

Născut la Iași în 1898, în familia unui comerciant evreu, Benjamin Wechsler, care a semnat de timpuriu cu pseudonimul B. Fundoianu, va sfârși gazat la Auschwitz-Birkenau, în toamna lui 1944, la vârsta de 46 de ani, în plină putere de creație artistică. Tragismul destinului său este amplificat de circumstanțele cu totul neobișnuite, chiar și pentru acele vremuri, în care s-a produs moartea poetului: deși căsătorit cu o catolică ferventă, Geneviève Tissier Fondane, care a produs dovada că este o „ariană” și care, alături de prieteni ai scriitorului, precum Emil Cioran, a reușit să obțină eliberarea din lagăr pentru Benjamin Fondane, acesta din urmă a refuzat să părăsească locul de detenție, cerând ca împreună cu el să fie eliberată și sora lui mai mare, Lina Pascal. Ea îl precedase la plecarea în Franța și alături de ea își petrecuse toți anii parizieni, inclusiv perioada de dinainte de arestare, când stătuseră ascunși. Gestul de refuz este cu atât mai tulburător, cu cât urma Linei se pierduse deja în lagărul pentru femei și este foarte probabil ca în toamna lui 1944, când ar fi putut părăsi Fondane lagărul, dar a ales să nu o facă, ea să fi fost deja moartă; loialitatea aceasta absolută reprezintă cea mai evidentă dovadă pentru excepționala relație pe care au avut-o cei doi frați (anticipând una din concluziile lecturii corpusului de scrisori, menționăm că loialitatea a fost reciprocă, astfel încât orice ar fi făcut Benjamin, Lina, confidenta lui absolută – „am găsit pachetul de scrisori pe cari ii le-am scris Linei la Paris și e, în ele, toată istoria dragostei noastre” (p. 104) – îl susținea necondiționat, chiar dacă acest lucru a presupus atitudini contradictorii față de oricine altcineva din familie sau din cercul de apropiați, cum a fost cazul relației între Lina și Mărior, mai întâi efervescentă și trecând peste canoanele morale ale vremii, cât timp fratele a continuat să-i aparțină interior frumoasei sale mătuși, apoi brusc transformată într-un zid opac, barieră împotriva oricărei forme de contact între foștii iubiți, atunci când Benjamin s-a angajat într-o nouă iubire, pentru viitoarea sa soție, Geneviève Tissier).

Academicianul Ion Pop, cunoscut teoretician al avangardei românești și specialist în opera lui B. Fundoianu, oferă volumului Despre dragoste și prietenie o consistentă Prefață biobibliografică în care inserează numeroase citate din corespondența publicată aici, comentându-le și contextualizându-le pe larg – în special din discursul amoros, comparat cu corespondența eminesciană și analizat ca „sol fertil al câtorva creații dintre cele mai reprezentative pentru ansamblul Priveliștilor” (p. 19), ciclul Cântece simple. Mărior…. Conchide, totuși, că distanța dintre documentul de viață și poeme este considerabilă (p. 25). Numeroase detalii de istorie literară evocă, de asemenea, analiza corespondenței lui Fundoianu cu scriitori și artiști de care îl lega o veche prietenie, precum Filip Brunea-Fox, Iacob Ashel Groper, Iosif Ross, sau o comuniune de preocupări publicistice, ca în cazul lui Ștefan Roll, M.H. Maxy, Ion Călugăru, Ilarie Voronca.

Mădălina Lascu organizează cronologic materialele publicate, identifică foarte prudent (prea prudent, pe alocuri) unii destinatari ai corespondenței, traduce câteva misive scrise în original în limba franceză, semnează o scurtă Notă asupra ediției, realizează notele de subsol și un studiu istorico-literar final, Câteva cuvinte de încheiere, a cărui concluzie dă și titlul cărții: „Acest volum constituie, în substanța sa, un strigăt tulburător de iubire și prietenie” (p. 222). Din nota editorului reținem că „transcrierea textelor a păstrat întocmai ortografia originalelor” (p. 39); or, de obicei când acest lucru este anunțat, transcrierea presupune totuși o minimă adaptare tacită a textului, măcar la nivelul punctuației, care se modifică și este suplimentată după normele literare în vigoare la momentul publicării, și la un nivel de bază al corectitudinii gramaticale și ortografice – nimic din toate acestea, însă, în ediția realizată de Mădălina Lascu. Realmente, ediția redă întocmai originalele, cu toate erorile și particularitățile lor, inclusiv atunci când este vorba despre cratime puse greșit, despre forme de plural ori despre acorduri ratate de însuși B. Fundoianu. Această opțiune îl poate mira inițial pe cititor, însă totul se lămurește când lectura ajunge la Anexă. Diverși emitenți și destinatari, secțiune în care se arată cum grafia, de multe ori dialectală, reflectă fidel educația și identitatea socială a celui care scrie – motiv pentru care a unifica diversele maniere de redare a discursului ar fi fost un abuz. Așadar, considerăm că volumul acesta în care se publică texte inedite cu mai mulți autori, inclusiv membri ai familiei Wechsler, prezintă materialele în forma lor cea mai ofertantă pentru analiza istoricului literar, a antropologului, a sociologului ori chiar a istoricului pur și simplu.

Ne poate reține atenția un termen din studiul final al editoarei, cruzime: „Mielușon, poreclă de alint căpătată mai târziu, folosită în familie, între prieteni ori cu iubita și cu soția, disimulează, sub blândețe inocentă, o cruzime de multe ori necruțătoare” (204). Judecata livrează impactul psihologic pe care l-au avut scrisorile acestea asupra realizatoarei ediției. Desigur, virtuozitățile stilistice ale poetului îndrăgostit sunt remarcabile: „Din ce lut ești făcută Mărior că poți împăca și carnea și visul?” (p. 73), „Îmi apari câteodată că o vioară fantastică care cântă singură după ce arcușul s-a spart și violonistul a murit” (p. 119) ș.a. Dar, dincolo chiar de moda vremii, care favoriza autenticismul în detrimentul oricărei delicateți sufletești față de intimi, sună totuși lancinant unele fraze ale poetului, care, pe de o parte, își vrea iubita perpetuu credincioasă, chiar și după ani de despărțire fizică între ei (de altfel, deși Fondane a avut numeroase relații după plecarea în Franța, se poate bănui că a ales-o ca soție pe Geneviève tocmai pentru că era imaculată, ceea ce corespundea simțului său posesiv absolut), iar pe de altă parte nu contenea să o avertizeze pe Mărior, metaforic sau explicit, asupra faptului că el însuși nu îi aparținea complet, nici în prezent și măcar în trecutul idealizat al relației: „Ce vrei să fac dacă nu te poate nimeni înlocui? Înțelegi? Nimeni – și e așa de absurd și e așa de delicios!” (p. 69), „Și-n nopțile când, cu trupul aprins și imaginația descusută, mă chinuiesc dansuri de trupuri – când petrec cu mintea un șir de femei cari m-au ispitit, nu îndrăznesc nici atunci să te visez pe tine, să te pun în capul lor tu care mi-ai dat totuș fericirea trupului cea mai perfectă” (p. 96); „Aș fi putut deja întâlni aventura nouă care-mi trebuiește, ca o panică, ca un incendiu. […] Ce-aș mai putea să-ți dau, de vreme ce ți-am dat tot – tot – în afară, firește – de speranța că a mai rămas ceva în mine neutilizat, că mai sunt mine în carnea mea cari vor exploda totuși, nu se știe când, nu se știe unde, și sub ce mâni” (p. 127), „M-ai făcut, vreme de cinci ani de zile, să nu simt că eram dintr-o rasă superioară celei de la Nistru pân-la Tisa. […] Tu știi la câte chemări am rezistat; la câte sirene m-am împotrivit: și știi că neplecarea mea la Paris, timp de patru ani, am botezat-o slăbiciune de voință, când era de fapt, slăbiciune de sentiment” (p. 93). În contrapartidă cu visurile de glorie literară, într-o scrisoare de la 18 ani către un amic redă în cheie autoironică o întâlnire estivală cu actrița Marioara Ventura: „Se zice însă – dicitur – că la rostirea numelui de Fundoianu, apele mării au vuetat, publicul de pe stradă au mers, cei cari se aflau cu berile spre gură…. au băut, un cîne care se afla pe drum s-a slobozit și – o, tempora – un copil care se afla în ceartă cu-n părinte pleș a desfășurat o limbă lungă, lungă, îngrozitor de lungă” (p. 153). Scrisorile către prieteni dezvăluie un scriitor pe deplin conștient de calitățile sale, chiar cu unele complexe de superioritate.

Eliberat prin exil de „provincia incurabilă” (p. 166), poetul își cultivă neantul interior de „evreu rătăcitor” și caută să-l consume integral prin scris, spre a găsi „câțiva pumni de apă proaspătă” (p. 170) dincolo de el. Se declară apatrid și se supără când criticii francezi îl tratează drept scriitor român, în disputa cu Ilarie Voronca pe marginea precedenței asupra titlului poemului Ulise. Existențialismul devine în cazul lui nu doar o poetică și o filosofie, ci un destin încheiat tragic și deschis valorificării postume integrale, în care este cuprinsă și această incitantă corespondență, o probă în plus pentru libertatea de spirit cu care s-a mișcat mereu în lume scriitorul B. Fundoianu.

 

Astrid Cambose

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”

Academia Română, Filiala Iași, România (astrid.iași@yahoo.com)

 

 

 

RADU  MÂRZA,  Călători și pacienți români la Karlsbad. O istorie culturală a mersului la băi pe la 1900, Iași, Editura Polirom, 2022, 512 p.

 

Scopurile călătoriilor, ca ,,locuri ale memoriei” (termen lansat de Pierre Nora și preluat de istoriografia europeană și americană), sunt diverse și își au începuturile cu 200 000 sau, după alți cercetători, chiar cu 300 000 de ani în urmă. De la îmbunătățirea condițiilor de trai la salvarea din fața evenimentelor climatice amenințătoare, apoi la cucerirea și exploatarea resurselor, migrațiile își restrâng dimensiunile, societatea modernă adăugând o nouă caracteristică a voiajurilor, cea în scop vindecător, medical. Deplasările ,,de plăcere”, exploratorii, se combină, uneori, cu cele fortuite, de ameliorare a sănătății. O destinație celebră în acest sens este Karslbad-ul, stațiunea balneară din nordul Boemiei, ca o ultimă (și cea mai bună) șansă de recuperare. Printre primii români care o menționează este Gheorghe Asachi, el notând cu acuratețe programul pacienților, care începea la 5 dimineața și se încheia la 9 seara, ziua petrecându-se între administrarea apelor binefăcătoare, plimbări pe alei sau prin pădurile apropiate, socializare în chioșcuri, grădini și cafenele, în acompaniamentul muzicii orchestrale. Seria celor care-și descriu pățaniile prin țări străine o deschide stolnicul Constantin Cantacuzino, care face o călătorie la 1667, de la Constantinopol la Veneția și Padova. Printre primii români ajunși la băi, și a căror experiență este documentată, se numără clucerul Știrbei, boier tânăr, de numai 30 de ani, care bea ,,patruzeci de porțioane de doftorii”, aduse  – unele – de la Lipsca. Recuperarea experienței sale o face Nicolae Iorga, din corespondența bolnavului căruia cura de ,,zeamă de lamâie” recomandată de doctorul curant se pare că nu-i mai ajută. Salvarea se află departe, așa încât este timpul să meargă la băi. Pe drum, boierul, ca unul care nu cunoștea limba (o rupea, puțin, pe italienește), e înșelat la bani de călăuză, dar ajunge, după popasuri în Timișoara, Viena, Praga și, în sfârșit, la ,,Carălspat”. Bolnavul merge ,,la fântână”, face ,,șpațiri” prin grădini, ascultă muzica care răsună de peste tot. Este încântat de ceilalți călători-pacienți și de atmosferă, notând: ,,așa trai n-am găsit de când sunt!”. Tratamentul dă rezultate, deoarece comunica într-una din epistole: ,,beau apă și petrec cu mila Maicei Precestei foarte bine”. Alături de ,,prințipi și prințese”, își depășește și bariera lingvistică, mai mult cu ajutorul tălmaciului. Călătorește, apoi, la Pyrmont, unde apele binefăcătoare sunt ,,și de băut, și de scăldat”. De acasă, veștile sunt îngrijorătoare: soția, Catinca, preocupată de slăbiciunea la inimă a soțului – ceva mai ,,îndreptat” totuși –, se îmbolnăvește și ea. Pe drumul de întoarcere, bolnavul, obosit de compania capetelor încoronate și de jocul de cărți, se oprește și la Fuered, stațiune de băi ungurească, deși e așteptat cu nerăbdare la Cepturoaia de soție. ,,Călătoria” pământească a lui Barbu Știrbei se încheie în august 1812, el găsindu-și liniștea eternă în curtea bisericii Sfânta Troiță din Craiova.

Volumul universitarului clujean Radu Mârza vine în continuarea preocupărilor sale privitoare la identități culturale și istorice europene (este și un pasionat colecționar de cărți poștale vechi), prima carte despre voiajurile românilor apărând în 2020, cu titlul Călători români privind pe ferestra trenului. O încercare de istorie culturală (1830-1930). Atras de cosmopolitismul celebrei stațiuni, autorul încearcă să recupereze, cu multă acribie, urmele românilor, beneficiari temporari ai celor mai bune tratamente balneare din epocă. Se poate face o întreagă radiografie a societății ,,karlsbadiene”, de la cei mai modești reprezentanți ai burgheziei, la oameni politici importanți, domnitori și principi. Organizat în opt capitole, însoțite de o atrăgătoare iconografie (hărți, cărți poștale din colecția autorului, fotografii), volumul se deschide cu o motivație a autorului, privitoare la subiectul abordat. Intrat în posesia unei broșuri, Karlsbad de odinioară și acum, scrisă de doi medici și publicată inclusiv în limba română în 1907, cercetătorul se simte provocat să inventarieze deplasările românilor în stațiune. În introducere, ,,Cel dintâi loc de cură din lume”, autorul precizează că i-ar fi fost imposibil să facă o ,,statistică precisă” a numărului de vizitatori români. Perioada avută în vedere este prima jumătate a secolului trecut (din jurul anului 1900 până la finele perioadei interbelice), închiderea accesului în Karlsbad având loc odată cu instaurarea Cortinei de Fier.

Reconstituirea se face cronologic, mergând până la scriitorul și jurnalistul Demostene Botez, care ,,visa la zborul cu avionul de la București la Karlsbad”. În capitolul I se acordă spațiu istoriei stațiunii, de la legende la atestarea documentară din secolele XIII–XIV, cu precizarea că apele vindecătoare erau cunoscute și folosite, probabil, din preistorie. În capitolul al II-lea, sunt consemnați medicii români ajunși pe meleagurile Boemiei. Medicul M. Căhănescu face o listă de 160 de medici prezenți în stațiune, dintre care 4 români. Despre vizitatorii români ai curelor binefăcătoare se poate afla din capitolul al III-lea. Istoricul Petre V. Haneș extrage din arhivele orașului lista vizitatorilor. Printre cei mai cunoscuți sunt I.C. Brătianu și familia, A.D. Xenopol, Alexandru Vaida-Voevod, George Coșbuc, I.L. Caragiale, Constantin Argetoianu, Ioan Lupaș, Octavian Goga, frații Lapedatu, Demostene Botez. Următorul capitol, Capitala de vară a Europiei, îi prilejuiește autorului o incursiune în preocupările de politică internațională a personalităților aflate la băi. Printre acestea, multe capete încoronate: regele August al II-lea al Poloniei, țarul Petru cel Mare, Wilhelm I al Prusiei, împăratul Francisc Iosif al Austriei, Regina Maria a României. Despre ,,politica românească la Karlsbad” se face referire în capitolul al V-lea. Ziarele bucureștene își trimiteau corespondenții de presă în celebra stațiune; diversele întâlniri fiind, cumva, mai la adăpost de privirile scrutătoare ale publicului. Mondenitățile se desfășurau sub semnul concertelor de muzică clasică sau de jazz și charleston și al dineurilor de gală, așa cum sunt ele prezentate în capitolul al VI-lea din volum. Autorul dedică un segment din carte considerațiilor de ordin economic asupra acestor vilegiaturi de plăcere și balneare. Dezvoltarea stațiunii înregistrează o nouă etapă prin îmbutelierea apelor minerale, care ajung și în magazinele din România. Prețurile vor crește, însă, după 1918, limitând astfel numărul celor care își puteau permite o cură. Distanța mare și posibilitățile de transport sunt analizate în era dinaintea dezvoltării ,,drumului de fier” și după. Pentru călătorii români din Transilvania sau Bucovina era mai ușor de ajuns în stațiunea boemiană. Demostene Botez descrie cu talent lunga călătorie de la București la Karlsbad.

După o documentare admirabilă, cercetătorul Radu Mârza reușește să reconstruiască felia de viață românească din cunoscuta stațiune balneară. Mai mult decât atât, radiografiază cu mare atenție toate segmentele dezvoltării acesteia, istorică, economică ori culturală. Cartea sa dovedește, încă o dată, dacă era cazul, că românii sunt foarte integrați și conectați cu Europa, mai cu seamă prin intermediul călătoriilor pe care le întreprind și din care aduc informații necesare sincronizării cu mai îndepărtatul Apus.

 

Nicoleta Borcea

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”

Academia Română, Filiala Iași, România (nikolet14@gmail.com)

 

 

 

PATRICK JOYCE, Remembering Peasants. A Personal History of a Vanished World, Milton Keynes, Allen Lane, Penguin Random House, 2024, 384 p.

 

În ciuda evidențelor demografice și a locului foarte important pe care-l ocupă lumea rurală pe Glob, studiile despre țărani (engl. Peasant studies) au devenit foarte târziu un domeniu autohton de studiu științific. Abia când începe diminuarea simțitoare a ponderii ocupate de această categorie socială în economia și demografia mondială, și anume în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, analize interdisciplinare asupra ruralității profunde ajung să anime antropologia, economia socială sau istoria agrară. Cartea lui Patrick Joyce se construiește astfel ca o interfață personală, explicit subiectivă, a acestor decenii de exegeze care, într-un ritm susținut, au transformat țăranul într-un artefact multidisciplinar suficient de bine conturat. Acest interes științific pentru tema civilizației micilor agricultori se intersectează, în mod paradoxal, tocmai cu dispariția obiectului de studiu. Un sentiment de urgență animă astfel studiile școlilor conduse de Eric Wolf, Theodor Shanin sau John Berger.

În ceea ce privește motivația lui Patrick Joyce, atașamentul său față de captarea esenței aproape dispărute a unei lumi evanescente este direct legat de istoria personală a familiei din care provine – țărani irlandezi coborâți din insulă în Londra industrializată a anilor 1930. Cartea devine astfel un omagiu încărcat de nostalgie față de propriile origini, dar, dincolo de acest imperativ subiectiv, istoricul britanic reușește să configureze o istorie accesibilă și sintetică a modurilor în care țăranul vechii Europe a contribuit decisiv la modelarea lumii de astăzi. Deși avem a face cu un asumat omagiu al trecutului, melancolia adânc înrădăcinată în discursul de față este oarecum exagerată, fiindcă Joyce insistă în mod aproape supărător pe dispariție, trecut, ireversibilitatea realităților sociale prezentate, lăsându-l de multe ori pe cititor să pună sub semnul îndoielii capacitatea autorului de a rămâne totuși un analist credibil al fenomenului studiat, în ciuda tonului eseistic asumat.

Deși suspendată într-un trecut etern în construcția lui Joyce, în realitate, această Europă țărănească nu e chiar atât de îndepărtată de noi. Cel puțin nu de spațiul central, estic și sudic al continentului, regiuni în care ponderea clasei țărănești a fost una substanțială până în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial. O spune și Joyce, dar alegerile sale cartografice nu fac dreptate celui mai substanțial și reprezentativ spațiu al țăranului târziu rămas în ale sale rânduieli, și anume estul Europei. Trei sunt, din punct de vedere geografic, etnic, lumile țărănești europene asupra cărora autorul se concentrează pentru a-și extrage exemplele și personajele, și anume sudul Italiei, Irlanda, sudul Poloniei. Alte țări exponențiale pentru lunga durată a lumilor țărănești sunt, desigur, remarcate în discursul și exemplele pe care se sprijină panorama nostalgică a lui Joyce.

Din punctul de vedere al specificului scriiturii, autorul irlandez mizează pe o zonă intermediară între eseistică și istorie socială, cu necenzurate inserții autobiografice. Istoria socială pe care o practică este însă una axată mai puțin pe documentul clasic al istoricilor și mai mult pe cel vizual (de la fotografii desprinse din arhive etnografice la picturi celebre de țărani-„personaje”, în special aparținând unor curente artistice de secol XX) și literar (romane, nuvele care au în centru sau în galeria de personaje figuri memorabile de țărani). La aceste surse se adaugă poveștile propriei familii de țărani irlandezi și apoi călătoriile și întâlnirile sale recente cu exponenți ai civilizației pe care o studiază.

Cartea este construită din trei mari secțiuni. Prima este un consistent capitol introductiv, în care Joyce explică rațiunea rememorării acestei lumi ca pe o datorie a noastră, a tuturor. Suntem cu toții, crede istoricul cu origini irlandeze, mai de aproape sau din depărtare, urmași ai unui neam de țărani, întrucât istoria umanității, de peste câteva mii de ani, s-a suprapus cu cea a lucrătorilor pământului. A păstra în memoria colectivă, literară, științifică această probă a originilor echivalează cu a recunoaște că trecutul țărănesc continuă prin noi. Orice rememorare sau salvare de la uitarea integrală este o acțiune de natură să recunoască contribuția trecutului neuitat la prezent. Țăranii, crede cu tărie Joyce, nu pot fi uitați, fiindcă nu se poate nega impactul lor la construcția prezentului, a lumii contemporane. De asemenea, acest puternic îndemn la neuitare este cu atât mai strident cu cât o mare parte a literaturii care a tratat imaginea țăranului a făcut-o dintr-o abordare indirectă, mediată de viziuni străine realității brute a subiectului, fără să țină cont de referințele sau de vocile celor studiați. Joyce face de multe ori pe parcursul cărții o critică directă a reprezentării țăranilor în studii și analize, autorii acestora de cele mai multe ori situându-se pe poziții de superioritate și privindu-i pe oamenii pământului din unghiuri de refracție mărginite de propriile teorii omogenizatoare. Este, de altfel, un defect de multe ori marcat în critica de specialitate și nu o noutate adusă de Joyce. Fie că vorbim despre un elogiu exagerat al țăranului, fie de plasarea lui într-o stare de inferioritate absolută, țăranul a fost de puține ori tratat echilibrat, chemat să se exprime, adus în toată complexitatea lui, și nu doar ca obiect unidimensionat de studiu al economiei agrare, al studiilor de dezvoltare rurală ori, mai ales, al etnografiei.

A doua secțiune a volumului este dedicată prezentării celor mai importante laturi ale vieții țăranului. De la cultura materială (casa, natura) la cea spirituală (credințe, rituri familiale, cosmologia, creștinismul), Joyce marchează prin mici povești și personaje un specific al viziunii despre lume. Tot aici se integrează un capitol cu mai mult substrat istoric, despre revolte, suferință, ridicarea țăranilor împotriva diverselor forme de opresiune. Alegerile lui Joyce din pletora de mari evenimente istorice marcate de rolul principal pe care l-au avut țăranii sunt inspirate și evocatoare și aduc dovezi concrete asupra unor fenomene social-istorice similare, indiferent că s-au întâmplat într-un colț sau în altul al vechii Europe.

Partea finală reprezintă revenirea în prezent, acel prezent al autorului care, la mărturisita vârstă de 78 de ani, își acceptă oarecum resemnat statutul de martor al trecutui, inclusiv de martor al trecutului țărănesc.

Această secțiune este una prețioasă pentru tratarea conceptelor de memorie colectivă, memorie generațională, identitate colectivă – concepte operaționale într-o antropologie funcțională a țăranului contemporan. Cum își reamintesc țăranii propriul trecut, admițându-și identitatea istorică și colectivă în care au fost plasați? Cine sunt „ultimii” țărani ai Europei? Mai există adevărați țărani sau doar țărani de muzeu? Interesantă este aici mențiunea despre documentarele cu privire la țăranii români, ca „ultimi”, realizate de filmograful britanic Angus Macqueen, în 2003. De altfel, Joyce însuși remarcă rezistența în spațiul românesc a subiectului și, pe bună dreptate, transformarea lentă a clasei micii agriculturi de subzistență din România în idealul-fantoșă al fermelor la care aspiră politicile agrare europene. O altă metodă a „reamintirii” și a trăirii lente a finalului este muzealizarea țăranului. Autorul vorbește despre muzeu ca unul dintre cele mai importante mijloace de a păstra încă în memoria prezentului trecutul țărănesc. Oferă exemplul Muzeului Țăranului Român, însă referința este una superficială – singurul muzeu care are în centru, pe frontispciu, țăranul.

Tot aici, spre final, aflăm și rațiunea dominantă a acestei elegii pe care Joyce o închină originilor sale. Ea stă dincolo de propria nostalgie familiară, și anume în îngrijorarea că lumea de astăzi pierde, odată cu dispariția acestei clase socio-economice, una dintre învățămintele esențiale păstrate, transmise, operaționalizate de civilizația țărănească, și anume legătura echilibrată, înțeleaptă cu natura. Desprinderea omului contemporan de această normă de comportament poate avea consecințe dureroase – o remarcă mai degrabă din domeniul climatologiei și ecologiei decât al istoriei sociale, dar care salvează eseul nostalgic al lui Joyce de impresia de pasivitate și îi conferă un rol acțional.

Cartea lui Patrick Joyce este importantă pentru ridicarea unor semne de întrebare și pentru îndemnul la o reflecție asupra modului în care istoria recentă a fost cu adevărat învățată. Este o carte în care istoricii, etnologii, antropologii, sociologii, economiștii agrari, politologii pot găsi nu neapărat noi judecăți și referințe, ci o viziune de ansamblu asupra unui subiect încă prezent printre noi, la propriu și la figurat.

 

Ioana Baskerville

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”

Academia Română, Filiala Iași, România (repciuc_i_o@yahoo.com)

 

 

 

MIRCEA PĂDURARU, Fondul interzis. Incursiune în antropologia folclorului licențios, vol. 1, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2023, 301 p.

 

Mircea Păduraru scrie această lucrare în dubla sa calitate de etnoantropolog și de profesor. Abordează întregul domeniu propus spre cartografiere și, printr-o prezentare sintetică, cu punctuale dezvoltări analitice și cu exemplificări judicios selectate, face macheta disciplinei etnologice pe care își propune să o instituie ca direcție de studiu cu drepturi depline într-un „discurs alternativ față de cel realizat de etnologia națională” (p. 15). Este un text-manifest, îndemnând la „o declarație de independență intelectuală a disciplinei” (p. 16). Când publicul de specialitate va fi pregătit să-l recepteze fără parti-pris-uri, va fi inclus între textele fondatoare ale unui domeniu al folcloristicii românești care încă nu are o denumire încetățenită, tocmai fiindcă este un domeniu de pionierat, care ar corespunde engl. profanity folklore.

Titlul este ademenitor pentru cititorul atras de secrete și de violarea acestora, dar termenul interzis vizează, conform explicațiilor autorului, nu interdicția, ci mai degrabă absența: „nu un conținut determinat, adunat și catalogat, cât însuși refuzul constituirii” (p. 35) unui fond al literaturii populare de tip profanity; „acest fond nu există, lipsind însăși categoria licențiosului/obscenului/pornograficului în sistemul de grupare, catalogare și indexare a materialelor” (p. 30). Poate că termenul interzis ar fi trebuit dat între ghilimele în titlu: fondul „interzis”, adică așa-zis interzis – de fapt, negat, ascuns, repudiat, eliminat, condamnat la o desconsiderare perpetuă, în ciuda prezenței sale masive, chiar ubicue (de pildă, în primul volum din sinteza Folclorul românesc, publicat în anul 1981, Ovidiu Bîrlea susținea că din cele 4 000 de snoave din repertoriul românesc al speciei, 3 000 ar fi decente și publicabile, iar 1 000 indecente și, ca atare, nepublicabile; o pătrime din ele, așadar!). Cum mai poate fi considerat reprezentativ un repertoriu din care s-a eliminat un sfert?

Mircea Păduraru ridică, prin această carte, un colț din cortina trasă abuziv peste mai multe domenii care ar fi aparținut de drept folcloristicii și etnologiei dacă nu s-ar fi interpus factori extraștiințifici care să le blocheze afirmarea. „Folcloristicile sunt, în sens autoritar, construcții naționale” (p. 73), afirmă just autorul. Domeniile respective nu au fost abordate fiindcă atât cercetătorii specialiști, cât și unii oameni politici, ideologi, educatori religioși și chiar marele public educat în spiritul distincției romantice între zone inferioare, triviale, și zone superioare ale umanității, constatând incongruența datelor concrete de teren cu tabuurile naționale, le-au preferat pe acestea din urmă. Astfel, teme de prim-rang au fost estropiate, „defilând” șchioape în orizontul etnologiei, lipsite de unele componente esențiale pentru înțelegerea lor. Spre exemplu, nașterea, ca temă majoră, ar fi trebuit să conțină și capitole despre practicile contraceptive, sterilitate și impotență (cu spectrul lor imaginar și medical atât de bogat reprezentat), despre maladiile feminine și mortalitatea asociate nașterii, despre bolile cu transmitere sexuală (din nou, acestea împreună cu imaginarul și terapeutica lor populară), despre mortalitatea infantilă etc. – din toate acestea, ca un valoros corolar, ar fi reieșit și o mai bună cunoaștere a demonologiei populare aplicate. Sporadic, temele acestea au fost tratate en passant în cadrul literaturii etnoantropologice, dar nu și-au atins potențialul ca teme de cercetare. Nunta, ca temă majoră, ar fi trebuit să trateze pe larg și despre subiecte adiacente, precum: stereotipuri sexuale, forme considerate atipice ale sexualității umane (abstinență, sex recreativ, homosexualitate, practici sexuale „perverse” și alte „pornoșaguri”, cum le numea „onorabilul oponent” de la Alba Iulia, portretizat în lucrarea Mircea Păduraru); ar fi trebuit să trateze despre mono-, dar și despre poligamie, despre parteneriate sexuale nelegitime, predominante în teren, de multe ori paralel cu uniunile conjugale, despre divorțuri și felurite despărțenii ne- sau semioficializate, despre violența domestică, exploatarea sexuală și alte abuzuri sexuale. Aici ar fi intrat, desigur, și marele capitol de profanity/folclor licențios, pe care ni-l propune Mircea Păduraru în prezenta lucrare. Moartea, o altă temă ultraconsacrată a etnologiei românești, ar fi trebuit să cuprindă și giganticul capitol al violenței – violență simbolică și violență fizică, ambele forme vizând-o, în ultimă instanță, chiar dacă uneori numai la nivelul limbajului. Violența este una dintre cele mai nedreptățite teme posibile ale etnologiei noastre; bătaia cea ruptă din rai, dar și bătaia de joc prin care comunitățile își stabilesc ierarhiile informale de putere ar fi meritat – și încă mai merită! – să facă să curgă râuri de cerneală.

Fondul interzis are multe din caracteristicile unui manual. Printre acestea se numără claritatea. Prologul (primul Prolog, care ține loc de studiu introductiv, nu Prologul autoetnografic din partea întâi a cărții) oferă o descriere succintă a celor două volume (al doilea este în curs de apariție), punctând tematica și miza fiecărui capitol. În Prolog, lucrarea își expune structura academică, similară celei a unei teze de doctorat. Bibliografia volumului întâi cuprinde peste 130 de titluri.

Pe această structură clasică se plachează conținuturi critice și militante. Critica este îndreptată împotriva ipocriziei profunde a etnoantropologiei românești, care s-a pus mereu în slujba (câte[36]) unei ideologii naționale, cu prețul anihilării libertății de studiu a cercetătorului. Militantismul este prezent pe două voci, una „tradiționalistă”, care se sprijină pe argumente raționale (obscenitatea este contextuală, fiind definită societal, iar folclorul sexual merită studiat deoarece folcloristica trebuie să reflecte întreaga creație populară, înregistrată după principiul autenticității, fără cenzură și fără epurări), și o voce apologetică, de inspirație legmaniană, care cere cercetătorului curaj în a apăra aceste „bijuterii folclorice neprețuite” (sintagma lui Mircea Păduraru este, poate, un joc de cuvinte cu trimitere la un celebru pun englezesc despre family jewels). Folclorul sexual/licențios este neinstrumentat politic, deci este mai autentic decât oricare altă ramură a literaturii populare; el a rămas viu, productiv și atașant prin efectul psihofiziologic direct asupra cercetătorului, ca și asupra colportorilor săi. Sunt tot atâtea motive ca „emanciparea sexuală a folcloristicii”[37] să ne pasioneze, conchide Mircea Păduraru.

Perspectivele teoretice cuprind informații despre plăpândul istoric al folclorului licențios ca domeniu al etnologiei românești, cu accent pe intruziunea ideologică, prin care folclorul sexual din teren a fost împiedicat să devină obiect de studiu, iar țăranul român a fost abuziv ficționalizat. Considerațiile din capitolul despre vocabularul politic al fondului refuzat sunt mostre de foarte bună analiză (o adevărată in-depth analysis, susținută printr-o bibliografie internațională la zi a temei), vizând fenomenologia acestei respingeri de plano a unei întregi categorii a folclorului. Autorul discută aici despre praguri de toleranță, percepție de sine vs derivă morală, etic vs emic, impact lingvistic și societal, marginalitate ș.a. Mircea Păduraru folosește mult, în cuprinsul cărții, termenul politică, poate chiar mai mult decât pe acela de ideologie. Politica etnologiei definește, în accepțiunea autorului, „principii ale disciplinei și cutume instituționale” (p. 28) – un sens specializat, care apare la fel și la Marin Marian-Bălașa. La ambii autori, politica reflectă un exercițiu, de obicei negativ, al puterii. (Prin comparație, sintagme neutre precum „politici ale mediului”, „politici educaționale”, „politici medicale” ș.a. utilizează sensul mai larg al termenului, similar engl. politics, sugerând mai degrabă un praxis orientat, decât un accent pe grupurile de putere care impun acel praxis.)

În finalul primei părți a lucrării, ni se propune o detaliată prezentare a modului în care folclorul licențios a căpătat drept de cetate în etnologia americană, începând cu panelul Folk Literature and the Obscene, prezentat Societății Americane de Folclor la Philadelphia, în 1960, de către doi oameni de știință (Herbert Halpert și Horace P. Beck) și un influent intelectual neafiliat (Gershon Legman). Contextul american al anilor ’60 ai secolului trecut, când, pe fondul unei deschideri sociale deja create de G. Logman și de alții, s-a putut ridica la rang de dezbatere de specialitate reintegrarea folclorului licențios în mainstreamul cercetării, va fi greu de creat la noi. Principalul impediment nu pare inerția „politică” a doxei etnologice, ci un element mai profund, indomptabil: educația creștină ortodoxă, catolică, protestantă, mai nou și neocreștină, a publicului general, pentru care castitatea va fi întotdeauna un termen înalt pozitiv, un ideal moral, iar sexualitatea unul negativ, matcă a numeroase vicii. O foarte mare parte din acest public este, în același timp, creator și colportor de folclor licențios, totuși, în virtutea diferenței radicale care există între orizonturile creștine teoretice și practica vieții cotidiene, în care creștinismul își câștigă o multitudine de fațete neortodoxe, până la a deveni cu greu recognoscibil. Publicul va continua să producă și să guste folclor licențios și în același timp se va dezice de el… Folcloristica pudibondă este un construct național, dar unul alimentat din ambele sensuri – și dinspre decidenții ideologici ai designului etnologiei ca știință, și dinspre publicul cultivat, care este destinatarul final al recoltei culturale a disciplinei. O a doua sursă esențială de reticență față de inventarierea și studierea folclorului sexual este asimilarea inerțiatică și paternalistă (în siajul romantismului european) a scrisului, de orice fel, cu învățătura; orice carte este menită, nu-i așa, să educe copilul-public, să-i creeze repere și să genereze comportamente dezirabile social. Orice „scriitor” est un „învățător” al nației. Nu ar trebui să mai fie așa. Astăzi, studiul s-a emancipat de sub pulpana învățăturii. Studiul înseamnă cunoaștere, iar aceasta este nișată specific, fie că vrem noi, fie că nu vrem. Suntem deci liberi să o practicăm, fără false vinovății. Miza noastră principală este astăzi cunoașterea, nu „diortosirea”.

Partea a doua a cărții lui Mircea Păduraru prezintă culegerile care au confluat în constituirea firavului fond de folclor licențios, prin activitatea de culegători a lui Christea N. Țapu, Béla Bartók, Emilian Novacoviciu, Gheorghe Pața (Patza). Mircea Păduraru ar putea realiza el însuși o antologie de folclor licențios românesc. Ar fi o lucrare de pionierat. Deocamdată, în acest volum, a procedat ca și Constantin Eretescu, în Terminologia sexului în lirica populară românească (2007), disimulând culegerea de texte într-un studiu erudit, care să-i confere legitimitate. Or, pentru ca publicul să dea o reacție genuină și în acest fel să i se testeze apetența pentru o schimbare de paradigmă privind abordarea folclorului licențios, este necesar ca pe piața culturală să fie lansată o culegere de texte cu un aparat critic minimal. Experimental, după o perioadă de „incubație”, se va putea constata cât de pregătit sau de nepregătit este publicul general pentru o astfel de abordare. Iar etnologia mainstream va oglindi, mai devreme sau mai târziu, mișcarea de idei impusă de public.

Partea a treia a lucrării revine pe coordonate de hermeneutică folclorică, prezentând deschiderile survenite în etnoantropologia românească după 1989 față de domeniul folclorului licențios, prin autori precum Gail Kligman, Constantin Eretescu, Constantin Bărbulescu, Andrei Oișteanu, Otilia Hedeșan, Marin Marian-Bălașa, Ioan Pop-Curșeu, Octavian Laiu-Despău, Mircea Păduraru și alții. Discuția despre autenticitate este secțiunea cea mai semnificativă din finalul lucrării, cu o binevenită readucere în prim-plan a lui Moses Schwarzfeld, oponent al lui Vasile Alecsandri în problema „întocmirii” textelor populare. H.H. Stahl, Ion Diaconu, Ovidiu Bîrlea și Petru Caraman încheie en fanfare dezbaterea asupra locului legitim al folclorului licențios în peisajul culturii noastre populare.

Acest prim volum propus de Mircea Păduraru este dens în sugestii de reflecție, curajos ca ton, provocator ca perspectivă, asumat ca demonstrație. Un mare merit – poate cel mai mare – al lucrării este sinteza. Aveam nevoie de un bun punct de pornire pentru o dezbatere de idei care s-a amânat de prea multă vreme. Este loc pentru fiecare voce din breaslă (și, de ce nu, chiar din afara ei!) în această dezbatere. Consensul va fi, desigur, imposibil, dar miza nu este aceasta. Ci însăși trezirea și asumarea conștientă la care ne îndeamnă cartea.

 

Astrid Cambose

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”
Academia Română, Filiala Iași, România (astrid.iasi@yahoo.com)

 

 

 

Transhumanța carpatică a oilor țurcane. Continuitatea elementelor arhaice pastorale în mileniul al III-lea, coord. Lucian David, București, Editura Etnologică, 2021, 156 p.; Elemente de continuitate ale păstoritului transhumant în Vaideeni, coord. Lucian David, București, Editura Etnologică, 2022, 156 p.; Peisajul cultural carpatic. Transhumanța în Țara Loviștei, coord. Lucian David și Ionuț Semuc, București, Editura Etnologică, 2023, 260 p.

 

În luna decembrie a anului 2023, elementul „Transhumanța, strămutarea sezonieră a turmelor” a fost înscris ca dosar multinațional pe Lista Reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural al Umanității. Autorul volumelor de față a făcut parte din echipa de lucru din România, care a colaborat cu specialiști din Albania, Andora, Austria, Croația, Franța, Grecia, Italia, Luxembourg și Spania. Acest context internațional reprezintă un bun exemplu al transferului de cunoaștere științifică, dovedind fără drept de tăgadă că cercetarea fundamentală nu este ruptă de realitățile sociale și are aplicabilitate în nenumărate forme.

Prolificitatea investigațiilor desfășurate de Lucian David, cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București, este cu adevărat remarcabilă. Între anii 2020 și 2023 a publicat nu mai puțin de cinci volume tematice. Primul conține 340 de pagini de resurse bibliografice, într-un demers ce amintește de acribia cu care Ion Mușlea aduna laolaltă bibliografia folclorului românesc, în timp ce cărțile care fac obiectul rândurilor de mai jos gravitează în jurul fenomenului transhumanței. Localitățile în care etnologul a desfășurat anchete sunt Nucșoara, Corbi, Vaideeni și satele denumite colectiv drept „Țara Loviștei”. Structura volumelor este unitară, cu două părți denumite Zona cercetată, respectiv Documente etnografice. Capitolele urmăresc aproximativ aceleași subiecte în cele trei volume, organizarea materialului fiindu-ne familiară din seria publicată de institutul de cercetare menționat, sub titlul Sărbători și obiceiuri.

Lucrările publicate de Lucian David impresionează prin ținuta grafică şi multitudinea fotografiilor expresive și furnizează dovezi foarte recente pentru continuitatea ocupației păstoritului, ca fenomen atât socio-economic, cât și spiritual. Credințele magice înregistrate confirmă viabilitatea moștenirii culturale, despre care mulți se grăbesc să declare opusul.

Ramificațiile datelor etno-folclorice corolare transhumanței surprind adeseori, sub imperiul falsei impresii că ocupația de oier ține exclusiv de trecut. Până și controversata baladă Miorița primește în paginile monografiilor lui Lucian David un nou argument, de data aceasta cu atestare recentă, pentru decodarea în cheie etnografică a semnificațiilor. Știm deja că, spre deosebire de cornutele care au tihnă, oaia din Miorița manifestă o neliniște generalizată. De exemplu, în textul cules din Cosmești – Galați în 1971 și înregistrat în Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei, ea își manifestă auditiv capacitatea supranaturală: „O mică miorea,/ Din oi s-alegea,/ În urmă rămânea/ Și mereu zbiera./ Zbiera vara,/ Zbiera primăvara”. Cu jumătate de secol mai devreme, cărturarul Petru Caraman înregistra de la un lăutar din Reghiu – Vrancea aceeași atitudine cvasianimalieră: „La apus de soare/ Ei că se vorghia/ Și se sfătuia/ Ei ca să mi-l bată/ Pe cel moldovean,/ C-are oi mai multe,/ Multe și cornute/ Și cai nenvățați,/ Dulăii bărbați./ Ea că-mi auzia,/ Laie, bucălaie,/ La lână țigaie,/ Și ea că-mi zghera/ Și se văita,/ Ciobanu-o-ntreba”[38].

Detaliul acesta apare și în basmul Oile cu lâna de aur AT1137, cules de Lucia Cireș în localitatea nemțeană Gârcina, de asemenea arhivat în baza de date menționată: când intră „diavolul” la stână, „cânii o‑nceput a urla, oili‑o‑nceput a zbiara. Ci s‑o‑ntâmplat, ci s‑o‑ntâmplat?”. Aparent nesemnificativ, acest amănunt poate fi ușor ignorat, în ideea că „animalele simt răul”. Însă informația etnografică culeasă de Lucian David din Vaideeni – Vâlcea în anul 2022, de la ciobanul Ion Cosmulete (născut în 1974), coroborată cu motivul din Miorița, dă adâncime culturală versurilor: se „spunea că [dacă] răcnește o oaie, aia prevestea ceva, prevestea ceva rău”[39]. Când se fura mana de la stână, cornutele porneau alarma, după cum relatează Ion D. Vasilică, un cioban de 70 de ani înregistrat în anul 1987: „zgherau oili șî zgherau oili, douî zâli” (Dofteana – Bacău).

O altă mărturie valoroasă din punct de vedere etnologic se referă la „spovedania la brad”. Eventualitatea unei morți departe de familie, pe munte, nu le este străină nici azi ciobanilor, pentru că hazardul întâlnirilor cu animalele sălbatice sau al accidentelor nu s-a modificat. Păstorii înregistrați de Lucian David în munții din Vâlcea practică mărturisirea păcatelor la arbori, pe de o parte, pentru a cere protecție divină, pe de altă parte, pentru a nu comite păcatul unei eventuale morți fără iertare divină: „când ai păcate, te rogi la orice pom. Brad, stejar, fag, că Dumnezeu te vede și te iartă de păcate”[…] „Fagule și bradule sau ce iești tu, zâc… unde m-oi duce și pă unde-oi loa-o, ferește-mă și păzește-mă dă dujmani, dă necazuri, dă toate alea. Io te rog pă tine frumos, aninule sau ce ie, brad, tu să mă ocolești (sic!), că tu ești sfânt”[40].

Privilegiul lui Lucian David și al membrilor echipei de a culege asemenea testimoniale arhaice este susținut de un efort pe măsură. Nu este la îndemâna celor mai mulți dintre cercetători să cutreiere spațiul mioritic, așa cum l-a definit Lucian Blaga, văi și munți, dar mai ales să câștige încrederea oierilor. Oameni dârji, încercați de duritatea naturii în toate formele ei (intemperii și fiare sălbatice), păstorii trebuie să facă față și unei serii întregi de probleme: coridoarele de trecere a turmelor în transhumanță, concesionarea de către primării a terenurilor pentru iernat sau măsuri eficiente de reducere a pagubelor de la stână în contextul menținerii biodiversității sunt doar câteva asemenea exemple. Cercetătorii de la București coordonați de Lucian David au avut succes în etapa delicată denumită în antropologia culturală gaining entry. Statutul de străini a fost neutralizat și ancheta directă a avut rezultate remarcabile prin deschiderea subiecților și împărtășirea unor informații culturale ce pot vulnerabiliza în contextul dogmei creștine, dar care demonstrează o dată în plus trăirea cosmică a religiei conceptualizată de Mircea Eliade.

Firește că este absolut necesar ca toate zonele etnografice în care pășunatul pendulatoriu se mai practică să fie investigate. Transhumanța mocanilor în Bărăgan și în Dobrogea este un alt proiect cultural câștigat de un colectiv de cercetători al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București, alături de parteneri: Asociația Culturală Moștenitorii, Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, Asociația Agricolă „Ţara Loviștei”, A.J.C.O.C. „Păstorul Miorița” Constanța (contract nr. P0514/2024), în urma competiției lansate de Administrația Fondului Cultural Național, în toamna anului 2023. Prin realizarea acestui demers coordonat de Lucian David, va fi adus în atenția publicului larg un patrimoniu valoros, prea puțin conștientizat. Fluctuația interesului științific față de problemele păstoritului carpatic impune analiza lui ca o necesitate pentru etnologie. Implicațiile de ordin practic ale dinamicii oieritului au în vedere starea sa actuală puternic fragmentată și degradarea accelerată. Fiind o cercetare multidisciplinară, și de această dată vor fi utilizate informații, date, hărți etc. din următoarele discipline: etnografie, geografie (hărți, elemente ale cadrului natural ș.a.), istorie (documente ș.a.), astronomie (imagini satelitare, ortofotoplanuri), arhitectură (metode și modalități de construire, planuri ale stânelor, locuințelor etc.), lingvistică (terminologie). Etnologii din echipă merită, așadar, toată recunoașterea: I. Semuc, E. Țîrcomnicu, I. Fruntelată, I. Vlad, I. Săvulescu, C. Șerban, A. Vrăjitoriu, C. Roșiu, M. Roșianu au făcut posibilă rigurozitatea și exhaustivitatea pe care coordonatorul vizionar a căutat-o.

 

Adina Hulubaș

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”

Academia Română, Filiala Iași, România (adina.hulubas@gmail.com)

 

 

 

La variation onomastique. Richesse onomastique de la vallée de la Loire, Michel Tamine (coord.), Paris, L’Harmattan, 2024, 368 p.

 

Apărută în colecția „Nomino ergo sum” sub coordonarea lui Michel Tamine, profesor de lingvistică la Universitatea din Reims (Franța), lucrarea La variation onomastique. Richesse onomastique de la vallée de la Loire este dedicată memoriei lingvistului Paul Fabre (1935-2023), al cărui nume este asociat, în sfera onomasticii, cu lucrări remarcabile precum L’affluence hydronimique de la rive droite du Rhône. Essai de microhydronymie (1980), Les noms de lieux et de personnes en France (în colaborare cu Christian Baylon; 1982), Noms de lieux du Languedoc (1995), Les noms de personnes en France (1998), Dictionnaire des noms de lieux des Cévennes (2000) ș.a. 

Volumul în discuție este rezultatul celui de-al XIX-lea Colocviu al Societății Franceze de Onomastică, desfășurat la Tours în iunie 2022, ale cărui teme de dezbatere au gravitat în jurul distincției operate de Paul Fabre, în studiul Le changement en onomastique (în Actes du Colloque de l’École Doctorale de l’Université de Bourgogne (dialectologie et onomastique, 1998, p. 3-20), între schimbările onomastice de natură morfologică (naturale, determinate de evoluția fonetică a limbii sau cauzate de „timp, mediu și spațiu”, p. 14; accidentale, apărute prin atracție paronimică sau remotivare; arbitrare, impuse pe cale oficială din motive istorico-politice și administrative) și cele de natură metodologică, care sunt generate de modalități diferite de interpretare a formelor onomastice, în funcție de tipul și mijloacele de analiză, și care urmăresc stabilirea unui raport plauzibil între „identificarea lingvistică”, a etimonului onomastic supus schimbărilor limbii, și „identificarea referențială”, a persoanei sau locului desemnate, în funcție de toți factorii extralingvistici implicați în procesul denominativ.

Lucrarea debutează cu o scurtă expunere a intențiilor științifice și a cadrului tematic al colocviului (p. 13-15), urmată de o prezentare generoasă a articolelor, în ordinea includerii acestora în volum în funcție de subdomeniul abordat (p. 16-34). Ambele intervenții sunt semnate de Michel Tamine.

Cele mai multe dintre contribuțiile participanților la manifestarea științifică sus-menționată sunt subsumate unei sfere generale de discuții, anume variația onomastică (prima secţiune, La variation onomastique, p. 37-268), partea a doua a tomului, mai restrânsă, fiind dedicată bogăției ansamblului onomastic din regiunea Valea Loarei (Richesse onomastique de la vallée de la Loire, p. 271-368).

Prima subsecțiune a volumului (Variations administratives et politiques, p. 37-67) cuprinde două studii, complementare ca tematică și metodologie, care aduc în discuție anumite schimbări de natură politico-administrativă survenite în planurile toponimic (Les changements de noms de lieux de l’époque gauloise à nos jours, Jean-Claude Malsy) și antroponimic (Le port du nom en droit français avant et après le décisif décret du 6 fructidor an II, Dominique Soulas de Russel). Prima contribuție urmărește evoluția nomenclaturii toponimice din epoca galică până în prezent, identificând, pe de o parte, caracteristicile lingvistice specifice fiecărei etape a procesului denominativ mereu în schimbare și, pe de altă parte, contextele istorico-sociale care au determinat rupturile denominative: romanizarea Galiei în secolele I-II, migrarea populațiilor străine în secolele VI-XI, instaurarea monarhiei în secolele XVI-XVIII, Revoluția franceză (1789-1793), anexarea Alsaciei-Mosela după 1870 ș.a., la care se adaugă tendința actuală de standardizare europeană, care a condus la apariția noilor comune în Franța, denumite arbitrar, ceea ce a generat „un adevărat dezastru toponimic” (p. 46) prin pierderea denumirilor motivate și dificultatea reperării unor locuri. O perspectivă diacronică ne oferă și contribuția profesorului Soulas de Russel, doar că accentul este pus aici pe aspecte antroponimice, mai exact pe identificarea indivizilor prin numele lor de familie. Pe fondul disputelor sociale apărute în secolul al XVIII-lea între liberali („anti-régulateurs”, p. 57), care au pledat pentru exercitarea dreptului fiecărei persoane de a se numi după bunul plac, și cei care au militat pentru păstrarea numelor de naștere și, implicit, a unei rânduieli sociale aferente („les normaliseurs” ou „régulateurs”, p. 56), se votează decretul din 1794 („le décret du 6 fructidor an II”), prin care cetățenilor li se interzice purtarea unui alt nume decât cel înscris în actul de naștere.

A doua subsecțiune a lucrării, Variations onomastiques dans le monde (p. 69–158), reunește, așa cum sugerează titlul, contribuții științifice din diferite țări (Belgia, România, Belarus, Algeria, Țările de Jos, Canada). În primul studiu, Les mutations et évolutions de toponymes majeurs en Wallonie. Hasard ou nécessité ?, Jean Germain discută despre cauzele schimbărilor survenite în toponimia majoră din Valonia (necesitate sau hazard), accentul fiind pus pe hagiotoponime, impuse în uz mai ales prin influența bisericii care dorea ca parohiile și comunitățile religioase să fie patronate de sfinți, dar și pe toponimele comemorative („toponymes mémoriels”, p. 78), care amintesc de figuri importante ale lumii. Regăsim cu bucurie în această serie de contribuții și studiul colegei noastre Daniela Butnaru, Une analyse diachronique des changements toponymiques en Roumanie, unde schimbările survenite de-a lungul vremii în denominația toponimică românească sunt abordate din perspectiva dihotomică toponimie populară – toponimie oficială. La nivel popular, sinonimele toponimice succesive se explică prin cauze firești, precum schimbarea proprietarilor sau dispariția/modificarea realității geografice, istorice, sociale sau lingvistice care a motivat apariția unui nume de loc. Schimbările impuse arbitrar de oficialități, care afectează mai ales numele de localități și de străzi, au în general considerente de natură politică, estetică sau etică. Despre hodonimia din Belarus aflăm detalii din comunicarea semnată de Maryna Darafeyenka, Odonymie biélorusse : noms des rues actuels, changements nominatifs au cours du XX^e siècle. Analizei comparative a sistemelor toponimice francez și slav în vederea stabilirii gradului de internaționalizare a termenilor onomastici îi urmează o parte consacrată identificării tendințelor denominative actuale reflectate în hodonimia din Polotsk și a factorilor extralingvistici care generează schimbări în configurația toponimică urbană din Belarus. Toponimia algeriană în contextul colonizării este subiectul următoarelor două contribuții, redactate de Boukhalfa Khemouche (Des changements toponymiques en Algérie de l’Antiquité à nos jours) și Hakima Slimani, în colaborare cu Younès Abib (Les représentations sociolinguistiques du toponyme français chez les jeunes habitants de Chlef). Prima cercetare oferă inițial o perspectivă diacronică asupra unor oiconime cunoscute din Algeria, supuse schimbărilor din cauza ocupațiilor succesive, prezentând apoi un repertoriu al toponimelor impuse de colonizatorii francezi după cucerirea Algeriei în 1830 și demersurile de recuperare a toponimiei autohtone („algérianisation de la toponymie du pays”, p. 116) într-o Algerie finalmente independentă. Textul semnat de Hakima Slimani și Younès Abib are la bază o anchetă de teren care-și propune să analizeze, din perspectivă sociolingvistică, opțiunile toponimice ale tinerilor din Chlef în condițiile menținerii în uz a dubletelor formate dintr-un nume de loc francez („nume vechi”) și unul arab/berber („nume nou”). În aceeași tematică a melanjului etno-lingvistic și, implicit, toponimic se încadrează și ultimele două studii ale acestei subsecțiuni, anume Des variantes graphiques hispanisées désignant des lieux de l’Incanat, unde Marc-Alexandre Beaulieu analizează transcrierea în spaniolă a toponimelor din limba quechua, limba orală a incașilor, în cronicile redactate în timpul dominației spaniole în Peru în secolul al XVI-lea, și Toponymie du Québec et de la région de l’Abitibi-Témiscamingue. Occupation eurocanadienne du territoire et perte de sens, unde Sylvain Beaupré discută despre consecințele onomastice ale conviețuirii a două populații profund diferite: autohtonii din Abitibi-Témiscamingue (anishinaabe) și europenii, care s-au așezat aici în secolul al XVII-lea, colonizând această regiune din Québec și generând toponime „eurocanadiene”, de origine engleză și franceză (p. 21).

A treia subsecțiune a volumului reprezintă o incursiune cuprinzătoare exclusiv în onomastica franceză de ieri și de astăzi (Variations onomastiques en France, p. 159-268). Domeniul toponimic revendică patru dintre cele șapte studii dedicate acestei problematici: Des noms de frontières d’origine celtique insoupçonnés, unde Jacques Lacroix vorbește despre „variații toponimice” văzute ca reinterpretări populare sau savante ale numelor de loc de tip frontalier, ale căror sensuri inițiale s-au pierdut odată cu trecerea timpului (v. tema canto-); Le Val d’Absinthe (Philippe Brun),  care aduce în discuție toponimia monastică, cu privire specială asupra sintagmei din titlu, atestată într-o hartă din secolul al XII-lea cu forma Vallis absinthialis; La toponymie selon les instituteurs au milieu du XIX^e siècle, care se înscrie în sfera variațiilor metodologice, autorul, Michel Tamine, propunându-ne analiza unor toponime „pre-științifice” regăsite într-un registru inedit ce conține răspunsurile unor cadre didactice din arondismentul Charleville la întrebările adresate de un inspector școlar în anii 1855-1856 în vederea redactării de monografii comunale; Le légendaire sarrasin et maure en toponymie, invitația lui Jean-Claude Bouvier de a descoperi motivația toponimelor conținând elementele sarazin și maur, demers care a necesitat atât o incursiune în trecutul celor două grupuri etnice, cât și cartografierea și stabilirea repartizării acestor nume de locuri în spațiul francez. Acest subcapitol al lucrării este încheiat de trei comunicări cu teme antroponimice deosebit de instructive: De la dérivation du surnom et de l’hypocoristique dans le champ des noms de famille (Marcienne Martin), o abordare interesantă a denominației personale din perspectivă psihologică, atât supranumele, cât și hipocoristicul „traducând” lingvistic încărcătura emoțională a denominatorului; « De l’initié à l’initié » : un procédé méthodologique de recueil et d’explication des formes onomastiques (Tatiana Retinskaya), rezultatul unei anchete de teren întreprinse în perioada 2019-2020 în zece comune din departamentul Ardennes cu scopul declarat de a analiza vitalitatea poreclelor individuale văzute ca elemente importante ale fondului antroponimic din această regiune (p. 241); în fine, Danton ou d’Anton ? Noms propres et variations (Jean-Louis Vaxelaire), o demonstraţie a variabilităţii numelor proprii ca urmare a factorilor extralingvistici (istorici, politici, etnologici), dar și a experiențelor personale, demontându-se astfel teoriile conform cărora numele de persoane sunt monolitice, invariabile și eterne (p. 266).

În buna tradiție a colocviilor patronate de Societatea Franceză de Onomastică, a doua secțiune a lucrărilor abordează, la fiecare ediție, onomastica regiunii care găzduiește manifestarea științifică, așa încât ultimele cinci studii din acest volum sunt consacrate Văii Loarei. Trei dintre ele aduc în discuție varietatea ansamblului toponimic regional: Dialectologie et Toponymie dans l’ouest de la France (Gérard Taverdet); Le cadastre napoléonien de l’Indre-et-Loire : questions de toponymie (Stéphane Gendron); Baptiser les piscines publiques françaises, quand la géographie prend le pas sur l’histoire. Le cas des piscines du Centre-Val de Loire (Emmanuel Auvray, Ivan Bellaunay), iar celelalte două se preocupă de chestiuni antroponimice: La Petite Fadette ou le règne de la surnomination (Claire Le Guillou) și À la recherche d’une identité patronymique ligérienne (Pascal Chareille, Pierre Darlu).

Problematica ofertantă care a constituit cadrul de discuții al acestui al XIX-lea Colocviu de Onomastică a adunat în acest volum studii laborioase, de mare interes pentru lumea științifică, autorii prezentând, fiecare în propria direcţie de cercetare şi uzând de o anumită manieră de abordare, aspecte multiple ale variațiilor toponimice și antroponimice din țări și epoci diferite.

 

Ana-Maria Prisacaru

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”

Academia Română, Filiala Iași

(carpanamaria@yahoo.co.uk)

 

 

 

„Studii şi cercetări de onomastică şi lexicologie” (SCOL), anul XVI, nr. 1–2/ 2023, Craiova, Editura Universitaria, 450 p.

 

Numărul pe 2023 al revistei SCOL se constituie într-un volum aniversar dedicat doamnei prof. Florica Dimitrescu la împlinirea vârstei de 95 de ani. Pe măsura staturii ştiinţifice a sărbătoritei, volumul se deschide cu un articol al acad. Gabriela Pană Dindelegan, care elogiază cei 70 de ani de prodigioasă activitate ştiinţifică (activitate care continuă şi în prezent) a prof. Florica Dimitrescu în variate compartimente ale ştiinţei limbii, precum istoria limbii române vechi, lexicologie, gramatică, semantică, onomastică, editarea de texte vechi etc.

Volumul adună studii remarcabile ale unor specialişti din ţară şi din străinătate, în două secţiuni principale – onomastică şi lexicologie, conforme cu profilul declarat al revistei –,urmate de o altă parte cuprinzând contribuţii ale tinerilor cercetători şi de una de recenzii şi prezentări de cărţi, dintre care menţionăm recenzia cărţii doamnei prof. Florica Dimitrescu, apărută în anul 2022 la Editura Academiei Române, mărturie a vitalităţii şi valorii acesteia. Volumul se încheie cu secţiunea Academica, în care sunt prezentate câteva conferinţe şi congrese internaţionale care au avut loc în ţara noastră în anii 2022-2023. Utilă este şi lista finală de publicaţii recente din onomastică şi lexicologie, apărute la edituri din România, dar şi din Franţa, Italia sau Marea Britanie.

Secţiunea de onomastică cuprinde un număr de opt articole cu o tematică variată, oferind studii de caz, contribuţii de material şi corecţii la probleme abordate deja în literatura de specialitate, mici sinteze ale unor tematici cercetate anterior sau puse pe tapet pentru prima dată de autorii articolelor. Un studiu de caz putem considera a fi contribuţia Marianei Coancă intitulată Analysis of Brand Naming – Naming Conventions and Linguistic Strategies Employed in Creating Names of it Companies (p. 41–49). În urma analizei modelelor decelate în compoziţia acestor denumiri şi a gradului lor de expresivitate, autoarea stabileşte trei categorii de nume: descriptive, sugestive şi expresive. Un alt studiu de caz oferă Silvia Pitiriciu în Éponymes dans la terminologie mineralogique (II) (p. 118–126), o cercetare de onomastică şi lexic ştiinţific internaţional, având ca obiect nume comune de minerale provenind din nume proprii, o ilustrare a modului în care evoluează şi se adaptează terminologia ştiinţifică.

În seria contribuţiilor de material şi corecţii la probleme deja abordate în literatura de specialitate am încadra studiul propus de Federica Cugno de la Universitatea din Torino (Italia) intitulat Romania in the Italian odonymic landscape (p. 50–57), o mică enciclopedie în aer liber care ne oferă o bază de date complexă, cu nume de străzi din repertoriul hodonimic italian cu referire la România, cu analiza tipologiei acestora şi a motivaţiilor creării lor. Hodonime incluzând toponimul România au fost atestate de către autoare în 16 din cele 20 de regiuni italiene, pentru a da un singur tip de exemplu privind astfel de nume. Dumitru Loşonţi oferă, prin studiul Nume de familie din Valea mijlocie a Arieşului (p. 83–99), o abordare etimologică a unor antroponime din această categorie, multe fiind exemple care nu se găsesc în lucrările cunoscute, precum cea a lui Ştefan Paşca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului din 1936, Dicţionar al numelor de familie româneşti din 1983 al lui Iorgu Iordan sau Onomasticonul dobrogean al lui Mile Tomici şi Persida Andronache din anul 2005. Lista oferită cuprinde nume de familie mai rare, fiecare cu o propunere etimologică, precum Ancău, Andreşel, Bara, Bădău, Capău, Ceaba, Cheletean, Cir, Ciurciu, Coţan, Cuciu, Hetea, Hozoi, Ladău şi multe altele. Unele antroponime din acest studiu se regăsesc în lucrările citate, însă autorul propune noi explicaţii etimologice pentru fiecare dintre acestea. În afară de contribuţia etimologică, lista de nume constituie un auxiliar extrem de util şi în cercetarea toponimică prin atestarea unor antroponime care pot clarifica originea unor nume de locuri din diverse regiuni. Studiul lui Anatol Eremia, declarat de autorul însuşi ca reprezentând Contribuţii la studiul toponimiei zonale basarabene. Arealul Câmpia Bălţilor (p. 65–82), se constituie în acelaşi timp şi într-o sinteză a tematicii propuse, fiind o prezentare istorică, geografică, etnică şi lingvistică a zonei. Materialul oferit sugerează uneori similitudini toponimice cu Moldova dintre Carpaţi şi Prut, fapt deloc surprinzător dată fiind îndelungata istorie comună a celor două regiuni din stânga şi din dreapta Prutului.

Rămânând la categoria contribuţiilor de material şi în special a corecţiilor la un material prelucrat anterior, Maria Dobre oferă, în Notes de toponymie. Contributions etymologiques (p. 58–64) , îndreptări la etimologii nesigure din DTRO. Menţionăm doar câteva dintre denumirile discutate în acest articol: Jaraoleşti, Jidovina, Jidoaia, Meliţa, Miriliţa, Noagele, Numa Mare, Nusta, Udupu. Se propun etimologii pentru Filiaşi, Filcălia, Homeag, Hondorogu, Hortopan, Horga, Ierciu, Jeliştea etc. şi se fac corecţii pe baza reconsiderării relaţiei dintre toponime și apelative, nume de persoană sau alte toponime (aşa-zisele derivate toponimice). Efortul autoarei de a clarifica separat originea fiecărui toponim, multe dintre ele mai rare, stă mărturie dificultăţii de a oferi o etimologie toponimică, şi nu una general lingvistică. Exemplificăm cu câteva speţe: Jidoaia, râu, nu provine de la numele de persoană Jidov, ci este un derivat toponimic de la oronimul Jidul din care izvorăşte – o utilizare, am putea afirma, a teoriei câmpurilor toponimice. Miericeana, sat din Gorj, provine de la un toponim vechi Mierea din aceeaşi comună, şi nu de la numele de persoană Mericean. Alte corecţii privesc analiza greşită a bazei apelativice a toponimului: Urzişte este, de fapt, o variantă denominativă pentru Orzişte, neavând nicio relaţie cu apelativul urzică. O altă dificultate a etimologiei toponimice rezidă în sesizarea sensului originar al apelativului toponimizat: astfel, se face observaţia că Nedeia, nume de sat, deal și munte, provine de la sărbătoarea nedeilor, sensul de ʻînălţimeʼ fiind secundar, nu etimologic. În acelaşi spirit al exactităţii explicaţiei etimologice, Ungureni provine de la ungurean, cu sensul de ʻpăstor român din Transilvaniaʼ. Apreciem că studiul Mariei Dobre oferă nu doar Contribuţii etimologice, ci reprezintă o ilustrare a complexităţii relaţiei etimologice în cazul toponimelor, o demonstraţie implicită a dificultăţilor inerente realizării unui dicţionar toponimic structural, istoric şi etimologic. Doar în această manieră pot fi recuperate în integralitatea lor aceste nume şi redate patrimoniului cultural imaterial din care fac parte.

Secţiunea de onomastică se continuă cu studiul Tendances de la prénomination dans l’onomastique roumaine de la période communiste (p. 127–140), care este în acelaşi timp o contribuţie de material şi o sinteză a problematicii propuse de Domniţa Tomescu. Nume de referinţă incontestabil în onomastica românească, autoarea oferă un tablou convingător al acestor direcții din perioada menționată în titlu, prin plasarea lor în evoluţia sistemului antroponomic al limbii române, cu referire la numele individual. Între antroponimie şi toponimie există relaţii biunivoce, fapt relevat şi de studiul în discuţie prin discutarea unor nume detoponimice, printre multe alte tipuri formative relevate ca fiind active în perioada analizată. Cercetarea Domniţei Tomescu este absolut convingătoare şi instructivă şi, în plus, în rezumat, ne oferă un comentariu la fel de convingător referitor la polionimia toponimică: cauzele acestei polionimii pot fi relevate fie din perspectiva referentului geografic, în schimbările istorico-sociale, administrative sau economice care afectează referentul, fie din pespectiva denominatorului, prin percepţia modificată a locuitorilor asupra realităţii desemnate. Aceste despre dinamica structurilor toponimice pot constitui, la rigoare, un argument pentru tratarea materialului toponimic pe baza teoriei câmpurilor toponimice, care propune o abordare structurală şi diacronică a numelor de locuri, de la relevarea şi explicarea etimonului, a primului obiect denumit, până la documentarea evoluţiei toponimului originar, cu toate dezvoltările sale ulterioare. În această reconstituire a istoriei numelui sunt implicate tocmai ceea ce afirmă concis, dar plin de substanţă, Domniţa Tomescu: modificările survenite în timp la nivelul referentului geografic şi modificări în percepţia acestei realităţi denumite.

Ultima contribuţie din secţiunea de onomastică a volumului este studiul Iustinei Nica Burci, The Signification of the Word moş in Toponymy (p. 100–117), o sinteză a problematicii propuse, şi anume prezenţa cuvântului moş în numele de locuri. Cuvânt din substrat, acesta este analizat în toate accepţiunile sale, în folclor, în istoria socială (moş ca instituţie socială = bătrân cu accepţiunea de parte a moşiei), cu importanţa sa juridică la stabilirea drepturilor în timp şi spaţiu. Este punctat faptul că nu toate toponimele incluzând termenul în discuţie au o explicaţie antroponimică  sau mitologică. Unele toponime din această categorie au sensul de ʻproprietate moştenităʼ. Partea finală a studiului, ilustrativă sau mai curând interpretativă a toponimiei din Oltenia şi Muntenia – folosind exemple excerptate din dicționarele toponimice ale acestor două regiuni – ilustrează numai anumite semnificaţii ale cuvântului, discutate în prima parte, dar aceasta provine din natura materialului toponimic utilizat, nefiind un minus al studiului.

Secţiunea de lexicologie a volumului, mai amplă decât cea dedicată onomasticii, este alcătuită din studii conţinând contribuţii de material, studii de caz, material lexical din texte vechi, un studiu teoretic despre metaforă, conform titlului, dar care pune în fond în discuţie insuficienţele relaţiilor dintre realitate, gândire şi limbă, sau, altfel spus, problematici care ţin de ontologie, epistemologie şi logică.

Acad. Gh. Chivu propune o discuţie pe baza materialului lexical cuprins în volumul publicat recent intitulat Silvestro Amalio, Conciones latinae muldavo, studiu introductiv, ediţie de text şi glosar de Gh. Chivu şi Florentina Nicolae, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2023. În studiul său Cuvinte noi într-un text românesc vechi, Conciones latinae muldavo (p. 229–237), un manuscris latin-român din prima jumătate a secolului al XVIII-lea din nordul Moldovei, sunt analizate lexeme rare sau unice, absente din alte scrieri vechi româneşti sau cu sensuri neconsemnate anterior.

În acelaşi spirit, în studiul Le lexique de l’habitation: approche lexicographique (p. 141–161), Maria Aldea analizează vocabularul locuinţei sau locuirii extras din Vocabularu romano-francesu a lui I. Costinescu de la 1870. Este un studiu interesant de dinamică lexicală, incluzând şi o analiză etimologică a cuvintelor discutate. Revenind la perioada actuală, Alina-Mihaela Bursuc ne prezintă un articol intitulat La terminologie astronomique roumaine des objets cosmiques: les noms de l’étoile  Alcor (p. 216–228), rezultat al participării autoarei la un proiect încheiat recent prin apariţia volumului Terminologia astronomică românească: ştiinţific vs popular. Fenomene, obiecte cosmice şi constelaţii (TAFOC) (v. p. 224–225). Extrem de interesant, ca şi proiectul TAFOC sub umbrela căruia a fost realizat, studiul abordează raportul denumiri științifice vs denumiri populare, acordând o atenție specială numelor sub care este cunoscută steaua Alcor, care, deși vizibilă cu ochiul liber doar de persoane cu o vedere foarte bună, are totuși numeroase variante denominative populare în limba română. Rămânând la probleme de vocabular, menţionăm şi Propuneri de antedatare a unor cuvinte din dicţionarele Academiei (DA, DLR) avansate de Alexandru Ciolan (p. 238–252), mai exact ideea de a ilustra  cuvintele prin citate din autori necanonici (presă ş.a.). Se impune menţiunea că, deşi utile în sine, aceste atestări pot fi incluse în dicţionarele menţionate numai în anumite condiţii, conform criteriilor stipulate prin normele de redactare ale acestora.

Rămânând la limba română actuală, Coman Lupu atacă subiectul fierbinte al „stricării” limbii standard prin elemente colocviale sau argotice, comentând starea de lucruri actuală în studiul La langue roumaine actuelle, entre ébullition et hybridation de la norme littéraire (p. 305–316). Atacând tematica bârfei în studiul său Gossiping as a Speech Act and Gossip as its Discursive Realisation (253–267), Daiana Felecan analizează caracterul expresiv, individual al bârfei, pe fondul ideii de principiu că noi nu învăţăm o limbă, ci învăţăm cum să creăm într-o limbă. Urmează câteva studii de caz: Nicoleta Mihai, L’analyse léxicale d’un débat électoral. Étude de cas (317–331) şi Mariana Vârlan, A Lexico-Semantic Family from IT Terminology: Click and its Derivatives (p. 332–344). O dezbatere foarte amplă propune şi Evija Liparte, On Names for People (not) Wearing Masks During the Covid-19 Pandemic (in the Latvian, Lithuanian, and German Languages) (p. 277–304). Urmează un studiu de lingvistică contrastivă, cel al lui Panagiotis Asimopoulos, Greek, Russian and Serbian “lingual” Idiomatic Expressions (p. 162–193), care compară unităţile idiomatice sinonime conţinând lexemul limbă, evidenţiind asemănările şi diferenţele observate între greaca modernă, rusă şi sârbă, plecând de la un material lexical excerptat din dicţionare monolingve şi bilingve, generale şi frazeologice. O cercetare lexicală la nivelul limbii engleze realizează Simina Badea în studiul său On the Terminology of Colours in English: Yellow (p. 194–203), o analiză a termenului propus sub aspectul definiţiei, etimologiei, derivaţional şi al expresiilor idiomatice, precum și al semanticii.

O ultimă menţiune, specială, o facem cu referire la studiul lui Alexandru Gafton, Metafora ca slăbiciune (p. 268–276), care ne propune o definiţie atipică a metaforei, o incitare la o discuţie teoretică asupra relaţiei dintre realitate, gândire şi limbă, altfel spus dintre ontologie, epistemologie şi logică, prin analogie cu relaţia ontogeneză – epigeneză – filogeneză. Metafora ar reprezenta soluţia pentru rezolvarea contradicţiei, prezente la nivelul societăţii, gândirii sau limbii, dintre insuficienţele capacităţilor şi exigenţele necesităţilor. Ajungem oare la esenţa lucrurilor sau rămânem la aparenţă, vechea dilemă a epistemologiei, implicarea instrumentului de cunoaştere şi de transmitere a acestei cunoaşteri care este limba nerezolvând dilema, de vreme ce acest instrument poate perverti într-o anumită măsură atât realitatea, cât şi procesul de cunoaştere. Din perspectiva limbajului ştiinţific, metafora poate fi înţeleasă, într-adevăr, ca o sărăcire a preciziei comunicării. În plus, discuţia despre relaţia complexă şi complicată dintre ontogeneză, filogeneză şi epigeneză, prima dintre ele negăsindu-se reduplicată perfect în cea de-a doua, filogeneza putând chiar modifica ontogeneza prin procesul complex al epigenezei, această relaţie ni se pare sugestivă pentru relaţia dintre sistem lingvistic, normă şi vorbire. Sistemul nu este realizat în totalitate, prin medierea normei, în vorbire, în orice moment, aceasta din urmă putând induce schimbări în normă şi chiar în sistem.

În concluzie, studiile din acest număr dublu pe anul 2023 al revistei SCOL se ridică la nivelul de excelenţă al doamnei profesor Florica Dimitrescu, căreia îi este dedicat acest volum.

 

Vlad Cojocaru

Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”

Academia Română, Filiala Iași, România (vldcojocaru@ yahoo.com)

 

[1] Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine – Introducere în Filologia romanică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977, p. 40.

[2] Mioara Dragomir, Hronograf den începutul lumii (Ms. 3517). Probleme de filologie, Iași, Editura Trinitas, 2007 și Mioara Dragomir, Hronograf den începutul lumii (Ms. 3517). Studiu lexicologic, vol. I: Descrierea lexicului. Raportare la lexicul din traducerile mitropolitului Dosoftei. Raportare la lexicul epocii; vol. II: Aplicarea conceptului de bază psihologică / spirituală în lingvistică și filologie. Hronograful este traducerea lui Nicolae Milescu Spătarul, Iași, Editura Doxologia, 2017.

[3] Ipoteza avansată de G. Ștrempel că traducătorul ar fi Pătrașcu Danovici și cea susținută de N.A. Ursu că Hronograful den începutul lumii ar fi fost tradus de mitropolitul Dosoftei sunt respinse de Mioara Dragomir cu numeroase argumente filologice și lingvistice (vezi Dragomir 2007). În plus, atât în studiile și cărțile anterioare, cât și în lucrarea de față, autoarea ediției susține, printr-o argumentație cuprinzătoare și convingătoare, că traducerea fost realizată de Nicolae Milescu Spătarul.

[4] Demostene Russo, Critica textelor și tehnica edițiilor, în „Buletinul Comisiei istorice a României”, București, Atelierele grafice Socec, 1912.

[5] Ion Gheție, Al. Mareș, Introducere în filologia românească. Probleme. Metode. Interpretări, București, Editura Enciclopedică Română, 1974.

[6] În lucrarea citată, I. Gheție și A. Mareș definesc ediția diplomatică prin acel tip de ediție care „își întemeiază textul pe o singură versiune, prezentând în subsol sau în a doua parte a ediției variantele din celelalte versiuni ale scrierii” (p. 144–145), în timp ce, în cazul ediției diplomatice corectate, „în subsolul paginii sânt consemnate toate greșelile de transcriere ale copistului” (p. 145).

[7] Concluziile întregului demers argumentativ pot fi citite în Mioara Dragomir 2007: 171. În lucrarea de față, aceste idei sunt reluate și sintetizate la p. 123.

[8] Cronograf, tradus din grecește de Pătraşco Danovici, vol. I: Ediție îngrijită și cuvânt-înainte de Gabriel Ștrempel, studiu introductiv de Paul Cernovodeanu, București, Editura Minerva, 1998; vol. II: Ediție îngrijită și glosar de Gabriel Ștrempel, București, Editura Minerva, 1999.

[9] Vezi în acest sens Carmen-Gabriela Pamfil, Alexandru Philippide, București‑Chișinău, Editura „Litera Internațional”, 2008, capitolul A. Philippide și G. Ivănescu – corifeii Școlii lingvistice ieșene, p. 183‑194.

[10] Cartea cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinței noastre, tălmăcită de Nicolae Spăt[arul] de pre limba grecească pre limba noastră proastă rumânească, întru trecutul anilor de la Hristos 1661, în luna lui ghen[arie], 10 dni, ediție îngrijită, introducere, tabel bibliografic, text stabilit, traducerea textului latin, note și comentarii de Traian S. Diaconescu, Iași, Institutul European, 1997.

[11] Herodot, Istorii, traducere de Nicolae Spătarul, ediție îngrijită de L. Onu și Lucia Șapcaliu, prefață, studiu filologic, note, glosar de Liviu Onu, indice de Lucia Șapcaliu, București, Editura Minerva, 1984.

[12] Toți cercetători ai Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”, Academia Română, Filiala Cluj-Napoca.

Ultimele două nume sunt consemnate la rubrica, mai mult decât onorantă în contextul dat, de „colaborare științifică”. Sub eticheta de „colaborare tehnică” apar Partenie Macarie, Voichița Grămadă și Eva Mladin, responsabili de diverse operații tehnoredacționale de tip introducere a materialului în calculator, machetare sau paginare.

[13] Care apare, la fel ca în prima parte, la „colaborare științifică”. Pentru operații de ordin tehnic, colaboratori au fost Voichița Grămadă și Partenie Macarie.

[14] Redat ca atare, fără semnul diacritic.

[15] Ultimele două variante, care se justifică etimologic, ocupau, cel puțin în perioada interbelică (de când datează anchetele pentru ALR), o arie extinsă, pe tot teritoriul dialectului dacoromân existând doar câteva insule (un punct în Muntenia și trei în Oltenia) în care s-a notat, în locul formelor oxitone majoritare rămâném, rămânéți (corespunzătoare verbului a rămânea, de conjugarea a II-a) și ținém, ținéți (corespunzătoare verbului a ținea, tot de conjugarea a II-a), variante accentuale paroxitone, care indică apartenența la conjugarea a III-a (cf. ALR II s.n., vol. VII, h. 1940, 1944). Restul, la care se adaugă a fierbea, a pierdea, a prindea şi a trimitea (neconsemnate ca atare în indice, dar prezentând – în listele de tip MN – forme flexionare cu caracter diagnostic între care accentul oxiton – pe sufix – la persoanele I şi a II-a pl. ale prezentului indicativ), sunt analogice.

[16] Eugenio Coseriu, Solidarităţi lexicale, traducere de N. Roievschi, în „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară” (Chişinău), nr. 5 (143), 1992, p. 37-52.

[17] De fapt, alb în ~.

[18] Repetat (vezi sintagma anterioară).

[19] În termenii lui Ion Gheție, Cu privire la repartiția graiurilor dacoromâne. Criterii de stabilire a structurii dialectale a unei limbi, în „Studii și cercetări lingvistice”, XV, 3, 1964, p. 317-346.

[20] Răfuieli cu sensul „clarificări”, după cum explică însuși autorul înțelesul vechi al termenului.

[21] Autorul se miră, pe bună dreptate, că numele marelui poet denumește o biată stradă, și nu un bulevard, cum s-ar cuveni.

[22] Tot în 2021 a fost publicată încă o lucrare despre trecutul urban ieșean semnată de Mircea Ciubotaru, Grădini, piețe, case și locuri. Studii ieșene (Iași, Editura Doxologia), care completează în mod fericit cartea prezentată în aceste pagini.

[23] CS I dr. Laura Manea, CS I dr. Elena Isabelle Tamba, CS I dr. Florin-Teodor Olariu, CS I dr. Daniela Butnaru, CS II dr. Alina-Mihaela Bursuc, CS dr. Cristina Cărăbuș, CS dr. Maria-Marilena Ciobanu.

[24] CS drd. Claudius Teodorescu.

[25] Prof. univ. dr. habil. CS I Cătălin Galeș și drd. Gabriela-Ana Azanfirei.

[26] La finalul fiecărui studiu inclus în această lucrare colectivă există câteva repere bibliografice suplimentare față de bibliografia generală a volumului, precum şi rezumate în limbile engleză și franceză.

[27] Fenomene care definesc mișcări ale corpurilor cerești, ale unor aglomerări stelare sau ale unor componente ale acestora, fenomene rezultate din cursul mișcării diurne a unui astru, respectiv orbitale a corpurilor cerești, fenomene care stabilesc poziția aștrilor pe sfera cerească, fenomene astronomice fizice, de coliziune, fenomene care indică un proces cosmologic ș.a.

[28] Lucrare amintită de mai multe ori în cadrul proiectului TAFOC.

[29] „Din cele 88 de constelații oficiale 12 sunt zodiacale, 28 boreale și 48 australe. Cele 88 de constelații semnifică, în mare, 42 de animale, 29 de obiecte neînsuflețite și 17 oameni sau personaje mitologice” (p. 156).

[30] Înregistrată ca atare în dicționarul-tezaur al limbii române.

[31] Autoarea afirmă că „un aspect extrem de interesant legat de denumirile constelațiilor este cel al semantismului lor, care, în jocul dintre realitate și aparență, reprezintă rezultatul imaginației colective. Prin prisma acestui raport dintre realitate și aparență, sistemul denominativ al constelațiilor este strâns legat de aparență, de apropierea de un element referențial imaginat de vorbitor” (p. 174).

[32] Vasile Arvinte, Terminologia exploatării lemnului și a plutăritului (1957), N.A. Ursu, Formarea terminologiei științifice românești (1962), Ion Nuță, Terminologia viticolă în limba română. Denumiri pentru soiuri de structuri (1978), Ion A. Florea, Terminologia fierăriei în mediul rural din Moldova și Bucovina. Glosar (1981), Ioan Oprea, Terminologia filozofică românească modernă (1996), Eugen Munteanu, Studii de lexicologie biblică (2008).

[33] ‘Diseară’.

[34] ‘Acum doi ani’.

[35] ‘A se crăpa de ziuă’.

[36] Pluralul reflectă existența a cel puțin o ideologie națională specifică secolului al XIX-lea și a cel puțin două ideologii naționale distincte, active în secolul al XX-lea. Mircea Păduraru le înglobează pe toate într-o formă de singular generic.

[37] Forțare voită a limbajului, pentru efectul expresiv. Folcloristica nu se poate „emancipa sexual”, nici chiar cercetătorul nu se va emancipa sexual în calitatea sa de folclorist; ceea ce este de dorit să se emancipeze științific este folclorul sexual.

[38] Petru Caraman, Literatură populară, antologie, introducere, note, indici și glosar de Ion H. Ciubotaru, Iași, „Caietele Arhivei de Folclor”, III, 1982, p. 349.

[39] Elemente de continuitate ale păstoritului transhumant în Vaideeni, coord. Lucian David, București, Editura Etnologică, 2022, p. 131.

[40] Transhumanța carpatică a oilor țurcane. Continuitatea elementelor arhaice pastorale în mileniul al III-lea, coord. Lucian David, București, Editura Etnologică, 2021, p. 84.